ALBERT SAMAIN
(1853 – 1900)
Au Jardin de lۥ infante (1893)
Aux flancs du vase (1898)
Le Chariot d'Or (1901)
MI-E SUFLETUL INFANTĂ...
Mi-e sufletul infantă în rochie
de paradă,
Şi-i oglindeşte-exilul de-a
pururea regal,
Pustie, sala unui bătrân Escurial,
Ca o galeră veche uitată într-o radă.
De jilţul ei alături, întinşi pe
labe albe,
Doi mari copoi cu ochii scăldaţi
în resemnare
Vânează, la porunca-i, simbolicele
fiare,
În codrii-adânci ai Vrajei şi-ai Visurilor
dalbe.
Un paj mai drag ca alţii, numit Odinioară,
Îi murmură poeme din cartea fermecată;
Ea, cu-o lalea în mână, ascultă, nemişcată,
Cum taina îi pătrunde în suflet
ca să moară.
Un parc şi-ntinde-n juru-i
umbroasele cărări,
Cu statui, cu havuzuri, cu mii de
flori învoalte,
În timp ce ea se-mbată de
visurile-nalte
Ascunse-n vraja-albastră a
nobilelor zări.
Stă blândă, resemnată, de nimeni abătută,
Căci ştie că-i zadarnic
să-nfrunţi ce-ţi este scris;
Dar e, cu tot dispreţu-i şi
nobilu-i plictis,
Miloasă, cum e unda când vântul o sărută.
Stă blândă cu suspinul pe buze-năbuşite,
Şi-ncruntă fruntea numai când vede-n năluciri
Vreo Aramadă, jertfă-a eternei
amăgiri,
Cu-albastrele-i speranţe sub valuri
adormite.
Când serile-i presară cu purpură mândria,
Portretele pe care Van Dyck le-a-nsufleţit
În catifeaua neagră, pe aur
veştejit,
O fac prin vis să-şi
vadă-aievea-mpărăţia.
Mirajele de aur i-au stins
străvechiul doliu,
I-a-nflăcărat viziunea eterna nepăsare,
Şi raze luminoase, de slavă sau de
soare,
I-aprind din nou rubinul
nestinsului orgoliu.
C-un zâmbet trist avântul încet şi-l potoleşte,
Temându-se de gloată, în vraja
depărtării,
Ascultă ritmul vieţii, ca valurile mării,
Şi taina ei pe buze mai mult i
se-adânceşte.
Nici un fior nu mişcă privirea ei
cuminte,
În care doarme duhul cetăţilor apuse;
Prin săli cu
porţi închise, doar mâinii ei supuse,
Se plimbă fermecată de tainice
cuvinte.
Havuzele aruncă subţirea lor
cascadă;
Ea, c-o lalea în mână, priveşte
fermecată,
Cum îi răsfrânge chipul oglinda
de-altădată,
Ca o galeră veche uitată într-o
radă.
Mi-e sufletul infantă în rochie
de paradă.
SEARĂ
Trec serafimii serii molatic
peste flori...
În catedrală Visul pe orgă
aiurează,
Iar ziua care moare, în zări
subtilizează
O agonie lungă şi dulce de
culori.
Trec serafimii serii pe inimi,
trec uşori...
Fecioarele beau vraja adusă de
zefire,
În timp ce înălţimea destramă
peste fire
O leneşă ninsoare de gingaşe
palori.
Şi rozele-n grădină se pleacă în
tăcere,
Iar sufletul lui Schumann
rătăcitor prin sfere
Îngână o mâhnire ce n-o poţi
vindeca.
Un copilaş se stinge departe,
undeva...
O, suflete, închide c-un semn a
vremii carte –
Un înger va culege himerele-ţi deşarte.
