CECILIA
MEIRELES
(1901 – 1964, RIO DE JANEIRO, BRAZILIA)
„Printre marile poete ale Americii Latine îşi poate
găsi locul şi braziliana Cecilia Meireles care ilustrează geniul tânăr şi
abrupt al ţării sale şi graiul portughez în noua lui existenţă pe meridianele
Amazonului. (...) O inefabilă aureolă de modestie şi delicată discreţie stăpâneşte
existenţa acestei poete care n-a avut niciodată curajul de a-şi aproxima
propriile-i dimensiuni. (...) Cele aproximativ zece volume de poezii se succed
în sensul unei evoluţii lipsite de elemente spectaculoase, dar cu atât mai
categorice. (...) Cecilia Meireles
priveşte poezia din unghiul dominant al naturii şi dragostei – al naturii fără
efecte de pitoresc şi al unei iubiri unde esenţial este reflexul interior al
pasiunii şi nu strigătul ei, nestăpânit ca la Juana de Ibarbourou, sau dureros
ca al Delmirei Agustini. Cu Machado o învecinează şi transparenţa totală a
expresiei, escamotarea magică a mijloacelor, prozodia ei incluzând rigoarea
rituală, dar şi libertatea de care nu s-ar fi putut lipsi.“
(A.E.
BACONSKY, PANORAMA POEZIEI
UNIVERSALE CONTEMPORANE)
PLÂNSUL LOGODNICEI
SOLDATULUI
Ce mă voi face
singură, uitată
în casa mea
pierdută-n noapte,
fără tine?
Gurile noastre
îşi vorbeau odată...
Ce mă voi
face-acum când nu mai ştiu
de mult, de tine?
Crezusem că
traiesc prin trup, prin suflet,
dar iată, orbi
mi-s ochii... Nu trăiam
decât prin tine.
Cum pot rămâne-nchişi
ochii în care
de-atâtea ori am
fost... Nu mă mai strigi?
O, unde eşti să
mă mai văd cu tine?
Ninge pe pieptul
tău, ninge pe glezne,
pe inimă... Eşti
singur în zăpezi.
Eu stau fierbând
în lacrimi.
PAUZĂ
Acum e ca după
o-nmormântare.
Lasă-mă-n patul
acesta croit pe măsura trupului meu
lângă peretele
neted din care un somn pustiu izvorăşte.
Noaptea spulberă
bietul spectacol.
Aşază-mi linia
orizontului între gene
şi ultimul fir de
speranţă scufundă-l în tăcere.
Lasă-l în pace pe
greierul acesta nevăzut
– mercur
tresărind în palma întunericului –
lasă-l să-şi
poarte singur muzica lui
care poate opri
dintr-odată arabescul amintirii.
ZI SUBMARINĂ
În adâncul
mărilor
stau la sfat
naufragiaţii.
Ei sunt atât de
absorbiţi, încât
nu mai simt apa
din vestminte.
Nu au nevoie nici
măcar să plângă,
căci marea
toată-i numai lacrimi.
E numai lacrimi
marea toată.
În ochii ficşi
apa-i o nestemată.
Şi pretutindeni
sunt lumini vrăjite.
Nu e foame, sete.
Pe vecie
buzele lor rămân
eliberate,
fără cuvânt, fără
surâs şi fără
să-şi amintească
propriul lor nume.
O, ce neţărmurită
libertate
de-a nu vorbi,
de-a nu mai plânge.
Doar mâinile
copiilor tresar
mişcându-se sub
greutatea apei,
căci ele sunt
uşoare, sunt de limb,
limbul lichid al
suferinţei.
Visează mamele
că poate să
culeagă alge
ar vrea copiii
lor,
că suferă copiii
lor
pentru speranţele
inutile,
fără cuvinte,
fără lacrimi...
şi aceasta le
umbreşte bucuria
în paradisul
naufragiaţilor.
POEM
PENTRU ANTONIO MACHADO
Cu tine Antonio,
Antonio Machado,
aş vrea să
hoinăresc fără hotar –
în zorii
munţilor, în noaptea nopţilor,
pe fluviul
lunar.
Cuvintele tale
seamănă frunzelor
când
freamătă-n vânt şi tresar.
Un arbore eşti,
un arbore, Antonio,
cu sufletul
elementar.
Cuvintele
posomorâte le-ai spune
nu mie, ci vântului
doar –
ca să le-adune
zeii pământului
schimbându-le-n
mărgăritar.
Un arbore eşti,
un copac care umblă
plin de păsări
cântând, plin de har –
cu tine, cu
tine, Antonio Machado,
m-aş pierde
rătăcind fără hotar.
Pe creste, prin
văi vânând laolaltă,
urmărind
avântatul ogar,
cum adulmecă
ciutele verzi ale lunii,
când
saltă-n văzduh şi dispar.
