ELSE
LASKER-SCHÜLER
(1869 –
1945)
1. STYX, 1902
2. BALADE EBRAICE, 1913
3. PIANUL MEU ALBASTRU, 1943
„Else
Lasker-Schüler este incontestabil una dintre marile poete ale acestui secol –
poetă în primul rând a iubirii, deşi în lirica ei vibrează corzi multiple şi
motivul central se interferează cu numeroase altele: natura, miturile orientale
şi biblice, angoasa ontologică, iată tot atâtea elemente ale poeziei sale pe
care nu le poţi ignora. Oroarea faţă de lumea civilizată şi faţă de oraşul modern nu se transcrie cu violenţa
vizionară a unui Georg Heym sau cu acuitatea dureroasă şi subterană a lui
Trakl, dar se simte latentă în multe dintre paginile ei; în cele din urmă,
însăşi evocarea universului îndepărtat al Orientului – care nu răspunde numai
nostalgiei ancestrale şi obsesiei tradiţiilor ebraice – are şi sensul migraţiei
imaginare spre zone de certitudine şi de reconfort, şi poate chiar pe acela al
izbăvirii magice. Iubirea ei e de un senzualism conţinut, fără accentele
dezlănţuirilor pasionale; vorba de dragoste e rostită sau cântată într-un mediu
decorat cu aceeaşi cromatică expresionistă, sunt invocate puterile supreme ale
erosului, cu mijloace de litanie şi de imn străvechi, fără apel la nimic din
ceea ce ar putea sugera ambianţa modernă a iubirii. Înlăuntrul acestor forme ce
par moştenite din vremi imemoriale şi respectate cu sfinţenie, poeta introduce
valori stilistice insolite, metafore abstracte, asociaţii cu o forţă de
sugestie neobişnuită, realizând tocmai prin acest contrast dintre formula
poemului şi structura limbajului său un efect de noutate. Tot astfel
sincronizarea freneziei erotice şi a tonului dureros reprezintă o
particularitate sesizantă: accentele de intensitate cad pe un fond de suferinţă
sufocată în subtext, culoarea vie are în compoziţia ei fibre întunecate, clipa
de exaltare e pândită de invizibile angoase.“
(A.E.
BACONSKY, PANORAMA POEZIEI
UNIVERSALE CONTEMPORANE)
RUGĂCIUNE
Eu caut
pretutindeni un oraş
Ce are-un
înger străjuind la poartă.
Frântă pe
omoplat,
Port,
iată, marea lui aripă moartă
Şi-n
frunte, steaua lui ca un stigmat.
Prin
noapte umblu rătăcind mereu...
Eu am
adus iubire-n lume,
Ca în
albastru orice inimă să bată,
Şi-am
obosit veghind – şi-n Dumnezeu
Îmi
învălui răsuflarea-ntunecată.
O,
Doamne, cuprinde-mă-n mantia ta.
În sfera
ta de sticlă doar ca un rest trăiesc.
Când
ultimul om va fi un ultim hotar,
N-ai să
mă laşi – şi-un nou glob pământesc
În jurul
meu se va închide iar.
SE ÎNSEREAZĂ
Se
înserează şi eu mă adâncesc în astre
Ca drumul
patriei să nu-l uit niciodată,
Chiar
dacă ţara mi-e demult îndoiată.
Prin
dragoste-nrudite dorm inimile noastre
Ca două
miezuri albe de migdale
Strânse-n
aceeaşi coajă – şi-au încetat să bată.
Mă ţii de
mână ca atunci, agale
Vrăjit de
chinul veşnic al depărtării tale...
O, când
mi-a spus-o gura ta, un freamăt eram toată.
CÂNTECUL
VIEŢII MELE
Priveşte
chipul meu rătăcitor...
Mai în
adânc se-apleacă stelele.
Priveşte
chipul meu rătăcitor.
Toate
drumurile mele înflorite
Spre ape
întunecate duc,
Surori
care se duşmăneau de moarte.
Stelele
au îmbătrânit şi sunt cărunte...
Priveşte
chipul meu rătăcitor.
ABEL
Ochii lui
Cain nu sunt plăcuţi lui Dumnezeu,
Chipul
lui Abel e o grădină de aur,
Ochii lui
Abel sunt privighetori.
Abel
întotdeauna cântă atât de clar
Pe harpa
sufletului său,
Dar prin
trupul lui Cain trec gropile oraşului,
Şi el îşi
va ucide fratele –
Abel,
Abel, sângele tău adânc colorează cerul.
Unde e
Cain căci aş vrea să-l înving:
Ucis-ai
tu suavele păsări
De pe
chipul fratelui tău?!
SEARĂ
Caldă
suflare deasupra gerului inimii mele
Şi când o
auzi ciripind,
Nu te
înspăimânta de primăvara ei neagră.
Stafia
rece a minunii se gândea totdeauna la mine
Şi semăna
sub picioarele mele, cucută.
Acum pe
coloana trupului meu tipăreşte inscripţii
Cu stele
– un înger plângând.
SFÂRŞITUL
LUMII
E-n lume
un plânset dezlănţuit,
De parcă
Dumnezeu ar fi murit –
Şi umbra
grea de plumb ce s-a lăsat
Stă
atârnând ca un mormânt uitat...
Vino să
ne ascundem, şi ce e dat, să fie...
Viaţa în
toate inimile zace
Ca în
sicrie.
Vino să
ne îmbrăţişăm înalţi şi goi –
Iată, la poarta
lumii bate dorul
De care
poate vom muri şi noi.
DOR DE
CASĂ
Eu nu
cunosc limba
Acestei
ţări reci,
Şi nu ţin
pasul ei.
Şi norii
ce trec deasupra,
Nu ştiu
să-i tălmăcesc.
Noaptea e
o regină vitregă.
Trebuie să mă gândesc mereu la
pădurile faraonilor
Sărutând chipul stelelor mele.
Buzele de
pe acum îmi sclipesc
Şi-ndepărtat
cuvântă,
Şi sunt o
carte cu chipuri colorate,
Lăsată pe
genunchii tăi.
Dar faţa
ta ţese
Un văl de
plâns.
Păsărilor
mele irizate
Le-au
fost scoase coralele,
În tufe
de grădini împietresc
Cuiburile
lor moi.
Cine
aşterne balsam peste moartele mele palate?
Ele
purtară coroanele părinţilor mei.
Rugile
lor s-au scufundat în fluviul cel sfânt.
