1 DECEMBRIE 2012 - Ziua Naţională a României

„Ţara şi-a împins hotarele 
toate până la cer”

1 DECEMBRIE 2012 

Ziua Naţională a României

Şcoala Gimnazială „Octavian Voicu”

DIN „IDEEA NAŢIONALĂ”

„Ideea naţională la noi, por­nind din conştiinţa organică a unităţii,

pe care au păs­trat-o masele anonime totdeauna, s-a desfăcut încetul cu încetul, a cucerit toate minţile şi a devenit suprema noas­tră dogmă. Războiul s-a desprins ca un fruct copt din această ideologie a vremii. Acum, că a trecut ca un vifor groaznic peste capetele noastre, când stăm să-i drămuim dezlănţuirea, înţelegem că el s-a impus cu puterea fata­lităţii, că nu l-a făcut nimeni, că nu e opera chibzuinţii unor singuratici, ci descărcarea vulcanică a unei epoce: triumful ideii după îndelunga acumulare de energie a atâtor generaţii.”

OCTAVIAN GOGA

 [NISTOR ALEXANDRA]

DIN „COLOANA UNIRII” (1)

„Unirea, ca fenomen fundamental al istoriei noastre naţionale, nu este numai un act politic, nu este numai un proces de iterare teritorială

a ţărilor locuite de ro­mâni, într-o singură vatră, nu este numai un măreţ act de conştiinţă socială, ci justificarea în sine şi pentru lume a unui popor întreg. De aceea nu ne vom opri la semnificaţia zilei de 24 ianuarie, ci vom îmbrăţişa cu privirea întreaga coloană, al cărui pisc

e fără sfârşit, ale cărei rădăcini se pierd în vechimea acestui pământ. Moldoveni, munteni sau tran­silvăneni, aceştia toţi, ocupând acelaşi teritoriu al stră­moşilor lor daci, au fost daci, apoi daco-romani,

apoi români de douăzeci de veacuri, pătrându-şi neştirbite atributele fundamentale care justifică  întemeierea unei singure şi puternice formaţiuni de stat.”

PAUL ANGHEL

[PAULA FLORESCU]

DIN „COLOANA UNIRII” (2)

„România moder­nă e o consecinţă. Ea e fiica şi moştenitoarea legitimă a Daciei lui Decebal, a Daciei de civilizaţie romană.

Nu putem vedea jertfa înaintaşilor, bărbăţia lor, spa­da şi mistria

pe care le-au mânuit, gândul şi visul lor răzbătând peste generaţii, decât urmând acestui ţel al Uni­rii şi împletindu-l strălucit. Nu putem vedea galeria de mari bărbaţi ai istoriei noastre decât sub nimbul acestui ideal, transformat adesea în cunună de spini sau de lauri, întrupându-se până la urmă şi căpătând fermitate de ho­tar,

prin hotarele istorice ale României moderne. Şirul acestor apostoli

ai Unirii e prea lung ca să-i putem pomeni numai un nume

şi verigă cu verigă.”

PAUL ANGHEL

 [BACOIU ALEXANDRA]

DIN „COLOANA UNIRII” (3)

„Prăznuind generaţia primei biruinţe, cea din 24 ianuarie, îi vom adăuga pe înaintaşii care urcă spre această zi, por­nind de la acel falnic Mihai, şi îi vom alătura de ase­meni, pe nepoţii care au înfăptuit Unirea cea mare, din decembrie 1918. Nu sunt nume, ci un popor de nume, iar acest popor este însuşi neamul românesc. Şirul generaţiilor Unirii urcă măreţ pe spirala isto­riei, desemnând prin basoreliefurile unor acte memora­bile, profilul de coloană a unui ideal suprem, împlinit.

E o coloană ce dublează coloana traiană de piatră a naş­terii noastre, ca şi pe aceea a năzuinţei infinite,turnată în metal de Brâncuşi. Ultimele, cea în piatră şi cea în metal, sunt trecutul şi viitorul.

Între ele, teafără şi mândră ca însăşi realitatea României,

străluceşte coloana Unirii.”

PAUL ANGHEL

                      [ANTOHE RALUCA]

Din „RAPORT AL LUI I. C. BRĂTIANU”

„De veacuri neamul românesc tinde spre unitatea lui. [...] Unire aceasta, în ziua când marii noştri aliaţi sunt învingători, izvorăşte din puterea de viaţă a poporului român, din vitejia solda­ţilor noştri şi din voinţa hotărâtă a românilor de pretutindeni. Ea se întemeiază pe fiinţa însăşi a neamului românesc, care de aproape două mii de ani, în mijlocul tuturor vitregelor vremi, a ştiut să-şi păstreze neatins caracterul de conştiinţă naţională. Ea se reazimă pe cerinţele istoriei, care îi impun desfiinţarea tuturor graniţelor nedrepte şi nefireşti şi statornicirea statelor după principiile naţionalităţilor. Ea e voită în fine de nevoile neamului românesc, care nu poate trăi despărţit şi care numai prin unirea laolaltă a tuturor fiilor lui îşi poate îndeplini cu folos pentru omenire şi cu strălucire pentru el misiunea civilizatoare

în această parte a lumii.”

[GHENADE GABRIEL]

DIN „DECLARAŢIE”  

(1918, decembrie, 1, Iaşi)

„Românii ardeleni şi bucovineni aflători pe teritoriul regatului român,

 în numele nostru şi al fraţilor subjugaţi de acasă, a căror conştiinţă

e siluită şi deci în imposibilitate de a se manifesta liberi, declară

cele ce urmează: 1. Cerem să fim liberaţi de sub jugul monarhiei austro-ungare şi suntem hotărâţi să luptăm prin toate mijloacele

şi pe toate căile ca întreg neamul românesc să fie constituit într-un singur stat na­ţional şi liber sub domnia dinastiei române.

2. Nu recunoaştem monarhiei austro-ungare dreptul de a se ocupa

de soarta românilor [...], deoarece veacuri de-a rândul ne-a ţinut

în cea mai ruşinoasă robie. 3. Cerem ca întreg teritoriul din monarhia austro-ungară re­vendicat de statul român, recunoscut şi garantat prin tratatele de alianţă încheiate de România cu puterile Înţelegerii să fie liberat şi unit cu patria-mamă. 4. Toate declaraţiile românilor, [...] ce

s-ar face împotriva aces­tor aspiraţiuni naţionale, le considerăm stoarse cu forţa de autori­tăţile duşmane şi aceste declaraţiuni nu vor putea induce în eroare opinia lumii, care a proclamat principiile de dreptate

şi de libertate pentru toate neamurile asuprite.”

 [POSTELNICU IONUŢ]

DIN ,,Discursul rostit 

de George Pop de Băseşti cu prilejul 

deschi­derii lucrărilor 

 Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia”

(1918, decembrie, 1, Alba Iulia)

„Prea iubiţii mei! Onorată adunare a tuturor românilor din Tran­silvania, Ungaria şi Banat! Naţiunea română la toate evenimentele mari istorice, în trecut şi astfel şi astăzi, s-a adunat pentru a decide asupra sorţii sale. [...] Duşmanii seculari, care ne-au ţinut veacuri de-a-rândul în lanţuri fizice, ne-au ţinut până ieri înlănţuiţi sufleteşte, înăbuşind cu brutalitate toate manifestările sufletului românesc dornic de libertate şi cultură naţională. Lanţurile acestei robii suntem chemaţi, fraţilor, să le zdrobim astăzi, în această mare adunare naţională, a tuturor românilor din Ungaria şi Transilvania, aci pe pământul stropit cu sângele marti­rilor Horea şi Cloşca. Vrem să zdrobim lanţurile robiei noastre sufleteşti,

prin reali­zarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: unirea tuturor celor

de o limbă şi de o lege, într-un singur şi nedespărţit stat românesc. Lăsaţi-vă pătrunşi, fraţilor, de fiorii sfinţi ai acestui strălucit praznic naţional şi în cea mai deplină şi frăţească armonie să clădim

temeliile fericirii noastre naţionale viitoare.”

 [CADAR RAMONA]

DIN „Cuvântarea lui  Vasile Goldiş

la Marea Adunare Naţională  

de la Alba Iulia”

(1918, decembrie, 1, Alba Iulia)

„Mărită Adunare naţională! [...] Naţiunile trebuiesc liberate. Între aceste naţiuni se află şi na­ţiunea română din Ungaria, Banat

şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi liberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc, acum, şi duşmanii noştri de veacuri.

Dar, odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcii sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: unirea ei cu Ţara Românească. [...] Să jurăm credinţă

de aici înainte numai naţiunii române, dar tot atunci să jurăm cre­dinţă tare civilizaţiunii umane. Câtă vreme vom păstra aceste cre­dinţe, neamul nostru va trăi, se va întări şi fericiţi vor fi urmaşii noştri

până la sfârşitul veacurilor.”

[SÂRBU BEATRICE]

DIN „Rezoluţiunea Adunării Naţionale 

de la Alba Iulia din 18 Noiembrie 

/1 Decembrie 1918”

„I. Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat

şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi

la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie / 1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa

şi Dunăre. [...] ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele: 1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare

în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc. 2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.

3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret,

pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.

4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.”

[MUNTEANU MĂDĂLINA]

DECRET REGAL 

Unirea Transilvaniei cu România

(1918, decembrie, 24, Bucureşti)

„Ferdinand I.

Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României,

la toţi de faţă şi viitori, sănătate: Asupra raportului preşedintelui Consiliului nostru de Miniştri sub nr. 2171 din 1918: luând act

de hotărârea unanimă a Adunării Naţionale din Alba Iulia.

Am decretat şi decretăm: Art. I. Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale din Alba Iulia de la 18 noiembrie / 1 decembrie 1918 sunt şi rămân de-a pururea unite cu Regatul României.

Art.II. Preşedintele Consiliului nostru de Miniştri este însărcinat

cu aducerea la îndeplinire a decretului – lege de faţă.”

 [BERZA DIANA]

DIN ,,DECLARAŢIA DE UNIRE 

A BASARABIEI CU ROMÂNIA 

(27 MARTIE / 9 APRILIE 1918)”

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechei Moldove,

În puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului

ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România.  [...] 9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste şi sate, oraşe, zemstve şi Parlament, se vor face pe baza votului universal, egal, secret şi direct; 10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor

şi toate libertăţile obştei vor fi garantate prin Constituţie..."

 [GREUL ALEXANDRA]

DIN ,,DECLARAŢIA DE UNIRE 

A BUCOVINEI CU ROMÂNIA  

(5/28 NOIEMBRIE 1918)”

„Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotareldr acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fiii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul secolelor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirei păgâne [...] Drept aceea Noi, Congresul general

al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur

cu puterile legiuitoare, în numele Suveranităţii naţionale,
Hotărâm: Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României.”

[TOMA MIHAI ALEXANDRU]

DIN „Legea pentru ratificarea 

Unirii Transilvaniei

cu România (31 decembrie 1919)”

„Art. unic. Se ratifică, investindu-se cu putere de lege decretul-lege cu nr. 3631 din 11 decembrie 1918, publicat în „Monitorul oficial” cu nr. 212 din 13 decembrie 1918, privitor la unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu vechiul Regat al României,

în cuprinderea următoare:

Ferdinand I,

Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României,

La toţi de faţă şi viitori, sănătate:

Asupra raportului preşedintelui Consiliului nostru de Miniştri

sub nr. 2171 din 1918,

Luând act de hotărârea unanimă a Adunării Naţionale din Alba Iulia.

Am decretat şi decretăm:

Art. I. Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale din Alba Iulia de la 18 noiembrie (1 decembrie) 1918 sunt şi rămân de-apururea unite cu Regatul României.

Art. II. Preşedintele Consiliului nostru de Miniştri este însărcinat

cu aducerea la îndeplinire a decretului-lege de faţă.”

 [ROŞU MARIAN]

DIN „Lege pentru ratificarea 

unirii Bucovinei cu România 

 (31 decembrie 1919)”

„Art. unic. Se ratifică, investindu-se cu putere de lege, decretul-lege nr. 3744 din 18 decembrie 1918, publicat în „Monitorul oficial”,

nr. 217 din 19 decembrie 1918, privitor la unirea Bucovinei cu vechiul Regat al României, în cuprinderea următoare:

Ferdinand I

Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României,

La toţi de faţă şi viitori, sănătate:

Asupra raportului preşedintelui Consiliului nostru de Miniştri

sub nr. 2211 din 1918,

Luând act de hotărârea unanimă a Congresului general al Bucovinei din Cernăuţi de la 15 noiembrie 1918,

Am decretat şi decretăm:

Art. I. Bucovina în cuprinsul graniţelor sale istorice este şi rămâne

de-apururea unită cu Regatul României.

Art. II. Preşedintele Consiliului nostru de Miniştri este însărcinat

cu executarea acestui decret.”

[ŞERBAN LAVINIA]

DIN ,,Lege asupra ratificării 

unirii Basarabiei cu România 

(31 decembrie 1919)”

„Art. unic. Se ratifică, investindu-se cu putere de lege, decretul-lege nr. 842 din 9 aprilie 1918, publicat în „Monitorul oficial”, nr. 8 din 10 aprilie 1918, privitor la unirea Basarabiei cu vechiul Regat al României, în cuprinderea următoare:

Ferdinand I

Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României,

La toţi de faţă şi viitori, sănătate: Sfatul Ţării din Basarabia, în şedinţa de la 27 martie (9 aprilie) 1918, votând prin 86 de voturi pentru, contra 3, fiind şi 36 de abţineri, următoarea rezoluţiune: „În numele poporului Basarabiei Sfatul Ţării declară:Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră

şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine

de ani din trupul vechei Moldove, în puterea dreptului istoric

şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure

să-şi hotărească soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna,

se uneşte cu mama sa România.”

 [GHINGHEŞ DANIELA]

 

DOINA ŞI IAR DOINA

Doină şi iar doină, floare fermecată,

Floare care cîntă,

Tu creşteai pe malul Oltului odată

Când săreau haiducii la chemarea-ţi sfântă.

Astăzi însă Oltul, cât îi el de mare,

L-au momit streinii, 

Şi tu, scumpă doină, pieri de-nstreinare

Şi de jalea ţării, azi pradă ruinii...

Nu vezi tu că lumea vrea să te stârpească?

Vino-n piept la mine.

Sufletu-mi doreşte să te răsădească

Şi să-şi înfrăţească soarta lui cu tine.

El să-ţi dea, ca Oltul, apriga-i mânie,

Ce-nfioară valea,

Dorul neatârnării, dalba vitejie.... 

Tu să-i cânţi izbânda ori să-i tângui jalea.

Căci mugind ca Oltul sufletul meu trece

Tulbure prin viaţă,

Şi de la o vreme bate crivăţ rece,

Făurindu-i lanţuri straşnice de gheaţă.

Cum veni-vei însă, răsări-va soare

Şi s-o face moină, 

Să pornim ca unda greu clocotitoare,

Să pornim în lume, doină şi iar doină.

VASILE VOICULESCU

                          [PASCU ALEXANDRA]

FRUNZĂ VERDE...

Frunză şi iar frunză tânără şi verde,

Te-a cântat de veacuri dornic un popor... 

Astăzi el stă-n cumpeni – şi, dacă se pierde,

Cine să-ţi mai cânte, să te mai dezmierde?!

Frunză şi iar frunză tânără şi verde,

Nu vezi la tulpină aprigul topor?...      

Cum primişi la umbră tocmai tu duşmanii,

Frunză şi iar frunză verde de brădet?

Frunză din stejarii codrilor Tismanii,

Frunză din Sinaia, cum umbriţi Germanii?

Cum primirăţi toate bucuros duşmanii,

De-am rămas cu plopii rari de pe Siret?!

Frunză şi iar frunză stearpă de negară,

Ce mănânci ogorul unde asudăm, 

Au intrat duşmanii val-vârtej în ţară...

Astăzi ca strămoşii băjenirăm iară!... 

Frunză blestemată, frunză de negară,

Am rămas cu tine doar să te cântăm?!

Frunză şi iar frunză, ţepi de pălămidă,

Ce te-ntinzi pe holde, grea, ca un blestem,

Astăzi ţara toată plină-i de omidă,

De-a lăsat ţărâna stearpă – cărămidă!

Frunză otrăvită, ţepi de pălămidă,

Am rămas cu tine să ne mângâiem?!...

VASILE VOICULESCU

                                                [DUHALMU MARINA]

ŢĂRII MELE

Deprins de veci cu nori şi vijelie

Stă pururi trainic muntele de stâncă.

Ce-i pasă lui că-n aspra-i temelie

Şivoaie rod şi ape iuţi mănâncă!

Ştiţi voi ce fac în cremenea bătrână

Atâtea ploi, cu munca lor grozavă?

O spală doar de clisă şi ţărână,

Dar lasă-ntreg străvechiul cheag de lavă.

În van puhoiul spumegă şi creşte

Scobind prăpăstii fără de hotare:

Pe cât la poale râpa s-adânceşte,

Pe-atât se-nalţă muntele mai tare.

– O, ţara mea, tu, culme-ncremenită,

De-atâta sânge roasă şi brăzdată, 

Azi din adâncuri, grea şi neclintită, 

Te-nalţi în slăvi mai sus ca niciodată!

                                                         VASILE VOICULESCU

 [HELCIUG KARINA]

ŢARA

Hotarele mele sunt numai o rană

Ş-adânc sfârtecate zac toate în sânge!...

Lipsesc nestemate din vechea-mi coroană:

Azi Leul Băniei în lanţuri se plânge,

Iar falnicul Vultur, sărac, fără hrană, 

De cuşca robiei aripile-şi frânge.

Şi-n mrejele morţii ce-ntins-au străinii 

Se zbat fără pace şi ţipă Delfinii.

Rămâne doar Boul... nenfrânta-i cerbice

Abia de se-ndoaie sub palmele vremei... 

Rămâne la pluguri, sub jug şi sub bice, 

El singur, din toate podoabele stemei...

Dar azi el e zimbrul sălbatic şi tare

Şi vremile stinse par iar să se-ntoarne,

Căci oaste de zimbri stând azi la hotare

Puhoiul de haite îl zvârle din coarne.

VASILE VOICULESCU 

 [BICAN IULIA]

O, ŢARĂ

Acolo-n văi, pe Prahova – bogata –

Pe Jiu, pe Olt, pe Argeş şi Buzău,

Pe Bărăgan, în care spicu-i gata,

În Bucureşti... pe-ntreg cuprinsul tău,

E numai jale, capete plecate,

Ochi stinşi, ce cată pururi în pământ,

Sunt buze mute, braţe ferecate,

Şi oase, oase fără de mormânt!...

Noi ştim de-aici prăpastia durerii

În care zaci... Aşteaptă, că venim,

Tu nu cunoşti izvoarele puterii

În care azi din nou ne plămădim.

E dorul tău, atâta ne mai ţine...

De la Oituz, din Putna şi Siret 

Bat toate inimile pentru tine...

Duşmanii înşişi te aud încet...

Aşteaptă-ne... nimic n-o să rămână!...

De-ar fi să trecem toţi prin foc şi iad,

Ca David lua-vom praştia în mână

Şi vom zdrobi de veci pe Goliad!

Răzbunători ne vom întoarce iară,

Cum ne-am legat cu aspru jurământ...

Şi vom cădea la sânul tău, o, ţară,

Cum cazi, plângând, pe lespezi de mormânt.

VASILE VOICULESCU

    [PUŢANU DIANA, PĂDURARU DIANA]

LAMPADOFORII

Alecsandri, Kogălniceanu, Ghica

Şi umbra lui Bălcescu, portectoare,

Au pregătit măreaţa sărbătoare

Neştiutori ce-i şovăiala, frica.

A fost cu ei mulţimea răbdătoare.

Învinseră împotrivirii, clica,

Un singur gând, opinca şi Vlădica

Slăveau această zi mântuitoare...

Adânc vom saluta lampadoforii

Ce luminau naintea aurorii

Cu ochiul viu şi frunţile brăzdate,

Voi, cărturari prin care vorbea poporul

Aţi dăruit belşugul, pacea, sporul

Pe veci unitelor voevodate.

VICTOR EFTIMIU

 [FERARU ANDRA,TIRON MIHAELA]

JOS LA RÂUL MILCOV

Ameţită-n vultur, furioasă-n zimbru

şi dormind cu-a treia frunte sub Carpaţi,

am purtat în carnea cu miros de cimbru

graniţa minciunii, apa fără timbru,

vrajba călătoare zi de zi-ntre fraţi.

Cine-mi sfârtecase trupul? După cină,

mântuind dezbinul undeva-n adânc,

obştea adunată ca o rădăcină,

jos din trei hotare, sus într-o lumină,

îşi suna un singur fluviu la oblânc.

De la râul Milcov suspinat pe undă 

până-n piscul vânăt şi ţepos, cu brazi,

mi-am simţit fiinţa una şi rotundă,

cu auzu-n aer, gata să răspundă

la chemarea stelei tinere de azi.

Una mi-a fost fierea gurilor amare,

una – încleştarea mâinii pe oţel,

unul şi puternic cu bătaie mare,

râul plin de râuri alergând spre mare 

şi hrănind o zare mai curată-n el.

Coborâţi, deci, astăzi, fraţilor cu pasul 

jos la râul Milcov, rana mea din somn,

s-auziţi cum apa-şi potriveşte glasul

pe silaba voastră limpede, în ceasul

când se-nscăunează-ntâiul nostru domn.

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ  

 [GAVRILIU MARIA MĂLINA]

BALADA UNIRII

Maica mare are mii

De ani mari între vecii.

Dar mai tânără mereu

S-a-ntrecut cu Dumnezeu.

Omul când credea că moare 

Da dintr-însa altă floare,

Pentru lumea trecătoare.

Ea venind şi pe la noi,

A dat florile-i mai noi.

A intrat cu ochii-n cer

Pe la Porţile-de-Fier,

Alegându-şi calea grea: 

Muntele şi Dunărea.

Şi trecând-o peste pod

Fără drum şi nici norod,

Între munţi de cremene,

A făcut să-i semene,

Trei fecioare gemene.

Le-a făcut şi-apoi s-a dus

Să se-ntoarcă într-apus,

Şi-a rămas sora cu sora

Vrajbă-n calea tuturora.

Câteştrei şi câte una 

Duşmănite-ntotdeauna.

Doritoare să se vadă

Din livadă în livadă,

Se uitau doar între ele

Printre spini şi prin zăbrele,

Alergând prin ghimpi oprite,

Obosite şi rănite. 

Numai cântecele toate 

Puteau negura străbate,

Şi trăiau îndurerate.

La fântâna dintr-o zare

Se-ntâlneau, cu trei urcioare, 

Sorbind visuri şi răcoare,

Într-o zi s-au sfătuit

Cumpăna de răstignit

S-o dărâme negreşit. 

Secerându-şi rapiţa 

Două-au spart şi graniţa.

Şi din seceră, scânteia 

O trezi pe cea de-a treia.

Suferinţă cu noroc

Au luat graniţele foc.

Şi-mprejur de munţi şi ţară

Se făcuse foc şi pară.

Lanţurile li s-au rupt

Cu duşmanii dedesubt.

Şi în fostul cimitir

Peste spini şi peste pir,

Se încinse hora mare

Pentru sfânta sărbătoare

A frumoaselor fecioare,

Cu grădinile de brâu

Pisc cu pisc şi râu cu râu,

O cunună, o brăţară,

Curcubeu culcat pe ţară.

Şi de-acu veciile

Vor trăi cu miile.

TUDOR ARGHEZI

                     [CHIŢIGOI CRINA, SAULEA DIANA ELENA]

24 IANUAR 1917

Când ne-am unit odată, era un cer senin,

Şi boarea aromită a libertăţii noastre

Făcea să se frământe supt bolţile albastre

Ca o pădure mândră un neam de visuri plin.

Credeau părinţii noştri că cerul ne-a sortit

Să fim în lumea asta, ce smulge greu dreptatea,

Sălaş de fericire, de-a pururea scutit,

Căci îngerii din ceruri păstra-ni-vor cetatea.

Azi ruptă e vremelnic Unirea altei vremi,

Din vechea moştenire o parte-i cotropită —

Ne-am poticnit pe drumul tău, falnică ispită,

Deşi spre strălucirea-ţi neprecurmat ne chemi.

Acolo unde-odată cântam mărire zilei

Ce ne-a făcut din două ţări un mănunchi să fim,

Şopteşte-năbuşită de duşman ruga silei,

Şi ce-am avut e astăzi aceea ce râvnim.

Dar ni-ai făcut prin aspra-ţi osândă, suferinţa,

Un dor fără de margeni de scump, ce-a rămânea 

Atâta timp cât neamul îşi va păstra fiinţa, 

Cât sufletul acesta în noi se va ţinea.

Ai mestecat pe câmpul de glorie şi jale 

Acelaşi sânge care în noi se zbate-acum,

Ai însemnat cu dânsul a pribegiei cale 

Şi ai stropit cu dânsul al casei noastre scrum.

Cei morţi ni strigă astăzi: zadarnic nu murim,

Ci ni-am făcut morminte ca să întindem ţara:

Unde-am căzut, acolo nu este-un ţintirim,

Ci câmp de roadă vie ce-aşteaptă primăvara.

Din brazdă nu s-aruncă ţărâna de viteji,

Ci locul de odihnă ni l-am făcut moşie, 

Şi stăm în adâncime, solemn şi aprig treji, 

De ni-aşteptăm răsplata ce trebuie să vie.

În chinurile voastre nu vă uitaţi de noi,

Acei ce-am dat un suflet ţarinei sângerate,

Lăsând să ne cuprind-al duşmanului şivoi:

Ni-i dor de voi şi pasul străinului ne bate.

Nu-i loc pe tot întinsul pământului supus

În care să nu sune un glas care ne cheamă,

Un glas de implorare ce se înalţă sus,

Un glas de închinare spre-aceeaşi ţară-mamă.

Azi nu mai este nimeni legat de locul lui:

Suntem deopotrivă ai ţării noastre toate,

Ai celei care astăzi în mâna noastră nu-i,

Ai celei care mâne să fie-a noastră poate.

Schimbat-am şi ţărâna din locul nostru-ntreg,

Puindu-i temelie din nou aceleaşi oase,

Şi cei străini odată acum se înţeleg

Supt florile depuse de-aceleaşi mâni pioase.

De-o ţară şi de alta acum nu mai vorbiţi,

Ardealul, Bucovina s-adună de la sine:

Prin lupte şi morminte, prin sânge şi ruine,

Suntem pentru vecie nedespărţit uniţi.

NICOLAE IORGA

           [LUNGU MARIA, VRABIE IOANA,VÂRVARA COSTINA]

BASARABIE CU JALE

 

În mine a lovit străinul
De Paşti sau Denii.
Dar încolţitu-m-au bezmetici
Şi moldovenii.
Că nu suntem români străinul
Pe-a lui o ţine.
Şi-ai mei mai tare-l cred pe dânsul
Decât pe mine.

Basarabie cu jale,
Basarabie,
De pe deal şi de pe vale,
Basarabie!
«Încâlcită-ţi este viaţa»,
Basarabie!
«Ca grâul ce-l bate gheaţa»,
Basarabie!

În mine-au dat şi moldovenii
Necreştineşte.
Ci-s fericit că-n ei românul
Tot mai trăieşte.
Ei spun că nu-s români, ci lacrimi
În piept frământă
Când un Fărcaş sau Vicoveanca
Sau Gheorghe cântă.

Basarabie cu jale,
Basarabie,
De pe deal şi de pe vale,
Basarabie!
«Încâlcită-ţi este viaţa»,
Basarabie,
«Ca grâul ce-l bate gheaţa»,
Basarabie!

GRIGORE VIERU 

 [BĂRBUŢĂ GEORGIANA, BÂRGU NOEMI]

 

LA MĂNĂSTIREA CĂPRIANA

La Mănăstirea Căpriana
Bate un clopot în zi de duminică,
La Căpriana rană pe rană,
Rană pe rană se vindecă.
Intră în templu, om al durerii.
Nu-i o ruşine să intri-n biserică.
E o ruşine liniştea serii
A o preface-n cazarmă isterică.
Bate frumos un clopot,
Bate un clopot
Al învierii şi bunei vestiri!
Vine din cer un şopot.
Vine un şopot
Şi mă ridică din mari pustiiri!
Bate un clopot ca o chemare
La Căpriana, un miros de crinişte,
Iar la Putna, sfântă şi mare,
Dangăt de aur răspunde în linişte.
Semn că ne vede, semn că ne-aude
Dragostea Putnei în zi de duminică.
Când în lumina viselor ude
Rană pe rană în taină se vindecă.

GRIGORE VIERU

                                                        [DRAGOMIR MONICA]

 

CÂNTEC POPULAR

Când pe lume-am apărut
La o margine de Prut,
Lângă râul pătimit,
O străină m-a răpit
Şi astfel mă legăna:
„Nani, nani, nani-na,
Peste Prut trăiesc jandarmi,
Să creşti mare, să îi sfarmi!
Peste Prut trăiesc potăi,
Iar nu frăţiorii tăi!
De-or striga: «române drag»,
Pune mâna pe ciomag,
De-ai să-i vezi cântând de dor,
Pune mâna pe topor!
De ţi-or spune că ţi-s fraţi
Să nu-i laşi nespintecaţi!”
Copil prost, copil furat,
Frate, rău te-am supărat!
Dar eu nicio vină n-am,
Fost-am despărţit de neam
Şi chiar Domnul Cel de Sus
A tăcut şi nu mi-a spus
Care e măicuţa mea
Şi nici maica spusu-mi-a.

GRIGORE VIERU

                                       [DABIJA LAURA]

RUSULE, NEAM BLESTEMAT

Foaie verde lemn uscat,

Rusule, neam blestemat,

Când ţi-a fi mai greu de chin,

Să fii ca mine străin,

Când ţi-a fi traiul mai drag,

Să fii ca mine iobag,

Să te văd umblând pribeag,

În opincă şi toiag,

Cerând milă de la prag…

Când ţi-a fi jugul mai greu –

Să te-ajungă chinul meu…

Când ţi-a fi traiul mai bun –

Să te văd printre nebuni…

Când îi fi mai cu noroc – 

Să te văd arzând în foc.

(Din vol. ,,BASARABIA ŞI BASARABENII”)

                                              [TIMARU SANDRA]

BISERICI FULGERATE...

Biserici fulgerate pe coame de deal

peste care ninsoarea de câteva secole

tot cade şi cade,

ca să acopere plecarea lui Dumnezeu

către alte balade.

Ce trist e omul care nu are

o ogradă a lui

peste care un măr cu fructe grele

ramii şi-i frânge,

dar cel mai trist e omul

cu multe patrii,

care nu are un loc

în care să poată plânge.

NICOLAE DABIJA

                                         [STRUGARU RĂZVAN]

PLOAIE TRISTĂ

Plouă trist. Parcă plouă

peste-o ţară ruptă-n două.

Plouă de ieri. Plouă-abătut.

Ca după un război pierdut.

Plouă de-o zi. Poate, de nouă –

în Pruturile amândouă.

Plouă cu mahnă. Şi-n amvoane

Isus tresare din piroane.

Salcâmii pălmuiţi de vânt,

pe dealuri, cresc numa-n pământ.

Bătrâne scunde trec pe coastă

cu mănăstirile în traistă.

Iar fulgerul pornit de sus

la ele încă n-a ajuns.

NICOLAE DABIJA

                                  [DRAGOMIR GABRIEL]

 

COŞMAR

În Taimâr, c-o sanie cu reni –
colo pân’şi vara viscoleşte –
dat-am de un sat de moldoveni
ce uitaseră – săracii! – româneşte.

I-a adus colo tătuca Ţarul
şi le-a dat pământ, cât vezi în jur,
numai că nu-ntra în el brăzdarul–
cică e bocnă anul împrejur.

Şi-au rămas: să crească urşi în stână
şi la sănii să înhame reni,
numai c-au uitat limba română,
dar în buletine-s „moldoveni".

M-au cinstit cu ţuică din licheni,
m-au servit cu colţunaşi din peşte,
şi mi se jurau că-s moldoveni,
doar că – nu pot să vorbească româneşte.

Şi-amintiră, după lungi torturi,
of, şi eu mă bucuram ca prostul! –
numai colo nişte-njurături
şi-ncă un fragment din „Tatăl nostru".

Şi-am bocit cu ei la despărţire,
şi mi-au dat şi-un colte de mamut,
şi le-am dat volumul meu subţire
pe care îl tot răsfoiau, pierdut...

Dar, de-atunci, nu-n tundră, ci la noi
câte unu-aud cum se făleşte:
– Sunt şi eu tot moldovan, ca voi,
numai... c-am uitat „maldaveneşte".

Şi-i de râs povestea, şi-i de plâns,
cum vreun tip stă chiar şi-ţi dovedeşte
că adevăraţii români îs
tocmai cei ce nu ştiu româneşte.

Se dezice, fiu al nimănui,
în discuţii şi, -afişat – în presă,
de strămoşii şi de limba lui,
iar Moldova i-i – doar o adresă.

Că nu-s patriot mă dojeneşte
şi-mi tot spune, cuvântând mereu,
el mai mult Moldova că-şi iubeşte,
şi mă-nvaţă cum s-o fac şi eu.

...Lasă-mă, în graiu-mi, să bocesc
spicul sec, şi de sub luturi ruda–
„moldoveanule", cum zici să te numesc,
care limba ţi-ai trădat, ca Iuda.

Nu te cred – cât fi-va să cârteşti,
c-astă ţară cu al ei sfânt temei
mult mai mult ca mine o iubeşti–
dacă silă ţi-i de limba ei.

Dacă limba mamei ţi-ai urât,
dar alt adevăr pe lume nu-i:
căci există un popor atât
cât mai e vorbită limba lui.

... În Taimâr, c-o sanie cu reni–
colo pân’şi vara viscoleşte–
dat-am de un sat de moldoveni
ce uitaseră – săracii! – româneşte.

Şi-un coşmar visez  – de-atunci –  prin vremi,
mă trezesc şi-mi zic: Doamne fereşte
de-o Moldovă doar din moldoveni
ce-au uitat, cu toţii, româneşte.

NICOLAE DABIJA

                                 [CIOROABĂ ANDREEA, BALAN MĂDĂLINA]

DESTINUL IUBITORILOR DE NEAM

E Paştele Blajinilor, Grigore,
Un Paşte ca şi tine de blajin,
Iar viaţa-mi nu-i pe zile, e pe ore
Şi mor, şi-nviu, şi nu-i mai mare chin.

Cât de frumoasă-i astă primavară
Şi o privesc prin geam cu mult regret,
Iar viaţa mi se-mpraştie fugară –
În lume e străin orice poet.

Străini suntem şi noi ce nu o dată
Am apărat românii de străini,
Şi-acum ni se întoarce drept rasplată
Înjurătura fraţilor români.

Ne urlă dintr-o sete de putere,
Pe noi, ce libertate am dorit,
Pe noi, ce-am stat printre mitraliere
Şi din maşini aprinse am tâşnit.

Pe noi ne-njură, Grig, cum naiba iese,
Când hăituiţi şi ierni, şi primăveri,
N-am fost pentru-un partid cu interese,
Ci pentru interesul unei ţări?

Cum iese, frate, mintea mi se-nmoaie
De la aceste mreje diavoleşti,
La Chişinău, noi – calul de bătaie
Şi iarăşi noi bătuţi – la Bucureşti?

Păi, iese, frate, iese la-ndemână
Unor vânduţi, uitaţi de Dumnezeu,
Se pare, ne lucrează-aceeaşi mână
La Bucureşti, ca şi la Chişinău.

Aceeaşi mână şi pe-aceleaşi coale
De ziar cu spectru antiromânist,
Ce vine dinspre Internaţionale
Şi îl aduce-n lume pe-Anticrist.

E Paştele Blajinilor, e casta
Cinstire-a celor morţi, chiar şi străini,
Cât de frumoasă-i primavara asta,
În care am fi fost printre blajini!

Da, am fi fost şi-n parc, şi-n străzi, şi-n piaţă,
Făcuţi, precum mulţimea, mototol,
Dar câte ori văzut-am moartea-n faţă,
În jurul nostru se crea un gol.

Un gol, un vid cumplit de apărare,
Deschis de undeva dinspre Arhei,
Un cerc ciudat, o aură, o stare,
De parcă salvatoare de idei.

...Ard lumânari de Paşte pe sihastre
Morminte unde Nistru curge-atent,
Unde e floarea naţiunii noastre
Trimisă-n luptă fără armament.

Trimişi într-un război de mântuială,
Ce n-avu sens să fie declanşat,
Sângele nevărsat în capitală
La margine de Nistru s-a vărsat.

       

Frate Grigore, mi se face pară
În suflet şi mă ia un foc buiac,
Pe când mureau băieţii pentru ţară,
Ţarii trăgeau la vodcă şi la coniac.

Şi mai râdeau, şi mai făceau şi bancuri,
Având de gardă câte-un ienicer,
Când oase de copii trosneau sub tancuri, 
Când sângele striga până la cer!

Mi s-a scârbit de-aceasta lume, frate, 
Deşi de sus e-al apărării cerc,
Unii se luptă pentru libertate,
Iar alţii pentru-un ieftin feerverc.

E paştele Blajinilor, Grigore,
Şi moarte n-am, şi viaţă tot nu am –
Şi nu trăim pe zile, ci pe ore
Destinul iubitorilor de neam.

LEONIDA LARI

                                                        [ROŞU IOANA, SESCU EMA, 
        TEBEICĂ LILIANA, PILAT COSMIN, NEGRU DĂNUŢ]

 

ÎN LIMBA TA

În aceeaşi limbă
Toată lumea plânge,
În aceeaşi limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poţi s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.

În limba ta
Ţi-e dor de mama,
Şi vinul e mai vin,
Şi prânzul e mai prânz.
Şi doar în limba ta
Poţi râde singur,
Şi doar în limba ta
Te poţi opri din plâns.
Iar când nu poţi
Nici plânge şi nici râde,
Când nu poţi mângâia
Şi nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tău în faţă,
Tu taci atuncea
Tot în limba ta.

GRIGORE VIERU

                             [PAULA FLORESCU]

ELEGIA DE LA CHIŞINĂU

Am sărit Prutul printr-un colţ de cazanie,

Răzuit de-o toamnă moţăind într-o şa de poet.

Am băut din lumină stranie danie

Şi-am început să mă tulbur discret.

Am iscodit doinele, codrii, pământul

Până la coase, până la oase, concret.

Mi-am căptuşit în letopiseţele calde cuvântul

Şi-am cutezat să mă tulbur discret.

Am sorbit Prutul amorţit în blânde culori,

Zăpăcit de icoane cu visări de-un tandru cadet. 

Sfărâmat în iluzii, dărâmat în candori,

Am învăţat să mă vaier discret.

Ţi-am secat Prutul. Miel mă botez,

Sfântă Moldovă, tămâie a rănilor Tale!

Poem să-ţi amurgesc, lucind pe meterez,

Rup veacuri şiroind vocale! 

 

ŞTEFAN DINCESCU

LUPUL

Te-am auzit cum hăuleai departe,
Înfiorând pădurea-nzăpezită,
Bătrâne lup, cu gura istovită,
Etern pribeag al câmpurilor moarte,
Te-am auzit cum hăuleai departe.

Te-am auzit, şi-n ceasurile grele
Ce mă gonesc cu vifore turbate,
Am priceput chemarea ta de frate,
Şi-am priceput că-n noaptea fără stele
Tu eşti tovarăş visurilor mele...

Tu, numai tu, neîmblânzită fiară,
Ce-ţi strigi pustiei patima flămândă,
Şi-n prigonirea câinilor la pândă,
Îţi plimbi prin codri ura solitară -
Tu înţelegi un suflet fără ţară...

OCTAVIAN GOGA  

[ILIE LAVINIA]

ŢARĂ

Pe dealuri se-nalţă solare

podgorii albastre şi sonde.

Râuri spre alte seminţii

duc slava bucatelor blonde.

Ţara şi-a-mpins hotarele

toate până la cer.

Pajuri rotesc – minutare în veşnicul ceas –

peste câmp şi oier.

Fluturând în veşminte

de culoarea şofranului,

ard fetele verii ca steaguri

în vântul şi-n râsetul anului.

LUCIAN BLAGA 

[DUMA CAMELIA]

NOI

La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe...

Pe boltă, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare...
La noi de jale povestesc
A codrilor desişuri,
Şi jale duce Murăşul,
Şi duc tustrele Crişuri.

La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul,
Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng
Şi tata, şi feciorul.
Sub cerul nostru-nduioşat
E mai domoală hora,
Căci cântecele noastre plâng
În ochii tuturora.

Şi fluturii sunt mai sfioşi
Când zboară-n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.
Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi
Îşi înfioară sânul
Spun că din lacrimi e-mpletit
Şi Oltul, biet, bătrânul...

Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinţii,
De jalea lui ne-am răposat
Şi moşii, şi părinţii...
Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deşertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi...

OCTAVIAN GOGA

                  [BRANDIU RALUCA, PĂDURARU ŞTEFANIA]

OLTUL

Mult iscusita vremii slovă

Nu spune clipa milostivă

Ce ne-a-nfrăţit pe veci necazul

Şi veselia deopotrivă...

Mărită fie dimineaţa

Ce-a săvârşit a noastră nuntă, 

Bătrâne Olt, cu buza arsă

Îţi sărutăm unda căruntă.

În cetăţuia ta de apă
Dorm cântecele noastre toate
Şi fierbe tăinuita jale
A visurilor sfărâmate.
Tu împleteşti în curcubeie
Comoara lacrimilor noastre, 
Şi cel mai scump nisip tu-l duci
În vadul Dunării albastre.

La sânul tău vin, în amurguri, 
Sfioase, fetele fecioare, 
Şi dimineaţa vin neveste
Cu şorţul prins în cingătoare –
Şi vin păstori cu gluga albă, 
Din fluier povestindu-şi dorul –
Şi câte cântece şi lacrimi
Nu duce valul, călătorul...

 
Drumeţ, bătut de gânduri multe, 

Ne laşi atât de greu pe noi, 

Îmbraţişându-ne câmpia, 

Te uiţi adesea înapoi.
Aşa domol te poartă firea, 
Căci duce unda-ţi gânditoare:
Durerea unui neam ce-aşteaptă
De mult o dreaptă sărbătoare.

Demult, în vremi mai mari la suflet, 
Erai şi tu haiduc, moşnege, 
Când domni vicleni jurau pe spadă
Să sfarme sfânta noastră lege;
Tu, frate plânsetelor noastre
Şi răzvrătirii noastre frate, 
Urlai tăriilor amarul

Mâniei tale-nfricoşate.

Cum tresăreau încremenite, 
În jocurile lor buiestre, 
Oştiri cu coifuri de aramă 
Şi roibi cu aur pe căpestre 
Când la strigarea ta de tată 
Grăbeau din codri la poiene, 
Strângând săcuri la subţioară,
Feciorii mândrei Cosânzene. 

Zdrobită-n praf, murea arama, 
Şi codrul chiotea, viteazul; 
Iar tu, frăţine, mare meşter, 
Biruitor frângeai zăgazul 
Si,-mbujorându-te la faţă, 
Treceai prin văile afunde, 
Încovoindu-ţi îndărătnic 
Măreţul tău grumaz de unde.

Slăvite fărmituri a vremii, 
De mult v-am îngropat văleatul... 
Neputincios pari şi tu astăzi – 
Te-a-ncins cu lanţuri Împăratul. 
Ca unda ta strivită, gemem 
Şi noi, tovarăşii tăi buni, 
Dar de ne-om prăpădi cu toţii, 
Tu, Oltule, să ne răzbuni!

Să verşi păgân potop de apă 
Pe şesul holdelor de aur; 
Să piară glia care poartă 
Înstrăinatul nost' tezaur; 
Ţărâna trupurilor noastre 
S-o scurmi de unde ne-ngropară 
Şi să-ţi aduni apele toate – 
Să ne mutăm în altă ţară!  

OCTAVIAN GOGA

                  [ANTOHE RALUCA, BACOIU ALEXANDRA]

 

ARDEALUL

Ardealul este fântână de aur,

Ardealul este mătase.

Ardealul este lacrămi pe pâne,

Ardealul este dulce ca mierea.

Ardealul este ciobanul cu câne.

Ardealul este al copiilor balaur.

Ardealul este apa care curge.

Ardealul este şi foc şi sânge.

Ardealul este mama ce plânge,

Ardealul este copilul ce zâmbeşte

Şi floarea ce creşte.

El este visul fără deşteptare.

Nemărginit îi este hotarul.

Ardealul este Isus şi Calvarul,

Ardealul este lanţul ce se sfarmă,

El este a păsărilor larmă,

Este sânul de mamă şi oţelul tare,

Este flutur alb şi Muntele Mare.

Ardealule, Ardealule, Ardealule,

Orice plâns şi cântec din tine porneşte.

Ardealule, frumosule, mai frumos eşti

Ca Luceafărul din lumile cereşti.

Tu m-ai învăţat să plâng şi să cânt,

Eşti fântână de aur

Şi de aur ai găleată,

Şi piatra ta noaptea scânteiază

Şi veşnicia te-a luat în pază.

Al meu eşti, al nostru eşti,

Povestea cea mai frumoasă dintre poveşti.

EMIL ISAC

[OLTEANU ROXANA, POPOVICI ALEXANDRA]

PATRIE

Nici sfinţi n-am dat prea mulţi noi la vedere,
Făptuitorii binelui s-ascunşi,
Vom socoti cât fost-am la-nviere
De bucuria milelor ajunşi.

Până atunci e vieţuirea noastră
Grâu şi neghină la un loc
Şi de departe zarea e albastră
Oricât ar fi în lume nenoroc.

Neamul meu, poporul de omenie,
Cât ne-a fost pământul de puţin
Ne-am ţinut cu el de veşnicie
Şi am dat de pâine şi de vin.

Şi cu pruncii am crescut o ţară
Şi cu vremea-am devenit stăpâni
Peste cerul stelelor de vară
Tremurându-şi auru-n fântâni.

IOAN ALEXANDRU 

[PANAITE ANDREEA, FRÂNCU DENISA]

 

AURA

Noi n-avem piramide în Carpaţi,

Nici babiloane n-am crescut prin casă,

Pământul nostru-n lume s-a deprins

Din când în când c-o faţă cuvioasă,

Lăuntric sanctuar împodobit

Cu toată slava zilelor de vară

Şi când obrazu-n lume-i pustiit

O lacrimă-l sfinţeşte în afară.

Aura ei pe Voroneţ s-a-ntins,

Pe ouăle de Paşti şi pe veşminte

Şi de pe porţi a lunecat în cer

Şi ceru-a lunecat printre morminte…

                                           IOAN ALEXANDRU

                                                      [BACIU CRISTINA]

STRĂMOŞII

Oricât le era vatra de săracă
Trăiau mai mult cei vechi şi mai uşor
Lângă părinţi o viaţă să trăiască
Şi încă una lângă pruncii lor.

După ce întreaga moştenire
Se ştia ajunsă-n locul sfânt
Sătui de zile şi de fericire
Plecau strămoşii de aici cântând.

După ce-aşezau pe îndelete
Pentru suflet ce era mai greu
Întorşi senini cu faţa la perete
Se strămutau la bunul Dumnezeu.

Nu puteau muri fără să-şi lase
Întreaga avuţie celor vii;
Matusalemi cu bărbi evlavioase
Încap într-un mileniu doi sau trei.

Ce-i mai de preţ să nu se risipească
Frumuseţea lumilor de la-nceput,
Câteva făpturi s-o tăinuiască
Prin care focul veşnic a trecut,

Să nu se uite, să nu-l bage-n seamă
Cuvântul stă în veac nemuritor
Ca limba într-un clopot de aramă
Cu cât îl bate-i mai răsunător

Unde sunt mulţi e gata să se piardă
În graba mare ce avem mai sfânt.
Era de-ajuns luceferii se ardă

Să se străvadă celălalt pământ.

IOAN ALEXANDRU

                           [NEGURICI ANCA TEODORA, 

HELTIANU ANA-MARIA, BARGĂOANU ALICE-IOANA]

GINTA LATINĂ

Şi sare e-n Moldova şi turme şi oloi

Şi-n codri urşi şi vii nenumărate

Şi râurile vin spre Miazăzi

Şi lasă-n urmă ţara de bucate

Grâu şi secară şi mălai şi orz 

Şi floarea-soarelui şi pe coline

E-atâta aur în livezi vărsat

C-abia-l pot toamna crengile susţine

Şi cânepă-i destulă şi in pentru cămăşi

La pruncii mulţi în fiecare casă 

Şi moldovenii-s oameni răbdători

Cu ochii blânzi şi faţa cuvioasă

Căci în Carpaţi prin sihle şi poieni

Şi prin păduri până la marea roată

I-a tot lucrat prin miile de ani 

Icoana-nţelepciunii preacurată

Şi-n jurul ei a înflorit un schit

Şi crinu-a dat în turn de mănăstire

Şi clopotul a uns dintre ţărani

Mereu un domn curat întru mărire

Şi veacurile-n matcă i-a păstrat

Şi au crescut şi ţara este plină

De-o seminţie dreaptă pe pământ

Ce ţine-aprinsă candela latină

IOAN ALEXANDRU

             [GAVRILIU MARIA MĂLINA,TROFIN MIRUNA]

MAMA ROMA

Roma e sacră pentru neamul meu

Şi s-o ridic în imne se cuvine,

De două mii de ani neîntrerupt

Vorbesc pe limba şaptelor coline

Focul în vatră şi casa-ntre păduri,

Plugul şi oaia, masa pentru pâine,

Viţa de vie nobilă pe deal

Şi drumul ţării pururi printre grâne,

Lumina lină-n candela dintâi,

Când steaua serii-n lacrimă străluce

Şi-n ţintirim biserica de lemn

Ridică satu-n glorie pe cruce.

Stejar îmi spune luna de pe cer

Argint clipind în ramurile mele,

Rumoarea Romei, rouă de pe rai,

Rugul nestins roieşte printre stele.

Numai vocale lacuri între munţi,

Străfulgerate de statornicie;

Pe fluiere păstorii din Carpaţi

Tot limpezesc pământul ce-o să vie.

Roma, mamă, sora mea, copil,

Patria părinţilor, părinte,

Pajura-mpăratului păstor

Sigilează crinul pe morminte.

IOAN ALEXANDRU

                                                   [FERARU ANDRA,TIRON MIHAELA]

INSCRIPŢIE PE PIATRA DE HOTAR

Slav aş fi fost, de nu eram latin,
latin aş fi, de n-aş fi fost şi dac -
dar a ieşit aşa: să fiu român,
şi eu cu soarta asta mă împac!

Mi-au dat şi alţii sânge şi cuvinte -
nisipuri galbene trecură-n zbor,
purtate-n vântul Asiei, fierbinte,
să-ngraşe primitorul meu ogor.

Şi din Apus, din Miazăzi, veniră
umane pulberi, umbre şi lumini,
cu bine şi cu rău mă vremuiră -
pe toate le-am sorbit în rădăcini.

Şi nu-i nimic străin - a' mele-s toate,
dator nu sunt: plătit-am cu prisos! -
că tot plătind uitucilor la rate,
cuţitul mi-ajunsese pân' la os!

Dar am rămas aşa cum scrie-n carte -
priviţi-mă, şi-o să vedeţi uşor
că nu-s asemeni nimănui în parte,
deşi, -ntr-un fel, vă semăn tuturor.

Sunt bucuros de oaspeţi şi prieteni;
deschisă-i poarta, inima şi ea;
binevenit vei fi sub mândre cetini,
în munţii mei, la caldă marea mea.

Îmi dai un sfat? Te-ascult cu luare-aminte.
O mână de-ajutor îmi dai? Mulţam!
Dar nu cumva să-ţi bâiguie prin minte
ca asta-i ţara cailor de ham!

Poftiţi, deci, staţi la masă, staţi la soare! -
un loc prielnic vă pastrez, amici;
v-aştept cu mintea plină, gându-n floare
(că nu-i de lipsă fosforul pe-aici!...)

Întind spre toată zarea poduri bune:
primesc şi dau întregului Pamânt;
nu-i gând viclean în mine să răsune,
dar nici stapân nu caut: eu îmi sunt!

Învăţ, cântând sau nu, şi limbi străine,
mi-or folosi - în mintea mea socot -
dar mă gândesc de-asemeni că e bine
să mă pricep întâi şi-ntâi să-not!...

Şi, iată, simt aşa cum scrie-n carte -
priviţi-mă, şi-o să vedeţi uşor
că nu-s asemeni nimănui, în parte,
deşi, -ntr-un fel, vă semăn tuturor.

Că slav eram, de n-aş fi fost latin,
latin aş fi, de nu mi-ar zice dac -
dar a ieşit aşa: să fiu român -
şi vreau cu toata lumea să mă-mpac!

GEO DUMITRESCU

                 [VRABIE IOANA, LUNGU MARIA,

PARFENE BIANCA, VÂRVARA COSTINA]