JULES SUPERVIELLE
(1884 – 1960)
1. Les poèmes de l'humour triste (1919)
2. Débarcadères (1922)
3. Gravitations (1925)
4. Le Forçat innocent (1930)
5. Les Amis inconnus (1934)
6. La Fable du monde (1938)
7. Le Corps tragique (1959)
„După Laforgue şi Lautréamont
pe care-l evocă într-un frumos poem, Jules Supervielle e cel de-al treilea poet important dăruit
literaturii franceze moderne de îndepărtatul Uruguay, unde a văzut lumina zilei
în 1884, la Montevideo. (...) El aduce din continentul natal o măsură a
simplităţii savante şi stranii pe care lirica franceză începe s-o piardă încă
din ultimele decenii ale veacului trecut: «În ce mă priveşte, spune Supervielle,
am refuzat întotdeauna să scriu poezii pentru specialiştii misterelor.» (...) Jules
Supervielle este poezia în stare de libertate. Poetul n-a izbutit să se
falsifice niciodată şi să-şi creeze reţeaua de servituţi estetice în care
ochiul dezabuzat (sau exasperat ?) al criticului vede uneori un iluzoriu
indiciu de originalitate. În versurile lui chiar atunci când apare neliniştea
sau moartea, stăruie un principiu al vieţii, căci poetul nu are viziuni,
obsesii, terori interioare şi fiecare apariţie sau fiecare sentiment derivă din
real, din materia vie, din experienţa trăită. Până şi în latura fantezistă a
liricii sale, în proiecţiile ei enigmatice transpare legătura permanentă cu
solul solid şi fecund al experienţei, al faptului real sau virtual, ca şi când
situat într-o răspântie a tuturor comunicărilor, el ar încerca să descifreze
limbajul suprapus al corespondenţelor, spre a pătrunde în spaţiul secret unde
valorile se definesc într-o permanentă şi pluridirecţională translaţie. Şi
atunci toate lucrurile se lasă descoperite ca într-o copilărie perpetuă şi
miraculoasă, inculcându-i de fiecare dată frisonul primordial, toate sentimentele îşi amplifică sfera de rezonanţă,
toate cuvintele îşi recapătă puterea întâiei rostiri.“
(A.E. BACONSKY, PANORAMA POEZIEI
UNIVERSALE CONTEMPORANE)
LUI LAUTRÉAMONT
Oriunde mă apucam să
sap în speranţa că tu
vei
ieşi din pământ,
dădeam la o parte
pădurile şi casele ca să pot vedea
îndărătul
lor;eram în stare să rămân nopţi întregi aşteptându-te
cu uşile şi cu ferestrele deschise,
având dinainte două pahare de alcool de care
nu voiam să mă ating.
Dar tu nu
veneai,
Lautréamont!
În preajma
mea vacile mureau de foame în faţa râpilor
şi cu
încăpăţânare întorceau spatele celor mai grase preerii,
mieii se
întorceau în pântecele mamelor lor ucigându-le astfel,
câinii
dezertau din America uitându-se în urmă,
căci ar fi
vrut să vorbească înaintea de a pleca.
Singur
rămas pe continent,
te căutam
în somn unde-ntâlnirile sunt mai uşoare.
Te aşezi la un
colţ de stradă şi celălalt vine îndată.
Dar tu nu veneai
nici atunci,
Lautréamont,
îndărătul pleoapelor
închise.
Te întâlneam
uneori pe înălţimile lui Fernando Noronha,
aveai forma unui
val, ci mai adevărat, mai circumspect,
fugeai spre
Uruguay încet, încet.
Celelalte valuri
se-ndepărtau ca să poată saluta
mai bine nenorocirile tale.
Ele, ce nu
trăiesc decât douăsprezece secunde
şi nu merg decât
înspre moarte,
ţi le dădeau pe
de-a întregul
şi tu te
prefăceai că dispari asemenea lor,
ca să le faci să
te creadă în moarte, colega lor
de promoţie.
Tu eşti dintre
cei ce-şi aleg drept domiciliu oceanul
aşa cum alţii
dorm pe sub poduri
şi eu îmi
ascundeam ochii îndărătul unor ochelari negri
pe un pachebot
unde plutea miros de femei şi de bucătărie.
Muzica urca spre
catargele înfuriate că sunt şi ele
amestecate în
atingerile tangoului,
mi-era ruşine
că-n inimă îmi curge sânge viu,
în timp ce tu
eşti mort din 1870
şi fără picătură
de sânge,
iei forma unui
val pentru a face să se creadă
că ţi-e
indiferent.
În însăşi ziua
morţii mele te văd venind spre mine
cu chipul tău de
om.
Hoinăreşti cu
bine desculţ printre înalţi bulgări de cer,
dar îndată ce-ai
ajuns la o distanţă convenabilă,
îmi arunci unul
în plină faţă,
Lautréamont!
ŢINUTUL TĂU LĂUNTRIC
Ţinutul tău
lăuntric e aici, cu golfurile
şi cu pământul lui nemilos,
Şi tu eşti cel ce
urcă în barcă şi pleacă
singuratic în propria lui tăcere.
Vezi cum se duc
falezele tale unde nu mai zăreşti
suflet viu,
Ci doar uneori
siluete negre cuprinse
de-o mare panică
Asemenea
amintirilor înnebunite din capul
tăiat de curând.
Dar tu nu eşti un
asasin şi te numeşti
nenorocit, tu însuţi.
Alt nume
niciodată n-ai avut,
Şi-aceasta îţi e
toată compania.
MAREA SECRETĂ
Când
nimenea n-o priveşte
Marea nu mai este
mare,
E ceea ce suntem
noi
Când nimenea nu
ne vede.
Are atunci
altfel de peşti,
Altfel de lumini,
de valuri,
Devine o
mare a mării
Şi a celor
ce o visează,
Cum fac eu
aici.
