PAUL CLAUDEL
(1868 – 1955)
„Poemul nu e decât mărturia
concretă, de fiecare dată inedită, a spiritualizării unui dat sensibil al
lumii, ridicarea detaliului – detaliu, de multe ori, uriaş – într-o zare de
impalpabile tâlcuri, acolo unde numirea lucrului re-creează poetic lucrul
însuşi în faţa ochilor noştri interiori. (...) O nouă gramatică poetică,
acoperind cu mari revărsări verbale liniile de forţă ale unei necesităţi
lăuntrice acceptate, construindu-şi solemnitatea spunerii cu mai multă rigoare
decât s-ar putea crede la un examen superficial, dizolvând materialul
rebarbativ al unui lexic tehnic şi abstract, ca şi numeroasele inflexiuni de
oralitate, într-o fugozitate de maree oarbă şi haotică, stă la baza acestei
poezii care a zguduit limba franceză din seculara, tradiţionala ei placiditate.“
(ŞTEFAN AUG. DOINAŞ,
PAUL CLAUDEL SAU LIRISMUL
CA GHIMPE SPIRITUAL, în ATLAS DE
SUNETE FUNDAMENTALE)
PORCUL
Voi picta
imaginea Porcului.
E o jivină vârtoasă
şi otova;
fără încheieturi şi fără gât, îi dă-nainte ca un plug.
Bălăbănindu-se
pe ale sale patru şunci îndesate,
e un rât în mers, care caută; şi de simte vreun iz,
îndată aplică asupră-i pompa şi-l înghite.
Iar de a nemerit băltoaca potrivită,
se lăfăie în ea, enorm.
Nu e zvâcnirea graţioasă a raţei când
atinge apa,
nu-i voioşia domestică a câinelui;
e o plăcere din străfunduri,
solitară, conştientă, integrală.
Smiorcăie,
soarbe, clefăie, şi nu se ştie prea bine
dacă bea sau mănâncă. Rotund de
tot, cu o mică tresărire
îşi dă drumul în nămol, se afundă în
clisa grasă;
grohăie, se desfată până-n
tainiţele măruntaielor,
clipeşte din ochi.
Amator
profund, cu toate că maşinăriei neobosite
a mirosului său nimic nu-i scapă
neluat în seamă,
gusturile nu i se îndreaptă deloc
spre miresmele
trecătoare ale florilor sau fructelor frivole;
în orice, caută hrana; îi place să fie multă,
bogată, răscoaptă; fundamental,
instinctul îl împinge
spre două lucruri: spre pământ, spre lături.
Lacom,
destrăbălat – modelului ce vi-l prezint,
recunoaşteţi că-i lipseşte ceva ca să fiţi mulţumiţi.
Nici corpul nu-şi ajunge sieşi, nici învăţătura
pe care ne-o îmbie nu e vană.
„Spre adevăr,
nu-ţi întoarce doar ochiul;
ci, fără rezervă, tot ceea ce, în tine, eşti tu însuţi.
Fericirea-i datoria noastră; ea ne este zestrea.“
O anumită posesiune desăvârşită e dată.
– Ci, aidoma,
aceleia care lui Enea îi aduce prevestiri,
o scroafă pe care-o întâlnesc mi-e întotdeauna ca o piază;
e o emblemă politică. Mai
întunecat e pântecele ei
ca dealurile ce se văd prin sita
ploii.
Şi când se culcă dând să sugă batalionului de godaci
ce-i umblă printre picioare, îmi
pare a fi imaginea însăşi
a munţilor pe care-i mulg
ciorchinii de sate agăţate
de puhoaiele lor; nici mai puţin
masivă,
nici mai puţin diformă.
Nu omit că sângele de porc serveşte
la fixarea aurului. (Mihai Şora)
PLOAIA
Prin cele
două ferestre din faţa ochilor,
a celor două ferestre din stânga şi-a celor două din dreapta,
văd, aud cu o ureche şi cu
cealaltă cum cade la nesfârşit ploaia.
Cred că e ora
douăsprezece şi un sfert ziua:
în preajmă totul e lumină şi apă.
Mi-ndrept
pana spre călimară
şi, bucurându-mă de ocrotirea lăuntricei
mele
izolări acvatice, asemeni unei gâze
în mijlocul unei bule de aer, însăilez
acest poem.
Nu
burniţează, nu este o ploaie şovăitoare şi fără vlagă.
Norul înşfacă
pământul de aproape
şi coboară asupra-i posac şi des, printr-un atac
în adâncime şi vârtos.
Cât e de răcoare, broaştelor,
încât, în desişul ierbii ude, uiţi şi
balta!
Nicio teamă
că ploaia se va ostoi;
e ceva îndestulător, ceva ce
te-ncarcă de mulţumire.
Însetat, semeni
ai mei, cărora această minunată
înghiţitură hulpavă nici că le-ar
fi de-ajuns.
Pământu-a pierit vederii, casa se
scaldă,
leoarcă de apă curg şiroaie
copacii,
fluviul însuşi, care – aidoma
unei mări – orizontu-mi
răpeşte, pare înecat. Nu pentru
mine e timpul
şi, ciulind urechea, ca să aud
glasul tresăritor
nu al vreunei ore, cuget la litanica
însăşi pururi
cumpănita unduire ce o ştie
psalmul.
Totuşi către
molcomirea zilei ploaia se-ntrerupe,
şi-n vreme ce norul
vălătucindu-se pregăteşte
un şi mai întunecat măcel,
precum se năpustea Iris din
creierii cerului drept în toiul luptelor,
aşa – ca de catran – un păianjen
negru,
cu capul în jos şi cealaltă parte spânzurându-i în aer,
se opreşte la mijlocul ferestrei
pe care am deschis-o înspre
frunzişuri
şi-n spre nordul de culoarea
cojii de nucă.
Lumina s-a
retras din lume,
trebuie să aprind lampa.
Scutur această picătură de cerneală
pe altarul furtunilor. (Ion Caraion)
PATER NOSTER
Bărbatul
aproape bătrân şi femeia tânără încă-s
pentru ultima oară culcaţi în patul lor şi stau de
vorbă-mpreună.
Ziua le-a
fost aşa de-ncărcată şi mai rămân multe
să facă, să-şi spună.
Căci Germania
ne-a declarat război şi mâine
pleacă soldaţii sub tun.
Acest bărbat
pe care-l strânge în braţe cu toată puterea
şi pe care nu-l va mai revedea
niciodată, a fost – îşi zice –
cu toate metehnele lui, un soţ
bun.
De zece ani sunt
împreună
şi au împărtăşit laolaltă dulcele
cu fierea,
Necazuri,
bucurii, nădejdi, gânduri,
copiii şi moartea celui mic –
între ei
amândoi însemnând mâhnirea şi-apropierea.
Acum i-a venit lui rândul să se ducă.
Îi dă ultimele poveţe, simple şi scurte,
după cum
crede şi-i pare.
Ea ştie doar
că el e-aici alături
şi-şi aduce aminte unele lucruri
pentru care-l roagă de iertare.
Are scurtul
răgaz de-a se aciuia cu toţi copiii,
încă o dată, în braţele acestui puternic
ins
care a fost pentru ea Cetate.
Va urma apoi
deşteptarea, şi ziua, şi gara,
şi marea sărutare sălbatică poate,
Şi potopul mulţimii
care exclamă: „Ah!“
şi vagoanele unul după altul,
broaşte obeze,
Şi toţi
lungii ani care-ncep şi-n trecerea
cărora văduvia n-o să mai înceteze!
Doamne, tot
ce era bărbătesc în ţară
nefiinţa ta încet-încet a adunat.
Ascultă strigătul
tuturor femeilor Franţei
ce se-nalţă spre tine curat!
Sionul nu mai
are păstor şi soarta copiilor
este de a nu mai avea tată niciunul,
Ia aşadar însuţi
locul bărbatului
care ne trebuia, tu – bunul!
Apropie-ţi
puţin de noi felul
pe care-l ai de a tăcea, ca-n el, un ciorchine,
Căci toate
fiinţele de care era legat sufletul
şi trupul nostru acum fac una cu
tine?
Prea de
aproape tăiaţi furăm, ca-n trupul nostru
să-ncetăm de a mai fi noi atâta de lesne!
Tatăl nostru
carele eşti în ceruri,
fie-ţi milă de cei încă-n bezne!
Trebuie ca
Tatăl nostru din cer
să ia fir cu fir locul celui de
pe pământ
care smuls ne-a fost.
Noi nu mai suntem
decât nişte copii
şi-n mândria noastră-şi fac şoarecii adăpost.
Dar decât femeia pe care-odinioară
el a dorit-o, cine-l cunoaşte pe Tatăl mai cu rost?
Naintea
tuturora, ea-i cea ce l-a ştiut
şi-a tremurat în sine lângă-al
vieţii gurgui,
Fără ea, el
n-ar fi putut fi Tatăl, nici ei feciorii lui.
Ei n-au
cunoscut decât binecuvântarea sa,
dar ea i-a cunoscut dezmierdărilor,
minunea.
Ei i-au
cunoscut doar puterea,
ea însă – slăbiciunea. (Ion Caraion)
