AHMAD ŞĀMLU
(12 decembrie 1925 – 24 iulie 2000)
„Casa i-a devenit repede un loc de pelerinaj.
Când primea cititori sau se întâlnea cu ei la
Teheran
sau în alte locuri, aceştia se grăbeau să-i sărute
mâna, îngenunchind în faţa lui.”
GHEORGHE IORGA
„Cărţile sale au pătruns cu uşurinţă în lumea
cotidianului.
E o bucurie unică să primeşti de la cineva sau să
oferi
un volum de Sāmlu unui prieten sau iubitei, unui
apropiat
sau unui cunoscut. Sau să scrii nişte versuri
de-ale lui
pe o felicitare... La Teheran, dar şi în marile
oraşe din Iran, cărţile ilustrului poet ocupă rafturi întregi în librării.
Evident că, la cumpărare, nu contează preţul...”
GHEORGHE IORGA
„Operele mele poartă în ele biografia mea.
Sunt convins că poezia nu e produsul vieţii,
ci mai degrabă că ea e însăşi Viaţa.”
AHMAD ŞĀMLU
„Dreptatea a fost preocuparea mea permanentă.
Poate că din
acest motiv nedreptatea mă urmăreşte
perpetuu, pentru a se răzbuna.”
AHMAD ŞĀMLU
„Politica şi poezia n-au nimic în comun.”
AHMAD ŞĀMLU
„Trebuie să alegi combinaţia cea mai apropiată
de ceea ce vrei să spui.”
AHMAD ŞĀMLU
TU ŞI EU
Tu şi eu, o aceeaşi gură
cu întreaga-i voce cântând
cel mai frumos dintre cântece.
Tu şi eu, o aceeaşi privire
văzând lumea
de-a pururea nouă.
O aceeaşi ură
a tot ce-ar vrea să ne-mpiedice,
a tot ce-ar vrea să ne zidească de vii,
a tot ce-ar vrea să ne silească a ne întoarce.
O aceeaşi mână
trăgând o insolentă linie
pe inutil.
Tu şi eu, o aceeaşi însufleţire
mai arzătoare ca nu ştiu ce flacără;
înfrângerea nu ne poate niciodată înfrânge.
Suntem prin iubire invulnerabili.
Şi rândunica, făcându-şi cuib,
apărată de-acoperişul nostru,
cu zoritele ei du-te-vino
umple casa unui pierdut dumnezeu.
CÂNTECUL OMULUI ÎNNEBUNIT
Trebuie, la cotul acestui drum,
în această aşteptare ce mă-ncearcă,
să-mi construiesc un adăpost de lemn şi piatră.
Căci, în sfârşit, speranţa
revine din această călătorie
ce a durat prea mult.
Dar într-un moment, vai,
când nici acoperiş n-am deasupra capului,
nici covor sub picioare.
Sub pământul iradiind,
n-am urcior
să-i car apă.
Ca să se odihnească, obosită fiind,
n-am pat.
CÂNTECUL CUNOAŞTERII
Cine eşti tu, tu, căreia îi spun numele meu
cu încredere?
Îmi pun cheile casei
în mâna ta,
împart pâinea
fericirilor mele cu tine,
mă aşez lângă tine
şi pe genunchii tăi
şi adorm aşa,
în linişte.
Cine eşti tu?
Vreau să mă opresc cu tine,
cu încăpăţânare,
în ţara viselor mele.
ALTE CÂNTECE (V)
Tu intri în casă cu un salut
şi o părăseşti cu un rămas-bun.
Tu, constructorul, viaţa mea,
nu eşti decât o clipă între acest salut
şi acest rămas-bun.
Fiecare moment aşteaptă
momentul care urmează.
E un du-te-vino al balansorului
care antrenează mişcarea pendulului.
E un pas după pasul
ce trezeşte drumul,
e o continuitate compunând timpul meu,
sunt momentele ce-mi umplu viaţa.
ALTE CÂNTECE (VI)
Nu ştim să măsurăm după ei
adevărul şi frumuseţea:
mânia cititorului de aici se naşte.
Un om mărginit
nu poate stoarce nimic din lectura sa.
Astfel, într-o zi, am pus o qasideh pe o foaie
pe care din întâmplare vântul a dus-o
în stradă.
Era într-o vineri.
Îmbrăcat în negru, de la cimitir se întorcea
un om,
cu ochii roşii şi umflaţi de atâta plâns
pe mormântul tatălui său.
◊◊◊
Cimitirului vechi
îi era foame,
iar copacii tineri
căutau îngrăşământ:
toată povestea e-aici.
Balansul oamenilor
şi al leagănelor
nu-i decât pretext.
◊◊◊
Acum craniul gol al tatălui tău
surâde filozofic
la tot ce-a îndurat,
toate aceste zadarnice eforturi.
Surâde la această prostie
pe care tu o accepţi
prin frica de moarte:
viaţa.
Se amuză pământul de tine,
de mine,
de strămoşii noştri.
Aşteptând pompoasa apariţie a Serafimului,
nu ne rămâne decât să surâdem.
Şi chiar atunci, n-o să-mi părăsesc locul,
n-o să mă mişc, chiar în felul daracelor
unduind în ele însele.
Căci dintre toate instrumentele,
trompeta mi-e cel mai dezagreabil.
ALTE CÂNTECE (IX)
Am trăit mai bine ca vântul
pe un pământ unde cresc ierburi.
Dacă şchiopătez
e pentru că picioarele-mi sprintene,
în chip de măsurătoare,
au alergat pe drumurile voastre cu hârtoape.
AIDA ÎN OGLINDĂ
◊◊◊
Atât de violent n-a luptat nimeni
pentru propria supravieţuire
ca mine.
Ca să trăiască, atât de tragic n-a alergat nimeni
spre propria pierzanie
ca mine.
◊◊◊
Şi ochii tăi sunt secretul focului.
Şi iubirea ta
e victoria omului
când se grăbeşte într-un război
împotriva sorţii.
Şi braţele tale sunt
un colţ ca să trăieşti,
un colţ ca să mori
şi o fugă din oraş,
ruşinoasă insultă la curăţenia cerului
cu miile-i de degete.
Muntele se naşte cu primele pietre
şi omul, cu primele dureri.
În mine era un prizonier răzvrătit
care nu se putea cu lanţurile-i obişnui.
M-am născut din prima ta privire.
Furtunile cântă la flaut,
imense,
în dansul tău somptuos
şi melodia venelor tale
face să răsară soarele veşnic.
Lasă-mă să mă trezesc în aşa fel,
încât să-mi cunoască prezenţa
străzile oraşului.
◊◊◊
Şi zorii prin mâinile tale, se trezesc.
DRUMUL DE CEALALTĂ PARTE A PODULUI
◊◊◊
Incredibilul adevăr
a regăsit ochi
ce-au cunoscut insomnia multă vreme.
Frumuseţea visează să trăiască
într-un somn mai trainic decât moartea,
în timp ce disperarea aşteptării
cântă imnul sărăciei, mai amar.
Şi omul a ajuns
la templul adoraţiilor sale.
Un om în ţinutul uimit al privirii mele,
în ţinutul uimit al mâinilor mele adoratoare.
Un om cu toate dimensiunile sale,
eliberat de apropiere
şi de îndepărtare,
un om care nu se supune...
Departe, o privire.
Un om străin naturii comune,
iar strălucirea privirii lui
îl face pe spectator ezitant.
Nici îndepărtarea,
nici apropierea
nu-i pot schimba maiestatea.
Şi legea eternă se năruie
sub privirile înecate de aura lui.
◊◊◊
Omul a revenit
la templul adoraţiilor sale.
Omul a revenit
la templul adoraţiilor sale.
Preotul
nu mai are motiv să călătorească.
Preotul
nu mai are chef să călătorească.
TRADUCERE DE GHEORGHE IORGA
