HENRI MICHAUX, CORDILLERA DE LOS ANDES

HENRI MICHAUX

(1899 – 1984)

CĂRŢI DE POEZIE

Cel care am fost, 1927

În ţara magiei, 1941

Exorcisme, 1943

Spaţiul dinlăuntru, 1944

Libertate de acţiune, 1945

Poezie pentru putere, 1949

Infinitul turbulent, 1957

Cunoaştere prin abis, 1961

Marile încercări ale spiritului, 1966

„Scrisul său refuză literatura, arta poetică şi în cele din urmă întregul arsenal suprasolicitat al Cuvântului, care de la Mallarmé înainte va deveni obsesia, orgoliul, disperarea şi moartea poeziei franceze. Literatura lui Henri Michaux e în ultimă instanţă o tulburătoare experienţă existenţială. E oare poezie? Aici deosebirea dintre proză şi vers pare neglijată cu, sau poate mai curând, fără voie. Poemele sunt nude, tari, au ceva violent şi incomod, nimic căutat, alexandrin, savant, nicio preocupare pentru aşa-numita «scriitură», marotă a tuturor sybariţilor spirituali care visează un imperiu terminologic. (...) Violenţă, ironie, sarcasm, adevăruri tragice sau groteşti, amară melancolie villonescă — toate se articulează viguros în trunchiul unei opere ai cărei poli sunt viaţa, iubirea şi moartea. Într-o epocă de euforie a mimetismului, când arendaşul triumfa asupra proprietarului uzurpat în aclamaţiile zgomotoase ale co­teriei, şi câteva duzini de metafore par să asigure un «univers poe­tic», iată exemplul unui poet care e mare dincolo de epidemia sti­listică, e mare în profunzimea spaţiilor lui interioare, în nobleţea lui despuiată de vanităţi şi strădanii.“

(A.E. BACONSKY, PANORAMA POEZIEI

UNIVERSALE CONTEMPORANE)

ÎNDELETNICIRILE MELE

Rareori pot vedea pe cineva fără să-l bat.

Alţii preferă monologul interior. Eu nu.

Îmi place mai mult bătaia.

Sunt oameni ce se aşază în faţa mea la restaurant

şi nu scot o vorbă, rămân o vreme căci s-au

hotărât să ia masa.

Iată unul.

Mi-l înhaţ, poc.

Iar îl înhaţ, poc.

Îl atârn în cuier.

Îl desprind.

Îl reatârn.

Îl redesprind.

Îl pun pe masă, îl înghesui, îl înăbuş.

În murdăresc, îl inund.

El îşi revine.

Îl nenorocesc, îl întind (încep să mă enervez,

trebuie să isprăvesc cu el), îl grămădesc, îl strîng, îl rezum

şi-l introduc în paharul meu şi-arunc ostentativ

pe duşumea conţinutul paharului, şi-i spun

chelne­rului: „Adu-mi un pahar mai curat“.

Dar mă simt prost, cer imediat nota şi plec.

CORDILLERA DE LOS ANDES

Prima impresie e teribilă şi vecină cu disperarea,

mai întâi orizontul dispare.

Norii nu sunt toţi mai înalţi decât noi.

Nemărginite şi fără cute, iată, aici unde suntem

înaltele platouri ale Anzilor care se-ntind şi se-ntind.

Solul e negru şi neprimitor,

un sol crescut dinlăuntru.

Lui nu-i pasă de plante.

E un pământ vulcanic.

Gol! şi casele negre de deasupra

îi lasă toată goliciunea lui;

goliciune a răului.

Cine nu iubeşte norii

să nu vină în Ecuador.

Ei sunt câinii credincioşi ai muntelui,

imenşi câini credincioşi;

înalt încoronează orizontul;

altitudinea locului e 3 000 de metri, se spune,

se spune că ar fi primejdios pentru inimă,

pentru plămâni, pentru stomac

şi pentru întregul trup al străinului.

Mici şi-ndesaţi, brachicefali, cu paşi mărunţi,

împovăraţi din greu, trec indienii

prin oraşul acesta lipit de un crater de nori.

Unde se-ndreaptă acest pelerinaj încovoiat?

Se-ncrucişează, se-ntretaie, urcă; nimic

mai mult: e viaţa lor de fiecare zi.

Quito şi munţii lui.

Ei cad deasupra oraşului, apoi încremenesc

potolindu-se, alinându-şi limbile!

Şi sunt pavaţi şi iată strada.

Cu toţii fumăm aici opiul marilor înălţimi,

glas potolit, pas mărunt, respiraţie scurtă,

puţin se încaieră câinii, puţin copiii,

puţini sunt cei care râd.

VIAŢA MEA

Tu te duci fără mine, viaţă a mea.

Te aduni,

Şi eu aştept să mai fac un pas.

Tu duci bătălia aiurea.

Şi astfel mă părăseşti.

Eu nu te-am urmat niciodată.

Ofertele tale nu le discern.

Puţinul pe care-l vreau nu mi-l aduci niciodată.

Din pricina acestei lipse, aspir la atâtea.

La atâtea lucruri, aproape la infinit...

Din pricina acestui puţin ce lipseşte,

pe care niciodată nu mi-l aduci.

DUCEŢI-MĂ

Duceţi-mă într-o caravelă,

într-o veche şi dulce caravelă.

În otravă ori, dacă vreţi, în spumă,

Şi mă pierdeţi departe, departe.

În atelajul unei alte vârste,

În înşelătorul velur al zăpezii,

În răsuflarea unor câini împreunaţi,

În ceata extenuată a frunzelor moarte.

Duceţi-mă, fără-a mă sparge, în sărutări,

În piepturile ce se ridică şi respiră,

Pe covoarele palmelor şi surâsul lor,

În coridoarele oaselor lungi şi-ale articulaţiilor.

Duceţi-mă, sau mai curând, îngropaţi-mă.

A STRIGA

Panariţiul e o suferinţă atroce.

Dar ceea ce mă făcea să sufăr cel mai mult

era că nu puteam să strig.

Căci eram la hotel.

Noaptea căzuse şi odaia mea

era între alte două unde lumea dormea.

Atunci mă apucai să scot din craniul meu tobe enorme,

alămuri, şi un instrument ce răsuna mai tare ca orgile.

Şi, profitând de prodigioasa forţă ce mi-o dădea febra,

făcui din toate o orchestră asurzitoare.

Totul tremura de vibraţii.

Atunci, asigurat în fine că în tumultul acela

glasul meu nu s-ar auzi, începui să urlu,

să urlu ceasuri în şir,

şi-ncetul cu încetul izbutii sa ma alin.

GREAŢĂ SAU E MOARTEA CE VINE?

Pleacă-te, inimă!

Luptarăm destul.

Să mi se oprească viaţa.

N-am fost nişte laşi,

Am făcut ce-am putut.

Oh! Suflet al meu,

Pleci sau rămâi,

Trebuie să te hotărăşti.

Nu-mi pipăi aşa mădularele,

Când cu grijă, când aiurit,

Pleci sau rămâi,

Trebuie să te hotărăşti.

Eu unul nu mai pot.

Seniori ai Morţii,

Nu v-am aplaudat, nici nu v-am blestemat.

Fie-vă milă de mine, călător de pe-acum

Al atâtor călătorii fără valize,

Fără stăpân, fără avere şi gloria-i aiurea,

Sunteţi desigur puternici şi nostimi pe deasupra,

Fie-vă milă de acest om înnebunit

Care-nainte de-a trece bariera

Vă strigă de pe acum numele lui,

Prindeţi-l din zbor,

Dacă se poate să se înveţe şi el

Cu temperamentele

Şi cu moravurile voastre,

Şi, dacă binevoiţi să-l ajutaţi,

Ajutaţi-l, vă rog.