ION VINEA, Dar mă urmează viaţa ca un câine

ION VINEA

 (17 aprilie 1895 – 6 iulie 1964)

 „Elegia lui Ion Vinea traduce o oboseală de o lume

inacceptabilă pentru sufletul poetului:

sufletul lui peregrinează în căutarea adevăratei lui lumi.

(...) Natura, cerul, pământul, eleşteele, câmpiile, sălciiile

nu alcătuiesc un univers nou, necunoscut, pentru fugitul

de lume, dar îi spune toate numele lui în cântece

de recunoaştere. Poetul s-a redescoperit pe sine

căutându-se pe sine. Nu e ciudat că poeţii

care nu vor decât să se exprime

se creează din nou, în vreme ce aceia

care, ca Ion Vinea, năzuiesc să se creeze,

nu reuşesc decât să se exprime?”

NICOLAE MANOLESCU

DECLIN

O tristeţe întârzie în mine

cum zăboveşte toamna pe câmp,

niciun sărut nu-mi trece prin suflet,

nicio zăpadă n-a descins pe pământ.

Cântecul trist, cântecul cel mai trist

Vne cu clopotul din asfinţit,

Îl auzi în glasul sterp al vrăbiilor

Şi răspunde din umilinţa tălăngilor.

E toată viaţa care doare aşa,

zi cu zi pe întinderea stepelor,

între arborii neajunşi la cer,

între apele ce-şi urmează albia,

între turmele ce-şi pasc soarta pe câmp

şi între frunzele care se dau în vânt.

OVID

Pe marginea mării de doliu, de-a lungul

şterselor urme ale rătăcirilor mele,

de-a lungul gemetelor din vechi osândite sub stele,

la Pontul Euxin izgonit cu pustiul şi gândul...

Spumegă monoton valul sub rocele sumbre,

prin muzicalul exil sorb lânced suspin de toamnă.

E poate soarta care astfel îndeamnă

la încheieri, zbuciumul unei umbre.

Să te ascult, mare urnită din începuturi,

ultimii paşi să-i închin treptelor goale,

să mă adormi în jalea privirilor tale

de ursitoare, bocind pe un leagăn de scuturi.

NOX

Cântec din larguri, prin golul orelor gemene,

ce stelară noapte prinde să ne legene.

Departe visul mi-l poartă catargele càndide.

Sub adieri tremură Tomis din genele-i palide.

Drumurile de var lin sosind singure

somnul şi-l duc la sânul falezelor.

Pregetă-n gemete zbuciumul apelor

pas cu pas, îndelung, pe dig însoţindu-mă.

Ademenite-n repaosul vag, uraganele

De pretutindeni adorm în concertul talazelor.

Teme-te, inimă prinsă-n legenda mirajelor,

înlănţuitul neant pândeşte din plasele algelor.

TUZLA

Val pal, stâncile arse,

albastrul sat într-un inel de var.

Femeile ţărmului au obraz de mărgean

şi se vând pe stras şi suliman.

Vreau să rămân aici la Tuzla

lângă valsurile moarte-n casa albă

când pleacă şcolarii rahitici

şi-n plajă sângeră macul sălbatic

cheag tuşit în amiaza fragedă.

Seara bate semne din far

peste goarnele vagi de apă

când se întorc pescarii cu stele pe mâini

şi trec vapoarele şi planetele.

MADRIGAL

Mi-e veche inima: un menuet

captiv în ceasul unei jucării.

L-asculţi şi-ncerci în soarta lui să-l scrii

altfel: să-i stingi suspinul desuet.

Împotrivit pe singurul său gând,

se-ntoarce-n arcuri cântecul plăpând

şi lasă semn, ca dintr-un zbor ţinut,

rugina lui pe degete de lut.

Polen de chin pe albe cinci petale,

fie-le, Doamnă, dulce nimbul pus,

şi iartă ornicului nesupus

când încă plânge-n degetele Tale.

ION-VODĂ CEL CUMPLIT

Pe voievodul nostru, răspus, l-au prins vrăjmaşii

şi, judecându-l după legea lor,

ucisu-l-au drept hoţ şi trădător

şi-n foc l-au ars, iar scrumul l-au spulberat cu paşii.

Să nu rămână, astfel le-a fost de spaimă gândul,

nici lespede, nici moaşte, nici cenuşe

ostaşilor, în taina lor plângându-l,

semn, să-i adune-n lacrimi şi-n cătuşe.

Dar jalea lui, viteaz fără mormânt,

în fiecare cuget de veci îşi sapă locul.

Tăcerea umilinţii li-i grea de-un jurământ

şi-n mâini de-i frântă spada, mocneşte-n suflet focul.

AMURG

Toamnă. Sezonul ploilor.

Au ruginit crinii grilajului

pe balconul de lemn se dezbracă iedera.

Soarele sfinţeşte arborii,

toată frunza o icoană vie.

Vilă îngustă cu balcon de lemn,

vilă a tristeţilor elegante,

a sosit toamna sezonul ploilor,

se-ncheagă pe ape trenţele verilor,

lebede trec pe sângele viselor.

Iată un docar pe nisipul palid,

vine o doamnă cu ochii de toamnă,

vine un început de roman.

VISUL SPÂNZURATULUI

Spânzuratul vânăt din grădină

plin de rouă şi de frunze noi

se-nvârteşte-n axa-i de lumină

fără frică de ninsori şi ploi

şi râzând cu ochii amândoi.

Spânzuratul până-n dimineaţă

pe acelaşi gând s-a legănat

agăţat de stele cu o aţă,

uşurat de dragoste şi viaţă

şi simţindu-se neatârnat.

Astfel făcu haz spre ziuă

ascultând prin arborii vecini

păsări cari bat apa-n piuă,

şi când soarele-i trimise spini

gâdilându-l până la suspin,

spânzuratul vânăt ca o floare

şi cu limba ameninţătoare

îşi strănută sufletul din plin.

RUGĂ

Doamne, tu eşti cel din urmă gând,

mergi înaintea mea

când mă cheamă steaua cea rea

şi duşmanul pândind aţintit la pământ.

Singur în noaptea exilului sunt

fără arme, fără poruncă, fără pâine.

Să mă pierd de mine însumi aş vrea,

dar mă urmează viaţa ca un câine.

Doamne, mergi înaintea mea

ca un înger cu sabia de lumină.

Voi sparge prin beznă cărarea grea

pas cu pas: ca un viteaz, ca un drumeţ, ca un tâlhar,

după legile acestui negru hotar

de dibuiri, de încleştări, de viclenie,

până la capăt. De un cântec noaptea va fi plină.

Căile tale toate duc în lumină.

CLOPOTE

Din ce adânc şi limpede trecut

înfioraţi stelarele amurguri

şi oamenii cu inima de lut,

voi, clopote captive-n bolţi şi burguri?

Legând în glas, de ora care-a fost,

sositul ceas al legănatei treceri

plăpând şi nalt şi sfânt alai, ce rost

clamezi în drum ne-nduplecatei seceri?

Pe unda ierbii,-n vânt şi-n vis ascult

oricând, oriunde, palida lor larmă,

de-i zvon, chemare, bocet sau alarmă

prin vieţi şi morţi sunt robul lor de mult,

cuprins în roiul de-aur ce se sfarmă

de zodii vechi, august şi-etern tumult.

RETRAGERE 1917

Pe balconul cuibărit sub stele

stingerea cum tremură o ascult.

Mor storuri jos. Dorm oştile de mult

prin târgul nins. Duc umbra sentinelele.

Unde eşti, mamă? Unde duşmanul? Departe.

Ceas de basm şi de singurătate

peste ţigle şi troiene bate.

Străzi se-afundă-n iarnă ca-n mănuşi sparte.

Pe balconul clătinat şi putred

ce destin milos şi şubred

mi-a îngăduit popasul?

Mâine goarna iar îşi drege glasul.

RĂZVRĂTIRE

În toiul beznei clopotul de lut

al inimii, un tâlc de cobe-mi bate,

fior ce-şi scrie slova din trecut

arzând cu frig simţirii înstelate.

Tresar atunci, întocmai ca străjerul

pe zidul său, de-alarme bântuit,

în tabăra de focuri, sub cetate,

cetind vrăjmaşe zodii, el, stingherul.

E palid ceasul întreruptei veghii

când şoapte răsucesc uscate foi

târâte-n zvonul trâmbelor de ploi

spre creste vagi de spectrii-n sure zeghii,

răzleţ ca zborul corbului în noapte

sloit din neguri, săgetat şi-ntins,

metalic prin pustiul meu vibrând

o dată numai, fără-ndemn şi gând.

Ce semn, mă-ntreb, e-acesta, şi de unde?

Ce glas, că preget şi m-adun în mine,

şi caut înapoi, ca un învins

ce nu cutează golul să-l înfrunte...

De ce să strig: cine-i acolo, cine?

De ce să chem, când golul nu-mi răspunde,

să gem, de ce? Când nu mă tem de moarte,

să fug, duh zăbovit în zori, dar unde?

Sau să-ngenunchi, nevătămat şi-ntreg,

răpus de-nchipuiri şi de vedenii

pe care-un veac le leagănă şi-mparte

lunatecilor priponiţi de-un vis

în mers rotund, nesigur, spre abis...

Cuvântul care-i? Vraja s-o dezleg

nod gordian, obscur ca un descâtec

păstrat în a mileniilor carte,

iar paloşul, ce mâna mi-l ascunde,

un fulger orb şi rob din el să-mi dreg

şi să-l împlânt în soartă ca-ntr-un pântec.