OCTAVIO PAZ
(1914 – 1998)
ACELAŞI
Atins de lumină
cuarţul devine cascadă.
Pe apele ei pluteşte un copil,
Domnul.
AMIAZĂ
Lumina nu clipeşte,
timpul se goleşte de minute,
s-a oprit o pasăre-n aer.
MAI TÂRZIU
Se prăvăleşte lumina,
se trezesc coloanele
şi, fără să se mişte, dansează.
ÎN PLIN SOARE
Ora e transparentă:
dacă e invizibilă pasărea,
vedem culoarea cântecului ei.
FLOARE
Strigătul, ciocul, dintele, urletul,
nimicul carnivor şi vraiştea lui,
se risipesc în faţa acestei modeste flori.
DOAMNA
Noapte de noapte coboară în fântână
şi-n zori reapare
c-o nouă reptilă în braţe.
CLOPOTE ÎN NOAPTE
Valuri de umbre, valuri de năluciri
deasupra unei frunţi în flăcări:
aruncaţi apă peste gândurile mele, stingeţi-le!
ÎN FAŢA PORŢII
Oameni, cuvinte, oameni.
Am şovăit o clipă:
luna sus, singură.
VIAŢĂ ÎNTREZĂRITĂ
Fulgere sau peşti
în noaptea mării
şi păsări, fulgere
în noaptea pădurii.
Oasele sunt fulgere
în noaptea trupului.
O, lume, totul e noapte
şi viaţa e
fulger.
BUN RĂMAS CASEI
Se face
ziuă.
Aş vrea
să-mi iau rămas bun de la această casă
mică,
singura lume
adevărată.
Să spun adio
acestei dureroase clipiri
a zilei care se
trezeşte:
învelit în propria-i
mantie fuge somnul
de la locul
crimei
şi sufletu-i o
piaţă părăsită.
Adio scaunului
pe care mi-am atârnat
seară de seară costumul,
spânzurare
cotidiană;
şi fotoliului, stâncă
în insomnia mea,
stei
nedespicat de fulger,
nici sfărâmat
de sete.
Adio oglinzii
adevărate
în care mi-am
lăsat masca
spre a
coborî în fundul infinitului
(dar
niciodată nu coboram:
n-are fund,
ci numai şi numai suprafaţă?)
Adio crângului
de cer din fereastră,
pe care
adesea trandafirii îşi scoteau capul
şi pe care
au nimerit într-o dimineaţă chiar îngeri rătăciţi.
Adio
zorilor, dezgheţ tăcut al nopţii,
şi negurei
ce suie orbeşte pe colină,
blândă turmă
destrămându-se.
Veşmântului
pufos, cireşului,
un lung adio, şi
acestei păsări
ce înseamnă
puţină adiere pe-o ramură.
Cu vorbe mici şi
pure
să-ţi iei rămas
bun de la râu
„pentru mine apele tale au
fost
aceleaşi ape pururi“.
Aş vrea să-ţi spun adio, să-ţi sărut fusta,
fetiţă, femeie, fantomă de pe mal,
să-ţi spun mereu adio
precum râul îi tot murmură ţărmului,
Nesfârşita sa despărţire.
Mamă, aş vrea să-ţi spun adio
şi ce-mi vor sufla buzele tale:
„aceste delire erau fluturi“.
Aş dori să spun adio acestor prezenţe,
memorii ale faptului de ziuă,
nume ce le ţin încuiate aici în piept,
dar mă tem că, trezindu-le, să nu-mi spună ele
adio.