GIAMBATTISTA MARINO
(18 octombrie 1569 – 25 martie 1625)
„Cavalerul Marino
s-a bucurat de o reputaţie imensă,
a fost protejat de
principi şi de prelaţi, a fost
pensionarul Curţii
regale franceze, şi, «bogat ca un asin»,
întorcându-se în oraşul său natal Napoli, a fost primit
în triumf de o
mulţime care se îngrămădea
sub un soare arzător
în jurul calului său în frunte
cu un steag cu o
inscripţie ocazională în litere de aur.”
GEORGE CĂLINESCU
PLĂCERE NE-MPLINITĂ
Aşa se-nalţă din
restrişte-adâncă,
unde dorinţele-s
plăceri şi unde
cu-alinturi cerc
durerii a răspunde,
prea slabele-mi
nădejdi nestinse încă.
Dar, cum dă soarele
să se răsfrângă
şi suie-un nor ca
să-l prefacă-n unde,
tot astfel, când
m-arată când m-ascunde,
iar, vesel, gându-mi
gata e să plângă.
Vai! pentru
ce uşoară adiere
spre port îmi poartă
pânza obosită
când valul, totuşi,
pradă mă va cere?
La fel, un
jucător, mingea servită
o dă-napoi cu mai
multă putere
şi-o ia doar ca mai
iute s-o trimită.
ENDIMION
PRIVEŞTE LUNA
Sub cerul friguros
în ierbi adastă,
cu turma alături, cu
fidelu-i câine,
Endimion, ţintind
priviri feline
spre soarele-i
nocturn de peste creastă;
şi, păduros zâmbind,
aşa-ntr-o coastă,
cu degetul spre
petele-argentine
arată cum de zeci de
ori revine
sărutul lui: peceţi
pe faţa castă;
şi-o vede prin
frunziş într-o lucire
cum mână carul
gingaş, diafana,
foc de ruşine, pală
de iubire;
când Carlo-l
zugrăvi, fugind Diana
de la iubit spre
dulcea rătăcire,
respinse trupul
şi-ndrăgi icoana.
GÂNDULUI
Gând nebunesc, tot
mai departe care
din mine fugi şi-n
taină, pe tăcute,
de la sfiosul gingaş
chip mai iute,
nu ştii să pleci când
Cupidon apare:
voios, rămâi acolo-n
contemplare
sub gene dulci, de
mine nevăzute:
beat de plăceri,
scutit de lacrimi mute,
la mine să te-ntorci
gândeşti tu oare?
Întoarce-te-n odaia
ta natală,
cu tine, sufletu-mi
să afle pace,
va-nchide dorul
aripa-i domoală.
O nebunie! o dureri
tenace!
mai grea, ca mine,
nimeni n-are boală!
pe el, chiar gândul
meu gelos mă face.
JOC DE ZARURI
Ivirea, aşteptăm,
încununată
a mâinii albe, Amor,
când uşoară
sileşte-n clinchet
iute să tresară
vii zaruri,
pricepută, ne-nfricată.
Le-arunc-apoi şi le
mai ia o dată
le clatină din nou,
aşa-ntr-o doară;
din stânga şi din
dreapta o-nconjoară
un stol advers care
la dânsa cată.
De-o parte,
învingătorului răsplată,
e-un pumn de bani:
tot alt destin se lasă
mereu, măruntul
fildeş când se-arată.
Ferice os în urnă
prea frumoasă,
de ce oaselor mele
nu li-i dată
din alabastru scump,
la fel, o casă?
CÂMPUL LUI MARTE
În loc închis,
înspre Câmpul lui Marte
spre mine vine: arc
întins şi plasă;
nici gol, nici orb,
nici gând aripi să poarte,
prea noul meu Amor,
văpaie trasă.
M-a prins,
împotrivirile-s deşarte,
braţ drag, rival cu
faţă prea frumoasă
m-a-ntemniţat, dar,
fericit de moarte
că pierd şi joc şi
inimă, nu-mi pasă.
Fugarnic flutur,
inima-mi tresare
de vraja lucrului
iubit şi-ndată
zboară spre zbor de
minge zburătoare.
Dar câte lovituri
plăcerea-i toată
îmi dă c-o mână care
greş nu are,
atâtea răni în
pieptul meu se-arată.
FEMEIE PIEPTĂNÂNDU-SE
Unde de aur; părul
tras în fire,
luntre de fildeş
despica o dată;
de-o mână ca de
fildeş îndreptată
de ici-colo-n
preţioasă rătăcire;
pe când în tremur,
valul, şi-n neştire,
tăiat e-n două, Amor
adunat-a
din fire rupte aur,
ca să bată
lanţ pentru cei ce-i
poartă răzvrătire.
Marea de aur,
vălurind înstrună
vijeliosul dânsei
blond tezaur
şi-n inima-mi
nelinişte nebună.
Naufragiu scump în
care mor sub plaur
deşi zăresc prin
apriga-mi furtună
stâncă de diamant şi
golf de aur.
GALILEO GALILEI
Argonauţi cu inime
viteze
tăiară
marea-ntr-un catarg: orbete,
şi-n aur
potoliră-avara sete
ce-i trase înspre
val, să-l violeze.
Ligur ostaş o
străbătu-n viteze
pe lâng-al lui
Hercul, trecând, perete,
ivi pe căi ciudate
şi secrete
cer nou, imperii noi
şi noi faleze.
Dar tu, decât
aceştia doi mai mare
tărâmuri tainice şi
neştiute
pândit-ai pe sub
bolţile stelare;
şi scormonind găoci
necunoscute
în sân adânc
ştiut-ai a aflare
noi globuri, lumi şi
lunecări tăcute.
SOMNULUI
Şi noaptea deci, ce
altora le-aduce
doar pace, mie-mi
cată numai vină
şi crunt război?
Tenebrele-i năuce,
spre ciuda mea,
scăldându-le-n lumină?
O somn, o, tu, larg
fluviu care duce
spre trist alean
privirile-n rugină,
deasupra mea, de ce,
ivind năluce,
aşterni aripa-ţi
sumbră şi streină?
Jar
pur, aprins în mândră-nfăţişare
de
suflet prins de-a surda-n vane vise,
în
umbra-ţi că se şterg când mi se pare.
Te pasc primejdii:
fugi către abise
când zorii vin iar
soarele răsare,
gând duşman alungându-te-n
culise.
GURII IUBITEI SALE
Oare-n ninsori ce-un
chip frumos le-mbie
între doi sori, şi
nu roze caduce
ce firea, nu ştim,
ori închipuirea vie
a răsăritului, în
purpur le traduce;
ori verbul cel de
înger când învie
şi porţi de râs
divin scrâşnind năluce:
buze cu cer ascuns
de-o gingăşie
de Graţii plin şi de
Iubiri năuce,
atâte-am strecurat
în primăvar’să
’nfioare zorii,
duhuri înlemnite
peste-un tărâm cu
floarea neîntoarsă,
câte
dulceţuri poartă, curtenite,
când
peste mine-nmirezmări revarsă
suspinul
tău; dară surâsul minte?
GÂNDULUI (II)
Gând rătăcind prea
singur, fără casă,
tragi după tine
sufletul oriunde,
după ceţosul dor ce
nu te lasă
să zbori nicicând,
tu cată a te-ascunde,
mă ia cu tine,
du-mă, că nu-mi pasă
de suferinţă, numai
s-ajung unde
Amor păstrează
pentru mine plasă
ca-nfometarea-n
hrană s-o afunde.
Tu
ce ucizi în dulce-adăpostire
a
dragostei, durerea mea, nebuna,
şiret,
fapt bun ivind din rătăcire,
să ştii, fur mic,
scump mie-ntotdeauna
pedeapsă de-oi avea
ori fericire,
totu-i al tău, gând
îndrăgit întruna.
GÂNDULUI, ÎNTR-O
ÎNDEPĂRTARE
De câte ori mi-e dor
mă-ndeamnă seve
spre cea, etern,
ce-n viaţă mi-e stăpână,
Amor furiş, în gândul
fără frână,
din năluciri
o-nchipuie aieve;
iar boiul gingaş
cată să-l releve
din vii vopsiri
ivind-o la lumină
că-n loc de inimă
departe să rămână,
o-apropie-n suspine
şi gâlceve.
Iar el, noul Zeuxis,
ce-l imită
tot răsăritu-n aur
roşu coace
şi pletele-i şi faţa
ei vrăjită.
Dar, gura ei cea
mult prea dulce, tace
şi zice sufletul:
Ah, minte-afurisită,
la ce mă chinuieşti
şi nu-mi dai pace?
ZORILOR, ÎNTR-O
ÎNDEPĂRTARE
Acest vas cu ghimber
şi-aceste-acante,
întâiul preţ
de-april, şi-nmirezmată,
cu zorii,
roză-adusă, dintr-o dată,
acest paner cu crini
şi amarante,
vouă, năluci prin
aer navigante,
ierbi sacre, zori
ferice când se-mbată,
vi-e dat să duceţi
rugile-mi volante
de-ar da aripile să
vi se bată;
să piară
tristele-mi, iscate, sonuri
din locul unde ţie
doar, o boare,
Elpinia, şi tângu-mi
ţin isonuri.
Răsplată veţi primi
pentru lucrare:
suspinele-mi focoase
drept blazonuri
şi vraja ei răsfrântă-n
răsuflare.
LA MOARTEA IUBITEI
SALE
Ce noapte! Neagră şi
întunecată
Erebul
umbră-ncinse-ucigătoare
şi funeralii, sus,
părea că are
văzduh, acoperit,
boltă-nstelată;
când, în pat candid,
prinsă-n morb, culcată,
cu-n juru-i plâns în
roată de fecioare,
iubita mea, zeiască
întrupare,
închise ochii-n
seara-n veci lăsată.
În somn etern va sta
şi-n nemişcare
şi suflet şi a
frumuseţii fală,
şi faţa-i, trăsături
ce nu mai are.
Alături voi porni,
în plâns, spre zare.
Pecetea morţii albă,
sepulcrală,
pe chipu-mi va
zăcea, biruitoare.
O-NTÂMPLARE-N NOAPTE
Când am deschis, din
prag, scrâşnită uşă
glezna-mi muşcă dog
fioros, de pază;
de veghe slugi
stăteau, deodată o rază
de sus strălumina
luna ghiduşă.
În văluri albe Lilla
lunecuşă
de gâtu-mi, mută,
braţele-şi aşază;
dar zurbă răscoleşte
casa trează,
şi sloi devin, şi
frunză jucăuşă.
Nu ştiu, lumina,
de-a fost vinovată
din îndoitul ochilor
ei soare,
vederea când le fu,
atunci, luată.
Sub
aripa-i Amor, m-ascunse oare,
ori
pâclă de suspine m-a-ncins: roată,
că
nevăzut fui pentru fiecare.
NIŞTE CORALI DĂRUIE
NIMFEI SALE
Un codru de corali
între hotare
ce mărginesc afund
placid şi mut
alaltăieri, o, Lilla,
am văzut,
când scoici stam ca
s-adun şi-arici de mare.
Azi singurel zgârmai
printre cleştare
chiar în adâncuri,
trist şi abătut
şi de pe colţi de stânci
am desfăcut
pe cele mai de preţ
dintr-o-ncleştare.
Doi trunchi cu
crengi: o sută, să le-aşez
drept coarne ciutei
tale şi apoi
alte crenguţe înc-am
mai cules.
Pe-acelea le păstrez.
Dar dacă voi
corali să iei ca să
te minunezi,
dă-mi ăşti corali:
buzele tale moi!
O SCLAVĂ
Da, neagră, dar
frumoasă-n toate cele,
doar farmec minunezi
printre frumoase;
par sumbri zorii,
faţă de-a ta piele
pier: purpur,
fildeş, lângă abanoase.
Când, antica ori
noua lume scoase
ori mai văzu
ivindu-se în ele
lumini afar'din
temniţi tenebroase,
ori din cărbuni – a
jarului mărgele?
Sclav celei ce mi-e
sclavă, mă-nfăşoară
un negru şnur, de
inimă: o mână
neprihănită-l ţine,
ca-ntr-o doară.
Acolo-n calde ţări
un Soare mână
lumini spre tine;
soare ce-nfioară
noapte pe chip şi-n
ochii-ţi zi, stăpână.
PE CÂND IUBITA-I SE
PRIVEA-N OGLINDĂ
Nu-i spuse Amor gândurile
toate,
când nu era de
dragoste avidă,
iar inima-i de
diamant, rigidă,
ţintă nu-nchipuia
săgeţii sale.
Acum, îndrăgostită-i
spre-a mea jale
de sine în oglinda
translucidă,
răsfrângerea-i cătând
să mă ucidă,
căci o iubesc, iar
ea îşi dă târcoale.
O, crudă doamnă,
soarele în faşe
crud iscă ispitiri
şi alintare
ademenirii tale
ucigaşe:
să ştii: frumseţea
ce te înfioară
ca sticla-n oare
zace-i de gingàşe,
ca umbra sa-i de
stinsă şi fugară.
VIS
O vin iubită-n
noaptea cea umbroasă
ce gândul meu e gata
s-o învie,
şi
neghiobeşte-ncearcă s-o mai ţie,
dar n-o mai vede-ivindu-se,
miloasă.
– Fă să-nceteze plânsul,
pace lasă,
iubitule, nădejdea
ne îmbie –,
îmi zice surâzând şi
gura-i vie,
simt, trandafir, cum
buzele-mi apasă.
O, ce sărut! cum mă
sărută-odată
iubita-mi, vai! dar
totul se desface
şi piere vis şi
farmec, dintr-o dată.
La ce, perfid Amor,
durerea toată
din pricina-ţi mai
tare-n mine coace,
plăceri înşelătoare
când mă cată?
PLÂNS ŞI RÂS
Duel iscară-n preţ
şi frumuseţe
mari, ochii de pe
chip şi gura mică.
– E-n noi o rază – ochii
prind să zică –
Ce diamantele le
sfarmă-n mii de feţe.
Ci gura-apoi: – Eu,
rare, cern dulceţe
din vorbe şi
săruturi, ploi adică.
Dar ochii plânşi: – Din
noi de-asemeni pică
belşug oriental de
perle creţe.
Cum râse gura şi
deodată trase
uşi de rubin tăiat
în două parcă,
poftind la râset
stele vaporoase:
– Amor, fii jude:
chipul cel de marcă
unde găseşte perle
mai frumoase
în lacrimi ori în râsul
ce mă-ncearcă.
FRUMOASA MUZICIANĂ
Ea două arcuri mânuie,
arcaşă
ori Muză, de o lume
admirată;
unul pe chip l-ncruntă
ori dilată
altul c-o mână-l
ciupe, drăgălaşă.
Pe cel de fildeş
Phoebus îl înfaşă,
Amor pe cel de
abanos l-mbată;
când armonie, lirei,
unul cată,
cellalt o ia din
dragostea golaşă;
de’ngână unul cânt
ce prinde-n cleşte,
plâns iscă altul cu
săgeţi streine;
corzi unul, altul
inime ciupeşte.
Ferice dor, săgeata
dacă vine
inimi rănind,
priviri când aţinteşte,
un dulce cânt din
nou le face bine.
