PIERRE
REVERDY
(1889 –
1960)
„Construită sever din
linii şi volume, în spiritul cubismului, plastică la modul sobru şi
antidecorativă ca pictura unui Georges Braque, această poezie care-şi
urmăreşte aventura ei de disciplinare a realului, utilizează valori expresive
paradoxal centrifuge, foarte apropiate de suprarealism. Reverdy, care vede
logica artei în însăşi structura ei şi simte că valoarea poetică a cuvântului
se realizează din clipa emancipării lui de orice semnificaţie literală, rămâne
totuşi în esenţă strein delirului retoric şi inform în acelaşi timp al
suprarealiştilor – strein şi opus, în primul rând prin rigoarea lui formală
care-l apropie de cubişti. Poezia lui tinzând a fi «obiect de artă», sondând
universul expresiei, al limbajului, cu un curaj şi cu o onestitate exemplară,
nu părăseşte aproape niciodată aria eternă, predestinată a marilor teme în
perimetrul cărora au trăit şi au murit poeţii tuturor timpurilor, încât la
lectură simţi cum tensiunea lirică interioară a fiecărui poem se trădează
printre fie şi cele mai dificile nexuri imagistice, printre frazele de atâtea
ori sigilate de enigmă. Căci obstinaţia lui de a reinventa obiectele,
realitatea, nu e o formă de evadare, ci un efort de permanentă cunoaştere şi de
supremă posesiune.“
(A.E.
BACONSKY, PANORAMA POEZIEI
UNIVERSALE CONTEMPORANE)
DURERE
Ah, toate se vor sfârşi
O muzică lentă se-ntinde pe zidul
împroşcat
O mână pe gură
Cealaltă fără atingere şi măsură
Iubirea goală evadează pe geam
Frumosul portret
O femeie cu cămaşă şifonată plângând
încet
Destul de bine schimonosită marea
pasiune
Ea plânge şi spre cerul care o
cheamă zboară
Apa şi copacii puternici
Disperare de dragoste fără vioară
Şi totuşi capcana rămâne ascunsă
aici
La răspântie într-o seară de vară
flaşneta
Dădu un sens melancoliei tale
Uşoară tristeţe
Nu mai rămâne nimic
Prietenii tăi muriră cu toţii
Femeile de la sine le ies în întâmpinare
Tu intrai în joc sub un semn
blestemat
Tâlhar sau om cinstit ce vei
deveni oare
Nimic.
Îmi păstrez pielea ascunsă sub
veston
Valul curge fără-ncetare
Îmi amestec surâsul în el
Şi peste acoperişuri raţiunea ta
priveşte
Lumea e veselă, lumea râde şi te
răpeşte
Într-o singură noapte-mi pierdui
vârsta şi numele.
TRĂSĂTURI ŞI CHIPURI
O iluminare cu albastru în
ceruri; în pădure
poiene verzi; dar în oraş unde
conturul ne întemniţează,
arcul de cerc al pridvorului,
pătratele ferestrelor,
romburile acoperişelor...
Linii, numai şi numai linii
pentru comoditatea
zidăriilor omeneşti.
În capul meu linii, numai şi
numai linii — de-aş putea
doar să pun ordine în lumea lor.
SINGUR MEREU
Fumul vine oare din căminele lor
sau din
pipele voastre? Am preferat
ungherul cel mai ascuţit
al acestei odăi ca să fiu singur;
şi fereastra
din faţă s-a deschis. Va veni
oare ea?
În strada unde braţele noastre
aruncă o punte,
nimenea nu şi-a ridicat ochii, şi mâinile se înclină.
Când
acoperişurile se-ating, nu mai cutezi să vorbeşti.
Ţi-e teamă de fiece strigăt,
se-ndepărtează căminele.
E atât de negru.
AFARĂ
Mască plângând între două crengi
de copac.
Într-o seară de carnaval stins
lacrimi curgeau dintre pleoapele
fixe
lacrimi de râs şi de amărăciune
şi de regret.
Miez de noapte
totul e zugrăvit din nou.
O altă zi începe.
Un beţiv ce se-ntoarce
îşi povesteşte istoria în pragul
drumului.
Tristă istorie.
Cu el lucirile zorilor.
Plouă şi pleoapele tale sclipesc.
Copacii scuturându-se udă
trotuarul
şi eu privesc prin nările tale
cum trece luna.
Ceata norilor aleargă pe cerul
decolorat.
Tuturor celor ce se agaţă de
trupurile felinarelor
iluzia le va fi dulce
şi faţa ta severă mască
râde gândind la posomoritul mâine.
Trecător pe caldarâmurile ce sună
la cotitura străzilor unde e
umbra mai deasă
o lumină sclipeşte-n înalt.
E-atâta linişte.
Culcuşul ce te atrage şi te
aşteaptă unde e oare?
Noaptea nu păstrează nimic,
dar cerul
e poate un apartament gol pentru
tine.
TÂRZIU ÎN NOAPTE
Culoarea descompusă de noapte
afară
Masa la care se aşezară
Sticla de lampă înaltă
Lampa-i o inimă golită
E un alt an o altă
Cută pe faţa încreţită
La toate acestea ai şi meditat
Pătratul albastru fereastra şi l-a-nclinat
Uşa e mai intimă
O despărţire
Remuşcare şi crimă
Adio cad
În unghiul dulce-al braţelor ce
mă prind
Cu coada ochiului văd toţi
băutorii sorbind
Nu îndrăznesc să mă mişc
Ei stau aşezaţi
Rotundă e masa
Ca şi memoria care apasă
Îmi amintesc de lumea toată
Chiar şi de cei care-au plecat
odată.
STRAJA ÎN ZORI
În acea dimineaţă când speranţa
încă nedesprinsă
din umbră poleia soarele
în acea dimineaţă cu cel mai
tandru sărut
pe buza orizontului
Aş fi vrut să reiau la sunetul
clopoţelului viaţa
ce fremăta într-un vârtej brutal
Să regăsesc raţiunea ce luneca
sub arbori
Spre golurile de lumină ce-mi
risipeau membrele
În acea dimineaţă
Înainte de-a fi ieşit din prea
înalta febră a nopţii
plămânii pământului
Răsuflarea izbucnind din buzele
ţărânii
Mireasma codrilor care
neliniştesc şi-a trupurilor
Pulsaţiile intermitente curentul
prea iute-al arterelor
şi setea care ţinea între cele
patru linii ale uşii
mizeria mea adormită
Portretul acesta mai sever
pe culoarea veştedă a podoabei
sale
Când în iarnă cuvintele zboară-n
vârtejuri
Dacă ochii prea deschişi se ard
La flacăra ce dansează în adâncimile
lumii
Cuvinte prea seci ce nu mai
păstrează nimic
din substanţa mea.
Doar un pic de raţiune prea-ndepărtată
de sensul meu
Mi-e gândul la toate vremurile
ce-şi isprăviseră dansul
La toate rigorile ce s-au destins
La tine mereu pe ţărmul mâhnirii
mele imense
La deşteptare în noaptea care-şi
retrage plasa.
CALM INTERIOR
Totul e calm
în iarnă
spre seară când lămpi se aprind
prin geam unde o vezi gonind
peste covorul mâinilor care
dansează.
O umbră pe tavan se balansează.
Vorbeşti tot mai încet către sfârşit.
Copacii în grădină au murit.
Focul sclipeşte
şi cineva adoarme dus.
Peste pământ o frunză alunecă de
sus
lumini pe perete coboară
noaptea e noul decor
al dramelor fără martor ce se
petrec afară.
