PAUL VALÉRY
(1871 –
1945)
1. La jeune parque, 1917
2. Album des vers anciens, 1920
3. Le cimetière marin, 1920
4. Charmes, 1922
5. Introduction à la méthode
de Léonard de Vinci, 1895
6. La soirée avec monsieur
Teste, 1896
7. Eupalinos ou l'architecte,
1923
8. L'âme et la dance, 1923
9. Regards sur le monde
actuel, 1931
10. L'idée fixe, 1932
11. Tel quel, 1941 – 1943
„Poezia înseamnă, după una din
ideile sale afirmată adeseori, a pătrunde în straturile originare ale
limbajului, din care s-au desprins cândva formule de magie şi incantaţie şi din
care ele se pot desprinde mereu. Poezie mai înseamnă şi a încerca combinaţiile
posibile între zone de semnificaţie şi efecte sonore variate, până ce a reuşit
acea combinaţie unică, având necesitatea unei formule matematice. Valéry e
conştient de faptul că frustrat de o asemenea poezie e «sensul». Pentru orice poezie
e valabilă afirmaţia că nu are un «sens adevărat», adică un sens care singur
s-o poată epuiza. Prin însuşi comportamentul ei, lirica lui Valéry permite mai
multe interpretări. (...) La baza gândirii lui Valéry stă un nihilism
gnoseologic radical. Problema nu poate fi atinsă aici decât în treacăt. Nefiind
posibilă nicio cunoaştere, limbajul poetic capătă libertatea deplină de a-şi
proiecta creaţiile în neant. (...) Faţă de realitate, care oricum nu există decât
la modul hazardului şi arbitrarului, poezia ajunge printr-o metamorfoză
continuă la acea irealitate pe care acum şi Valéry o învesteşte cu conceptul de
«vis». În actul poetic, spiritul e
confruntat cu forţele sale proprii şi le
duce la împlinire, învingând rezistenţa, determinată de el însuşi, a formei
severe. Nu au necesitate decât propriile sale acte, ele fiind astfel superioare
realităţii reduse mereu la hazard. Vedem cât de aproape sunt toate acestea de
raţionamentele lui Mallarmé, şi cât de consecvent e şi cel mai mare liric
francez al secolului al XX-lea în justificarea poeziei prin subiectivitatea
pură (nu personală), a cărei patrie sunt limbajul şi «visul», nu lumea. O
asemenea poezie are luciditatea sceptică de a recunoaşte în neimportanţa
realului şi în neantul transcendenţei condiţia singurei sale perfecţiuni
posibile, perfecţiunea artistică. «Poemul e un fragment perfect constituit al
unui edificiu inexistent», e una dintre propoziţiile cele mai semnificative ale
lui Valéry (20, I, p. 1490). Inexistent înseamnă: conţinutul are existenţă
numai ca limbaj; fragment înseamnă: în faţa ţelului, poemul rămâne mereu
insuficient. Observăm că şi aici au fost necesare două determinări negative
pentru a susţine singurul moment determinabil în mod pozitiv: actul poetic însuşi. O altă
propoziţie sună: «Nimic nu e atât de frumos ca ceea ce nu există.» Asemănarea
sa cu o propoziţie a lui Rousseau, citată mai sus (p. 21), e izbitoare.
Motivarea complet diferită, nesentimentală, care susţine aici ideea, denotă
drumul aspru pe care l-a parcurs de atunci încoace meditaţia asupra poeziei.
Odată, Valéry defineşte versul ca «echilibru miraculos şi foarte sensibil între
forţa senzuală şi cea intelectuală a limbajului.» Se poate afirma că propria sa
lirică are acest echilibru. A relatat de mai multe ori despre felul în care
unele dintre poemele sale au apărut dintr-un joc al ritmurilor şi o sonoritate
încă liberă de sens, cărora abia mai târziu li s-au asociat cuvinte, imagini,
idei. Poemul închegat păstrează această ierarhie genetică sub forma ierarhiei
valorice: e cântare, şi abia în al doilea rând conţinut.“
(HUGO FRIEDRICH,
STRUCTURA LIRICII MODERNE, pp. 181 – 183)
◊◊◊
„Este suficient să fii inspirat şi lucrurile merg de la
sine. Aş fi vrut mult să
fie aşa. Viaţa ar fi fost suportabilă. Să primim totuşi acest răspuns naiv, dar
să examinăm consecinţele. Cel care se mulţumeşte cu aceasta, trebuie să
consimtă fie că producţia poetică este un pur efect al hazardului, fie că ea
provine dintr-un fel de comunicare supranaturală; şi una şi cealaltă dintre
ipoteze reduc poetul la un rol mizerabil de pasiv. Ele fac din poet ori un fel
de urnă în care sunt amestecate milioane de bile, ori o masă vorbitoare, în
care sălăşluieşte un spirit. Masă sau recipient, în concluzie, dar nici vorbă
de zeu, – ci contrarul unui zeu, contrarul unui Eu. Şi nefericitul autor, care nu
mai este, aşadar, autor, ci semnatar, şi responsabil asemeni unui gerant de
ziar, iată-l constrâns să spună: «În operele tale, dragă poete, ceea ce este
bun nu este al tău, ceea ce este rău îţi aparţine fără discuţii.» Este ciudat
faptul că nu un singur poet s-a mulţumit – atunci când nu era vanitos – să nu
fie decât un instrument, un medium de moment. Or, experienţa ca şi reflecţia ne
arată, dimpotrivă, că poemele, a căror perfecţiune complexă şi fericită
dezvoltare ar impune, în modul cel mai puternic, cititorilor uimiţi, ideea de
miracol, de rezultat norocos, de împlinire supraomenească (din cauza unei
alăturări extraordinare de virtuţi pe care le putem dori, dar nu sperăm să le
întâlnim reunite într-o operă), sunt în acelaşi timp capodopere de muncă;
sunt pe de altă parte momente de inteligenţă şi de travaliu susţinut, produse
ale voinţei şi ale analizei, presupunând calităţi prea numeroase pentru a
putea fi reduse la produsele unui aparat care înregistrează entuziasmul ori
extazul. În faţa unui frumos poem, de oarecare întindere, simţim foarte bine că
sunt prea puţine şanse ca un om să fi putut improviza – fără nicio revenire,
fără nicio altă osteneală decât aceea de a scrie sau de a emite ceea ce-i vine
în minte – un discurs foarte sigur de sine, dispunând de resurse continue, de o
armonie constantă şi de idei întotdeauna fericite, un discurs care să ne
încânte pe tot parcursul său, în care să nu se afle niciun accident, nicio urmă
de slăbiciune şi de neputinţă, din care să lipsească acele supărătoare
incidente ce rup încântarea şi ruinează universul poetic despre care vorbeam
mai devreme. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie, pentru a fi poet, şi altceva, o
anume virtute care să nu se descompună, să nu poată fi analizată în acte
definibile şi-n ore de muncă. Pegas-Abur, Pegas-Oră nu sunt încă unităţi legale
de forţă poetică. Există o calitate specială, un fel de energie individuală
proprie poetului. Ea apare în el şi-l revelează sieşi în anumite clipe de mare
preţ. Dar ele nu sunt decât clipe, iar această energie superioară (adică aceea
pe care nu o poate forma sau înlocui nici o altă energie a omului): nu există
sau nu poate acţiona decât prin scurte şi fortuite manifestări. Trebuie să
adăugăm – este destul de important, – că bogăţiile pe care această energie le
revelează ochilor spiritului nostru, ideile sau formele pe care ea ni le
produce sunt foarte departe de a avea o valoare egală în ochii altora. Aceste
momente de mare preţ, aceste clipe care dau un fel de demnitate universală
relaţiilor şi intuiţiilor cărora ele le dau naştere sunt tot atât de fecunde în
valori iluzorii sau incomunicabile. Ceea ce nu valorează decât pentru noi nu valorează nimic. Aceasta este
legea Literaturii. Astfel de stări sublime sunt de fapt absenţe în care se
întâlnesc miracole naturale ce nu sălăşluiesc decât acolo, dar întotdeauna
aceste miracole sunt impure, vreau să zic amestecate cu lucruri fără de preţ
sau inutile, nesemnificative sau incapabile de a rezista lumii exterioare, ori
imposibil de reţinut, de păstrat. În lumina exaltării, nu tot ce străluceşte
este aur. În concluzie, anumite clipe ne trădează profunzimi în care
sălăşluieşte ceea ce avem mai bun în noi, dar sub formă de părticele cuprinse
într-o materie informă, fragmente cu înfăţişare bizară sau grosolană. Trebuie
să alegem din acea masă elementele de metal nobil şi să ne ostenim pentru a le
retopi împreună şi pentru a face din ele o bijuterie.“ (PAUL VALÉRY, Poezii. Dialoguri. Poetică şi estetică)
◊◊◊
„El are în faţă limbajul obişnuit, un ansamblu de mijloace
atât de grosolane, pe care orice cunoaştere care se nuanţează îl respinge
pentru a-şi crea instrumentele sale de gândire; trebuie să împrumute colecţia
de termeni şi reguli tradiţionale şi iraţionale, modificate de oricine, bizar
introduse, bizar interpretate, bizar codificate. Nimic mai puţin propriu
intenţiilor artistului decât această dezordine esenţială din care el trebuie să
scoată în fiece clipă elementele ordinei pe care vrea să o producă.“ (PAUL
VALÉRY, Poezii. Dialoguri. Poetică şi
estetică)
TORCĂTOAREA
Torcătoarea-n albastrul ferestrei
(cum se-ngână
Undind, melodioasa, în legănări
grădina!).
A ameţit-o (sfârr! sfârr!)
vârtelniţa bătrână,
Ostenită de-a toarce pletoasa cea
calină,
Lunecând printre degete-atât de
delicate,
După ce-a supt azurul, visând
capu-i se-nclină.
Ca suspendate-n ziuă stropesc
delicioase
Un arbust şi-aer proaspăt, ce fac
o sursă vie,
Cu pierderi de petale, grădina
lenevoasei.
O tijă, unde vântul hoinar se
odihneşte,
Aplecând van salutu-nstelatei
sale graţii,
Vechii vârtelniţi roza magnific
dăruieşte.
Dar somnoroasa toarce o lână,
răzleţit;
Misterios plăpânda umbră se
împleteşte
Toarsă pe firul degetelor lungi
care-au adormit.
Se deapănă-ncet visul şi lenevos
sporeşte
Angelic, şi întruna, în fusul blând
crezând,
Pe placul mângâierii pletoasa
unduieşte...
Pe după flori noian – azur din când
în când –
Torcătoare de frunze încinsă de
lumină:
Se coace verde cerul. Şi-un ultim
pom arzând
Sora ta, roza mare – al sfintei râs
prelins –
Înmiresmează fruntea-ţi cu-al răsuflării-alai
Nevinovat şi tu crezi că lâncezeşti... Te-ai
stins
În albastrul ferestrei unde lâna torceai. (Venera Antonescu)
ELENA
Cer-nalt! sunt eu... Din hrubele
morţii mă strecor
S-ascult cum bate valul în
treptele sonore
Şi văd din nou galere pornite-n
aurore
Pe firul vâslei de-aur din beznă
suitor
Cu mâinle-mi stinghere chem regi
din altă vreme,
A căror bărbi de sare sub
degete-mi jucau;
Plângeam. Cântau sălbatic izbânzi
mărunte, sau
Albastre golfuri prinse-n
îngustele trireme.
Aud cum scoici afunde şi trâmbiţi
de metal
Ritmează zborul trudnic al vâslelor
pe val;
luntraşi cu glasuri limpezi acest
vacarm îndrumă,
Iar zeii de la prora semeaţă,
proslăviţi
În anticul lor zâmbet batjocorit
de spumă,
Mă urmăresc cu ochii blajini şi
dăltuiţi. (Vladimir Colin)
NAŞTEREA VENEREI
Scuipată la lumină de Mare – muma
ei
Afundă – carnea, rece şi fumegândă
încă,
Se scutură, în pragul furtunilor,
pe-o stâncă
De multele-i diamante, ca focul
de scântei.
Surâsul i se-ncheagă privind
nerăbdător
Pe braţele ei albe, de-un umăr
lăcrămate,
Ale zeiţei Thetis alese
nestemate,
Iar părul îşi croieşte pe coapse
un fior
Prundişul, ud de fuga-i sprinţară
şi stângace,
Scrâşneşte-n gol, a sete; nisipul
a băut
Al salturilor sale copilăreşti
sărut.
Dar, cu priviri o mie, perfide sau
buimace,
Adună-n ochi, alături de
fulgerele rele,
Dănţuitoarea apă, cu valuri
infidele. (Petre Solomon)
MOTIV
Sculptarăm împreună forme pure,
Am drumeţit nespusa-le ţărână,
Tăcute seri, ţinându-ne de mână,
Prin mii de vieţi... şi printre
flori obscure.
Ca pe logodnici, singuri, vreo
stea joasă
O! dusu-ne-o fi-n noaptea văii
verde,
Vom fi-mpărţit (menitul să
desmierde)
Feeric-fructul lunii de mătasă.
Iar apoi, morţi, sub muşchiul
brun din jururi
Departe-amar, pierduţi în vocea
dulce
A codrului umbrindu-şi să se culce,
Acolo sus, pe lavele de-azururi,
Ne-am reîntâlnit plângând,
iubire-nvoaltă,
Tăcerii mele inimă-ndeolaltă. (Ion Caraion)
DANSATOARELE VANITOASE
Veniră cele care sunt nişte flori
uşoare,
Frumoase figurine de aur pur, în
care
Se oglindeşte-o lună plăpândă...
Iată, cum,
În limpezită sihlă, sonore fug acum.
Irişi, şi albăstrele, şi
trandafiri de noapte,
Sunt Graţiile beznei, ce-abia dansând
par coapte,
Cu degete de aur, parfum
cădelniţând!
Dar în dumbrava moartă se
stinge-azurul blând.
Un licăr slab e apa subţire, aşezată
Ca un tezaur palid al rouăi de-altădată,
Din care suie-n floare tăcerea...
Şi din nou,
În luminatul codru se duc, sonor
ecou.
Mâini tandre pe calicii cu graţie
se lasă;
Un pic de lună doarme pe gura lor
pioasă,
Iar braţul lor de gesturi domoale
îşi desface,
Sub bolţi de mirţi, prieteni, lianele
vorace,
Dezmierdătoare, parcă... Dar
unele, furate
Nu pe deplin de ritmuri şi harfe
depărtate,
Cu pas uşor se-ndreaptă spre
iazu-afund ca marea,
Să bea din crini o apă ca lamura: Uitarea.
(Petre Solomon)
UN FOC DISTINCT...
Un foc distinct e-n mine: la rece
desluşesc,
Prin el, întreaga viaţă sălbatic
luminată –
Şi doar când dorm, în stare mai sunt să-i îndrăgesc
Isprăvile, în care un har adânc se-arată.
Vin zilele doar noaptea, vederea să-mi redea;
Când, după-ntâia treaptă a
somnului, de ceaţă,
Nenorocirea însăşi se-ascunde-n
bezna grea –
Privirea se întoarce, ca să-mi dea ochi şi viaţă.
De-s plini de bucurie, trezit sunt
de-un ecou
Ce-azvârle un cadavru la ţărmul meu de carne;
Un râs străin, mi-aduce-n urechi atunci, din nou
– Precum răsună-n scoică, vag, ale mării goarne –
Ciudata îndoială, cu o minune-n miez:
Am fost, sau sunt aievea, dorm oare, sau veghez? (Petre Solomon)
