SALVATORE QUASIMODO
AUSCHWITZ
Acolo la Auschwitz, departe de Vistula,
iubito, de-a lungul şesului nordic,
într-un lagăr al morţii cade rece, funebră,
ploaia pe stâlpii ruginiţi
şi pe noduri de sârmă ghimpată;
şi niciun copac, nicio pasăre-n aerul sur
sau peste-al nostru gând, ci lâncezeală
şi durere, pe care amintirea le lasă
în linişte, fără porniri şi ironie.
Tu nu vrei elegii, idile, ci doar
temeiul destinului nostru, aici,
tu, gingaşă-n contrastele gândului,
nesigură-n înfăţişarea
limpede-a vieţii. Şi viaţă-i aici,
în fiecare nu se pare-o
certitudine:
aici auzi-vom plângând îngerul, monstrul,
orele noastre de mâine
bătând în acel dincolo care-i aici, în etern
şi mişcare şi nu într-o imagine
de vis, de posibilă milă.
Şi aici metamorfozele, aici vechile mituri.
Fără nume de zei, de simboluri,
sunt cronică, ţinuturi ale lumii,
sunt Auschwitz, iubito! Ce repede
trecu în fum de umbră
iubitul trup al lui Alfeu şi-al Aretuzei!
Din infernul acesta deschis cu o inscripţie
albă: „Munca vă va face liberi“
ieşi fără-ncetare fumul
din mii de femei îmbrâncite afară,
în zori, din cocioabe, spre zidul
de tragere, ori sufocate strigând,
implorând îndurare apei, cu guri
de schelete, sub ţeava de gaz.
Le voi găsi, soldat, în istoria
ta, în forme de animale, de fluvii,
sau eşti şi tu cenuşă de Auschwitz,
medalie de tăcere?
Rămăseseră bucle prelungi adunate în urne
de sticlă, încă prinse-n amulete,
nenumărate umbre de eşarfe
şi ghete de evrei: relicve sunt
din vremi de-nţelepciune a omului
care-şi făcu din arme scop – sunt miturile,
metamorfozele noastre.
Pe-ntinderi unde plânsul şi iubirea
au putrezit, acolo-n ploaia rece,
bătea zvâcnind adânc în noi un nu,
un nu morţii, moartă la
Auschwitz,
să nu revină niciodată gura
aceea de cenuşă, moartea.
