ION CARAION
(24 mai 1923, Pălici, Buzău – 21 iulie 1986, Lausanne, Elveția)
„Dacă naşterea e o moarte, exilul e a doua.
Întâia forţează intrarea în limbaj, a doua,
plecarea din limbaj sau rătăcirea prin el
ca printr-un labirint. De când sunt în exil
mă doar toate cuvintele.”
ION CARAION
„Mă
numesc Ion Caraion şi sunt unul dintre scriitorii
care nu mai pot fi daţi afară din literatura română
nici de vreun partid, nici de vreun dictator,
nici de gloanţe, nici de canaliile
şi otrepele din presa oficială."
ION CARAION
PĂDUREA NU JUDECĂ
Pădurea nu
judecă.
Tăcerea nu ne
deschide.
Viaţa s-a
terminat.
Cineva mă strigă
din umbră.
Dar moartea
nu s-a terminat.
VÂNTUL SE STRECOARĂ PRINTRE CASE ŞERPEŞTE
Vântul se strecoară printre case şerpeşte
muşcă sau are
un cleşte
cu care strânge, farmă şi strâmbă
drumuri,
munţi, metereze
ca o duminecă
amânată, ca o sâmbătă
în care vin
să te aresteze.
Împrăştie
ici-colo, dar treze,
ultimele
zdrenţe de curcubeu –
ultimul bufon
care-a avut cuvântul.
Aş vrea să pot
să nu mai fiu eu.
Se strecoară
printre case vântul.
CÂTE VIEŢI DATE ÎNTÂMPLĂRII DE ZESTRE
câte vieţi date întâmplării
de zestre
câte clipe de gheaţă câte
şoapte
câte biciclete câte ferestre
câte morţi aşteptându-şi rândul
câte vrăbii urbane câte
mierle campestre
câte cuie roşii zi şi noapte
găuresc pământul…
DIN CRUCEA LUI HRISTOS ALBINELE-ŞI
FAC STUP
Din crucea lui Hristos albinele-şi fac stup.
La ce se-ascund? E-o altă lume.
Am scos din sticlă-arome. Calm sticla o astup.
Vin câteva păsări
plecate. Ca nişte
scrisori
pe care le-aduce soarele ori
alt sentiment fără nume.
Pe treptele cu iederă: un ban găurit.
Ziua-i mai mare cu cât am
murit.
EXIL
Ceaţa-i o linie. Spaţiul se termină într-un copac.
Tren de noapte. Pasăre undeva.
Din timp în timp, gări calcinate.
Atunci marea a întrerupt brusc
timpul.
Nimic nu s-a mai deosebit de nimic.
Limbajul era o închisoare.
EPITAF
Eu am ţinut la voi, v-am iubit.
Voi n-aţi ştiut ţine la mine.
S-ar putea să vină o zi în care
să vă pară poate rău.
Vă rog să treceţi peste asta
şi să mă uitaţi.
ŢI
S-A URÂT, PRIBEAGULE
Ţi s-a urât,
pribeagule.
Noi monom şi-n cagule
(Un pumn de neant),
Ei – alaiul ignorant
prin stomacul veacului,
Ei: prostimea cumsecade.
Lui Cezar: ce i se cade
şi restul, dracului!
NORI PE MUNTE, CA DE ZGURĂ
Nori pe munte, ca de zgură.
Zi mahmură.
Dorm copacii. Dorm şi murii
Afumatelor stradele
Spânzurând
Ba de-o stea, ba de-un deal.
N-o veni să mai te-nşele
Niciun fel de ideal...
ARGUMENT DE APOI
Trec anii ca nişte măgari,
Copiii s-au făcut mari –
ici un homuncul, dincolo un corci,
trec anii ca nişte porci –
eu dorm într-un prooroc din Egipt...
Poate că lucrurile pe care nu le-am cunoscut
sunt la fel de murdare.
FLAGELARE
Frig zorile ca nişte lalele
şi vaca mănâncă din ele,
iar luna se plimbă cu vacile –
pe cer...
POMUL DE SUS
Câte corăbii mai sunt?
Câte poteci or să-nceapă?
Jucaţi-vă cât e pământ,
Aer şi apă.
Jucaţi-vă cât e lumină,
Cât focul din cracă-n cracă
Aleargă zglobiu.
Dincolo, în lumea vecină,
Nu se ştie cine se joacă.
Sau poate că eu nu mai ştiu,
Deşi mi s-a spus...
Jucaţi-vă-n pomul de sus!
Şi-aşa e târziu.
O! CEAS
O! ceas mai greu ca greul
de care-au spus profeţii.
Prin mâlurile ceţii
un râu venea mereu.
◊◊◊
Viaţa râde ca o paţachină.
Civilizaţia se pişă pe eroi.
Vor scrie poate proştii ce-or să vină,
La vreo beţie, ode despre noi.
PRIVIGHETOAREA
Privighetoarea dulce, mică,
prin verzi frunzare nopţi de-a rândul
m-ar vrea cu ea, să-i ţin de frică,
dar nu ştii tu la cin’ mi-e gândul.
Că stă-n măcieşul din grădină,
ce-o bea cu ţepii lui – flămândul;
şi doru-mi vede, mi-l alină,
dar nu ştii tu la cin’mi-e gândul.
Ea-mi bucura, privind-o – toată
în verde numai – poate blândul
meu vis şi-acum iat-o plecată;
dar nu ştii tu la cin’mi-e gândul.
,,O, doamnă!’’ i-am strigat cu-obidă,
,,Statornic sufletu-ţi urmându-l,
n-am mai iubit altă iubită,
dar tot nu ştii la cin’mi-e gândul...
◊◊◊
– Und’ vă duce, domnule?
– În grădină, somnule.
– Ce să faceţi, domnule?
– Să
mă-mpuşte, somnule.
– Că
au gloanţe, domnule?
– Că
au vreme, somnule.
–
Und’ vă-ngroapă, domnule?
–
Sub zăpadă, somnule.
– Vă
e frică, domnule?
–
Îmi e scârbă, somnule.
– Cui
să spunem, domnule?
–
Iadurilor, somnule.
– Va
fi bine, domnule?
– Va
fi seară, somnule.
–
Aveţi rude, domnule?
– Am pe nimeni, somnule.
– Vreţi o cupă, domnule?
– Cât mă costă, somnule?
–
N-are-a face, domnule.
– De
otrăvuri, somnule.
– Nu
vreţi cupa, domnule?
– Sparge-o-n ţăndări, somnule!
– Să
vă plângem, domnule?
–
N-are-a face, somnule.
–
Noapte bună, domnule!
–
Dormi cu mine, somnule!
– Eu
dorm singur, domnule.
– Eu
mor singur, somnule.
–
Moarte bună, domnule!
– Noapte
bună, somnule!
