FRANCIS JAMMES
(1868 – 1938)
1. LE POÈTE ET LۥOISEAU (1899)
2. CAHIER DE VERS (1905)
3. LES GÉORGIQUES CHRÉTIENNES (1911)
4. LA VIERGE ET LES SONNETS
(1919)
5. LE PREMIER LIVRE DES QUATRAINS
(1923)
6. DEUXIÈME LIVRE DES QUATRAINS
(1924)
7. TROISIÈME LIVRE DES QUATRAINS
(1924)
8. QUATRIÈME LIVRE DES QUATRAINS
(1925)
9. MA FRANCE POÉTIQUE (1926)
10. SOURCES ET FEUX (1936)
„Douanier Rousseau al poeziei,
Jammes se află la antipodul alchimiei simboliste; lirismul lui imediat
accesibil, adesea declamatoriu, emfatic, insistent, mizează conform tradiţiei
romantice pe simplul accent al vocii şi pe natura însăşi a imaginilor, aproape
niciodată pe elaborarea lor; lucruri văzute în realitate sau în vis, niciodată
create şi hotărâte de spirit, dar purtând reflexul unui foc care tremură, aşa
cum tremură vocea...“
(GAËTAN PICON)
RUGĂCIUNE PENTRU A FI SIMPLU
Ascultă fluturii de vânturile toate,
Ca florile-aruncate din drum la
procesiuni
Spre tine,-uşor, de
către copii mici şi nuni.
E dimineaţă. Doamne, şi
rugăciunea, iată,
Se-nalţă către tine cu fluturii-nfloriţi,
Cu strigătul cocoşului şi
lovitura pietrarilor.
Şi sub platanii verzi ca frunza
lucitoare,
În luna lui Cuptor, când aspru
crapă-n soare
Pământul, nevăzuţi greieri ţârâitori
S-aud slăvind mereu a ta
Atotputere.
Mierloi îngrijorat, prin frunze lângă
apă
Ar fluiera mai mult, dar bietul
nu cutează.
Nu ştie ce-i de este îngrijorat.
Se-aşază –
Şi una cu pământul o şterge
dintr-odată
Din partea-n care nu eşti, şi-şi
ia zborul îndată
Uşor şi liniştit azi, Doamne,
reîncepe
Viaţa, ca şi ieri şi ca de-atâtea
ori.
Ca fluturii aceştia, ca simplii
lucrători,
Ca greierii aceştia, ce lacomi sunt
de soare,
Şi-aceste mierle-ascunse în umbra
foilor,
Îngăduie, o, Doamne, să-mi
stăruie fiinţa
În chip atât de simplu, precât
îmi e putinţa.
RUGĂCIUNE PENTRU A MERGE ÎN RAI CU MĂGARII
Şi când va fi la tine să vin, o,
Doamne mare,
Fă ca să fie barem o zi de
sărbătoare,
Cu colburi mari, asemeni ca pe
pământ, aş vrea
Să pot alege calea ce mie mi-ar
plăcea,
Spre paradisul unde şi-n plină zi
sunt stele.
Cu un toiag pe drumuri – toiag de
zile grele
Măgarilor prieteni le-aş spune,
în alai:
„Sunt Francis Jammes, de-acuma eu am pornit spre rai,
Căci iad nu e în ţara lui Dumnezeu, v-o jur.
Veniţi, voi blânzi prieteni ai cerului de-azur,
Sărmani ce de bălaia albină şi de muscă
Vă apără-a urechii prelungi mişcare bruscă...“
S-apar între jivine ce-atât de
dragi îmi sunt,
Printre măgarii veşnic cu capul
în pământ,
Ce-oprindu-se, şi-adună micuţele
picioare,
A cărora vedere trezeşte-o milă
măre.
Mii de urechi veni-vor, în urmă,
la sosire:
Spinări ce poartă coşuri, ori
trag fără cârtire
Chervanele de circuri, cu
saltimbanci în ele,
Trăsuri cu pene multe, ori doar
cu tinichele,
Bidoane cu duiumul purtând din loc în loc,
Borţoase măgăriţe, măgari fără
noroc,
Ce poartă câte-odată nişte
nădragi uşori,
Să apere de muşte, răniţi, genunchii
lor:
Răni mari, albastre care nu se
închid deloc.
O, Doamne, cu măgarii aceştia fă
să vin,
Şi calea nişte îngeri să mi-o
arate, lin,
Spre crângul şi pârâul cu tremur
de cireşe,
Precum e carnea-ntinsă a
tinerelor fete,
Şi fă ca la aceste popasuri sufleteşti,
Când mă aplec eu însumi spre
apele cereşti
Să-mi văd, ca urecheaţii, aceeaşi
sărăcie
Răsfrântă în iubirea străină de
trufie.
RUGĂCIUNE PENTRU A AVEA O FEMEIE SIMPLĂ
Fă, Doamne, ca aceea care-mi va
fi soţie
Umilă şi supusă prietenă să-mi fie;
Să adormim alături ţinându-ne de
mâini;
Să poarte totdeauna ascunsă între
sâni
C-un lanţ de-argint, legată, de gât,
o iconiţă;
Să aibă carnea moale, lucioasă ca
o prună
Pe care raze de-aur amurgul o să
pună;
Să aibă suflet simplu şi fără de
prihană,
Ca să-mi redea surâsul ce
vindecă-orice rană;
Să aibă suflet tare spre-a mă
veghea senină,
Aşa cum somnul florii-l veghează
o albină;
Şi când voi muri, ochii să vină
să-mi închidă,
Dar fără-a spune-o rugă cu suflet
plin de-obidă,
Ci să-ngenunche lângă cearceaful
ca de spumă
Cu-năbuşirea-aceea-a durerii ce sugrumă.
RUGĂ PENTRU MĂRTURISIREA NEŞTIINTEI
Coboară-n simplitatea ce e a ta,
din nou.
Eu ştiu ce-nseamnă truda de
viespe, fără grabă.
Ca ea de înţeleaptă fii, inimă
bolnavă.
Ca ea fă-ţi datoria, cum cere
Dumnezeu.
Îmi otrăvea orgoliul viaţa.
Pasămite,
Cu nimeni de pe lume nu mă
credeam asemeni.
Egal mă simt azi, Doamne, atâtor
mii de semeni,
Şi scriu aceleaşi vorbe, de alţii
născocite,
De când Adam şi Eva, în paradisul
lor,
Se preumblau sub poame enorme de
lumină.
Cea mai umilă piatră sunt eu, o,
Doamne,-n tină.
E liniştită iarba. Şi mărul
îmbătat
De dragoste prea mare, spre ţărnă
se înclină.
Din suflet izgoneşte-mi, c-am
suferit prea tare,
Orgoliul de-a mă crede un geniu
uriaş.
Nu ştiu nimic şi nu sunt nimic,
nimic. N-aştept
Decât să văd ici-colo un cuib în
legănare,
Pe-o ramură roz-albă de plop, pe
drumul drept,
Un colb, un om cu talpa de răni
scânteietoare.
Alungă-mi deci orgoliul, el e-o
otravă, Doamne.
Mă fă asemeni turmei de monotone
oi
Ce trece lin, umilă, de la
tristeţea toamnei
La primăvara care în pomi dă
frunze noi.
Fă ca, scriind, în fine, orgoliul
să dispară.
Să-mi spun: ecoul lumii e glasul
meu – şi gata!
Gramatica e-aceeaşi ce mă-nvăţase
tata.
Şi gloria e vană şi geniul van e,
Doamne!
Doar tu o ştii, tu care îl dărui
unor oameni
Ce fără a-şi da seama repetă-a
doua oară
Ca printre ramuri negre, un gureş
stol de vară.
Fă ca, sfârşindu-mi masa de
dimineaţă, eu,
Să fiu cum sunt cei care duminica
mereu
Aduc în alb-umilul bisericii
decor
Modesta mărturie a
neştiinţei lor.
