duminică, 16 decembrie 2012

GIAMBATTISTA MARINO, SONETE



GIAMBATTISTA MARINO
(18 octombrie 1569 – 25 martie 1625)


„Cavalerul Marino s-a bucurat de o reputaţie imensă,
a fost protejat de principi şi de prelaţi, a fost
pensionarul Curţii regale franceze, şi, «bogat ca un asin», întorcându-se în oraşul său natal Napoli, a fost primit
în triumf de o mulţime care se îngrămădea
sub un soare arzător în jurul calului său în frunte
cu un steag cu o inscripţie ocazională în litere de aur.”
GEORGE CĂLINESCU


PLĂCERE NE-MPLINITĂ

Aşa se-nalţă din restrişte-adâncă,
unde dorinţele-s plăceri şi unde
cu-alinturi cerc durerii a răspunde,
prea slabele-mi nădejdi nestinse încă.
Dar, cum dă soarele să se răsfrângă
şi suie-un nor ca să-l prefacă-n unde,  
tot astfel, când m-arată când m-ascunde,
iar, vesel, gându-mi gata e să plângă.
Vai! pentru ce uşoară adiere
spre port îmi poartă pânza obosită
când valul, totuşi, pradă mă va cere?
La fel, un jucător, mingea servită
o dă-napoi cu mai multă putere
şi-o ia doar ca mai iute s-o trimită.

ENDIMION PRIVEŞTE LUNA

Sub cerul friguros în ierbi adastă,
cu turma alături, cu fidelu-i câine,
Endimion, ţintind priviri feline
spre soarele-i nocturn de peste creastă;
şi, păduros zâmbind, aşa-ntr-o coastă,
cu degetul spre petele-argentine
arată cum de zeci de ori revine
sărutul lui: peceţi pe faţa castă;
şi-o vede prin frunziş într-o lucire
cum mână carul gingaş, diafana,  
foc de ruşine, pală de iubire;
când Carlo-l zugrăvi, fugind Diana  
de la iubit spre dulcea rătăcire,
respinse trupul şi-ndrăgi icoana.

GÂNDULUI

Gând nebunesc, tot mai departe care
din mine fugi şi-n taină, pe tăcute,
de la sfiosul gingaş chip mai iute,
nu ştii să pleci când Cupidon apare:
voios, rămâi acolo-n contemplare
sub gene dulci, de mine nevăzute:
beat de plăceri, scutit de lacrimi mute,
la mine să te-ntorci gândeşti tu oare?
Întoarce-te-n odaia ta natală,
cu tine, sufletu-mi să afle pace,
va-nchide dorul aripa-i domoală.
O nebunie! o dureri tenace!
mai grea, ca mine, nimeni n-are boală!
pe el, chiar gândul meu gelos mă face.

JOC DE ZARURI

Ivirea, aşteptăm, încununată
a mâinii albe, Amor, când uşoară
sileşte-n clinchet iute să tresară
vii zaruri, pricepută, ne-nfricată.
Le-arunc-apoi şi le mai ia o dată
le clatină din nou, aşa-ntr-o doară;
din stânga şi din dreapta o-nconjoară
un stol advers care la dânsa cată.
De-o parte, învingătorului răsplată,
e-un pumn de bani: tot alt destin se lasă
mereu, măruntul fildeş când se-arată.
Ferice os în urnă prea frumoasă,
de ce oaselor mele nu li-i dată
din alabastru scump, la fel, o casă?

CÂMPUL LUI MARTE

În loc închis, înspre Câmpul lui Marte
spre mine vine: arc întins şi plasă;
nici gol, nici orb, nici gând aripi să poarte,
prea noul meu Amor, văpaie trasă.
M-a prins, împotrivirile-s deşarte,
braţ drag, rival cu faţă prea frumoasă
m-a-ntemniţat, dar, fericit de moarte
că pierd şi joc şi inimă, nu-mi pasă.
Fugarnic flutur, inima-mi tresare
de vraja lucrului iubit şi-ndată
zboară spre zbor de minge zburătoare.
Dar câte lovituri plăcerea-i toată
îmi dă c-o mână care greş nu are,
atâtea răni în pieptul meu se-arată.

FEMEIE PIEPTĂNÂNDU-SE

Unde de aur; părul tras în fire,
luntre de fildeş despica o dată;
de-o mână ca de fildeş îndreptată
de ici-colo-n preţioasă rătăcire;
pe când în tremur, valul, şi-n neştire,  
tăiat e-n două, Amor adunat-a
din fire rupte aur, ca să bată
lanţ pentru cei ce-i poartă răzvrătire.
Marea de aur, vălurind înstrună
vijeliosul dânsei blond tezaur
şi-n inima-mi nelinişte nebună.
Naufragiu scump în care mor sub plaur
deşi zăresc prin apriga-mi furtună
stâncă de diamant şi golf de aur.

GALILEO GALILEI

Argonauţi cu inime viteze
tăiară marea-ntr-un catarg: orbete,
şi-n aur potoliră-avara sete
ce-i trase înspre val, să-l violeze.
Ligur ostaş o străbătu-n viteze
pe lâng-al lui Hercul, trecând, perete,
ivi pe căi ciudate şi secrete
cer nou, imperii noi şi noi faleze.
Dar tu, decât aceştia doi mai mare
tărâmuri tainice şi neştiute
pândit-ai pe sub bolţile stelare;
şi scormonind găoci necunoscute
în sân adânc ştiut-ai a aflare
noi globuri, lumi şi lunecări tăcute.

SOMNULUI

Şi noaptea deci, ce altora le-aduce
doar pace, mie-mi cată numai vină
şi crunt război? Tenebrele-i năuce,
spre ciuda mea, scăldându-le-n lumină?
O somn, o, tu, larg fluviu care duce
spre trist alean privirile-n rugină,
deasupra mea, de ce, ivind năluce,
aşterni aripa-ţi sumbră şi streină?
Jar pur, aprins în mândră-nfăţişare
de suflet prins de-a surda-n vane vise,
în umbra-ţi că se şterg când mi se pare.
Te pasc primejdii: fugi către abise
când zorii vin iar soarele răsare,  
gând duşman alungându-te-n culise.

GURII IUBITEI SALE

Oare-n ninsori ce-un chip frumos le-mbie
între doi sori, şi nu roze caduce
ce firea, nu ştim, ori închipuirea vie
a răsăritului, în purpur le traduce;
ori verbul cel de înger când învie
şi porţi de râs divin scrâşnind năluce:
buze cu cer ascuns de-o gingăşie
de Graţii plin şi de Iubiri năuce,
atâte-am strecurat în primăvar’să
’nfioare zorii, duhuri înlemnite
peste-un tărâm cu floarea neîntoarsă,
câte dulceţuri poartă, curtenite,
când peste mine-nmirezmări revarsă
suspinul tău; dară surâsul minte?

GÂNDULUI (II)

Gând rătăcind prea singur, fără casă,  
tragi după tine sufletul oriunde,
după ceţosul dor ce nu te lasă
să zbori nicicând, tu cată a te-ascunde,
mă ia cu tine, du-mă, că nu-mi pasă
de suferinţă, numai s-ajung unde
Amor păstrează pentru mine plasă
ca-nfometarea-n hrană s-o afunde.
Tu ce ucizi în dulce-adăpostire
a dragostei, durerea mea, nebuna,
şiret, fapt bun ivind din rătăcire,
să ştii, fur mic, scump mie-ntotdeauna
pedeapsă de-oi avea ori fericire,
totu-i al tău, gând îndrăgit întruna.

GÂNDULUI, ÎNTR-O ÎNDEPĂRTARE

De câte ori mi-e dor mă-ndeamnă seve  
spre cea, etern, ce-n viaţă mi-e stăpână,
Amor furiş, în gândul fără frână,
din năluciri o-nchipuie aieve;
iar boiul gingaş cată să-l releve
din vii vopsiri ivind-o la lumină
că-n loc de inimă departe să rămână,
o-apropie-n suspine şi gâlceve.
Iar el, noul Zeuxis, ce-l imită
tot răsăritu-n aur roşu coace
şi pletele-i şi faţa ei vrăjită.
Dar, gura ei cea mult prea dulce, tace
şi zice sufletul: Ah, minte-afurisită,
la ce mă chinuieşti şi nu-mi dai pace?

ZORILOR, ÎNTR-O ÎNDEPĂRTARE

Acest vas cu ghimber şi-aceste-acante,
întâiul preţ de-april, şi-nmirezmată,  
cu zorii, roză-adusă, dintr-o dată,
acest paner cu crini şi amarante,
vouă, năluci prin aer navigante,
ierbi sacre, zori ferice când se-mbată,
vi-e dat să duceţi rugile-mi volante  
de-ar da aripile să vi se bată;
să piară tristele-mi, iscate, sonuri
din locul unde ţie doar, o boare,
Elpinia, şi tângu-mi ţin isonuri.
Răsplată veţi primi pentru lucrare:
suspinele-mi focoase drept blazonuri
şi vraja ei răsfrântă-n răsuflare.

LA MOARTEA IUBITEI SALE

Ce noapte! Neagră şi întunecată
Erebul umbră-ncinse-ucigătoare
şi funeralii, sus, părea că are
văzduh, acoperit, boltă-nstelată;
când, în pat candid, prinsă-n morb, culcată,
cu-n juru-i plâns în roată de fecioare,  
iubita mea, zeiască întrupare,  
închise ochii-n seara-n veci lăsată.
În somn etern va sta şi-n nemişcare
şi suflet şi a frumuseţii fală,
şi faţa-i, trăsături ce nu mai are.
Alături voi porni, în plâns, spre zare.
Pecetea morţii albă, sepulcrală,  
pe chipu-mi va zăcea, biruitoare.

O-NTÂMPLARE-N NOAPTE

Când am deschis, din prag, scrâşnită uşă
glezna-mi muşcă dog fioros, de pază;
de veghe slugi stăteau, deodată o rază
de sus strălumina luna ghiduşă.
În văluri albe Lilla lunecuşă
de gâtu-mi, mută, braţele-şi aşază;
dar zurbă răscoleşte casa trează,  
şi sloi devin, şi frunză jucăuşă.
Nu ştiu, lumina, de-a fost vinovată
din îndoitul ochilor ei soare,
vederea când le fu, atunci, luată.
Sub aripa-i Amor, m-ascunse oare,
ori pâclă de suspine m-a-ncins: roată,
că nevăzut fui pentru fiecare.

NIŞTE CORALI DĂRUIE NIMFEI SALE

Un codru de corali între hotare
ce mărginesc afund placid şi mut
alaltăieri, o, Lilla, am văzut,
când scoici stam ca s-adun şi-arici de mare.
Azi singurel zgârmai printre cleştare
chiar în adâncuri, trist şi abătut
şi de pe colţi de stânci am desfăcut
pe cele mai de preţ dintr-o-ncleştare.
Doi trunchi cu crengi: o sută, să le-aşez
drept coarne ciutei tale şi apoi
alte crenguţe înc-am mai cules.
Pe-acelea le păstrez. Dar dacă voi
corali să iei ca să te minunezi,
dă-mi ăşti corali: buzele tale moi!

O SCLAVĂ

Da, neagră, dar frumoasă-n toate cele,
doar farmec minunezi printre frumoase;
par sumbri zorii, faţă de-a ta piele
pier: purpur, fildeş, lângă abanoase.
Când, antica ori noua lume scoase
ori mai văzu ivindu-se în ele
lumini afar'din temniţi tenebroase,
ori din cărbuni – a jarului mărgele?
Sclav celei ce mi-e sclavă, mă-nfăşoară
un negru şnur, de inimă: o mână
neprihănită-l ţine, ca-ntr-o doară.
Acolo-n calde ţări un Soare mână
lumini spre tine; soare ce-nfioară
noapte pe chip şi-n ochii-ţi zi, stăpână.


PE CÂND IUBITA-I SE PRIVEA-N OGLINDĂ

Nu-i spuse Amor gândurile toate,
când nu era de dragoste avidă,  
iar inima-i de diamant, rigidă,
ţintă nu-nchipuia săgeţii sale.
Acum, îndrăgostită-i spre-a mea jale
de sine în oglinda translucidă,
răsfrângerea-i cătând să mă ucidă,
căci o iubesc, iar ea îşi dă târcoale.
O, crudă doamnă, soarele în faşe
crud iscă ispitiri şi alintare
ademenirii tale ucigaşe:
să ştii: frumseţea ce te înfioară
ca sticla-n oare zace-i de gingàşe,
ca umbra sa-i de stinsă şi fugară.

VIS

O vin iubită-n noaptea cea umbroasă
ce gândul meu e gata s-o învie,
şi neghiobeşte-ncearcă s-o mai ţie,
dar n-o mai vede-ivindu-se, miloasă.
– Fă să-nceteze plânsul, pace lasă,
iubitule, nădejdea ne îmbie –,
îmi zice surâzând şi gura-i vie,
simt, trandafir, cum buzele-mi apasă.
O, ce sărut! cum mă sărută-odată
iubita-mi, vai! dar totul se desface
şi piere vis şi farmec, dintr-o dată.
La ce, perfid Amor, durerea toată
din pricina-ţi mai tare-n mine coace,
plăceri înşelătoare când mă cată?
  
PLÂNS ŞI RÂS

Duel iscară-n preţ şi frumuseţe
mari, ochii de pe chip şi gura mică.
– E-n noi o rază – ochii prind să zică –
Ce diamantele le sfarmă-n mii de feţe.
Ci gura-apoi: – Eu, rare, cern dulceţe
din vorbe şi săruturi, ploi adică.
Dar ochii plânşi: – Din noi de-asemeni pică
belşug oriental de perle creţe.
Cum râse gura şi deodată trase
uşi de rubin tăiat în două parcă,  
poftind la râset stele vaporoase:
– Amor, fii jude: chipul cel de marcă
unde găseşte perle mai frumoase
în lacrimi ori în râsul ce mă-ncearcă.

FRUMOASA MUZICIANĂ

Ea două arcuri mânuie, arcaşă
ori Muză, de o lume admirată;
unul pe chip l-ncruntă ori dilată
altul c-o mână-l ciupe, drăgălaşă.
Pe cel de fildeş Phoebus îl înfaşă,
Amor pe cel de abanos l-mbată;
când armonie, lirei, unul cată,
cellalt o ia din dragostea golaşă;
de’ngână unul cânt ce prinde-n cleşte,
plâns iscă altul cu săgeţi streine;
corzi unul, altul inime ciupeşte.
Ferice dor, săgeata dacă vine
inimi rănind, priviri când aţinteşte,
un dulce cânt din nou le face bine.