ALEXANDRU
BLOK
(28 noiembrie 1880 – 7 august 1921)
„Nu e un poet al Moscovei, ci e cântăreţul
Nordului rus, al aurorei palide care învăluie
superbul oraş Neva, al iernii stilizate. (...)
El este cel mai european dintre poeţii moderni
ai Rusiei fără a înceta să fie şi un poet naţional –
şi cel mai puternic marcat de fascinaţia nordului,
considerându-se «Urmaşul
unor scalzi nordici»,
visând migraţii boreale şi umbre înalte
mistuindu-se peste păduri melodioase
şi lacruri hieratice. Îi admira pe Strindberg
şi pe Ibsen; la fereastra deschisă spre Europa
de Petru cel Mare, stătea privind spre miazănoapte.
Era un bărbat frumos, zvelt, cu ţinută princiară.
A murit singur şi chinuit.”
A. E. BACONSKY
◊◊◊
Porunci îmi dă ursita mea, pioasă,
Un ideal, pe-al vremii mele prag,
Să-l luminez cu facla-mi neguroasă
Pe-ntinderea cerescului meleag
Şi seara cu telurica mea minte
Spre slăvile Tăriei mă avânt.
Nepământeana groază mă cuprinde
Şi ard în focul Poeziei sfânt.
◊◊◊
Mă voi trezi în zori,
de dimineaţă
Şi soarele mă va izbi
în faţă.
Cerdacul meu de
multă vreme-aşteaptă
Să-l urci, iubito,
treaptă după treaptă.
Ferestre voi deschide
spre grădină
Să intre vânt în casă,
şi lumină.
De multă vreme, sub
obloane trase,
N-au mai sunat aici
cântări voioase.
Cu ele chiar când
neguri poartă vântul,
E soarele străluminând
pământul,
Şi vreau cu orice pas
al tău pe scară
Să le aud suind spre mine
iară.
◊◊◊
O uşă-a scârţâit. Mă prind fiorii
Când clanţa o apăs încet. Acum
Alunecă pe bolta sură norii
Şi pâclele mă însoţesc pe drum.
Dar inima va fi să se trezească
La glasul care-mi sună cunoscut?
Şi ce răspuns va fi să-mi dăruiască?
Al vieţii noi? Al celei ce-a trecut?
De-ar fi aducători de rele norii,
Tot nu m-ar frânge-atătea îndoieli...
O uşă-a scârţâit. Mă prind fiorii...
O, lacrimi! Cântece! Şi tânguieli!
◊◊◊
Aşa mi-i viaţa: fără rost,
Năucă, goală şi-n surdină.
Azi bucurii destule-au fost.
Mâine tristeţile-or să vină.
Dar dacă-n spate-mi stă chiar ea,
Chiar moartea crâncenă la pândă,
Cu mâna-i uriaşă, grea
Acoperind a mea oglindă?
Îmi va izbi lumina, ştiu,
C-un snop de raze ochii ageri
Şi am să plec spre-un ţărm pustiu,
Întunecat şi fără-ntoarceri.
◊◊◊
Sunt furios. Sunt bucuros. Sunt umilit.
În geam e beznă sau e dimineaţă?
Spre mine de pe-acoperişul povârnit
Se strâmbă luna ca o galbenă paiaţă.
E-al zilei soare jos. Căinţa-i jos.
Dar să m-ajute cine-o să cuteze?
În creierul pustiu şi-ntunecos
Ecoul nopţii doar o să vibreze.
Va fi privirea doar să ţi-o înfigi
În pieptu-mi plin de noapte-ntunecată.
Pieri-va totul când va fi să strigi
Satanic: Da!
Şi fi-va niciodată.
◊◊◊
Când începui să înţeleg ce-i viaţa
În cinstea visurilor mele vii,
S-a împânzit de raze dimineaţa
Şi îngeri trâmbiţară în tării.
Dar forfota deşertăciunii vieţii,
Nesuportând triumful minunat,
Schimbă c-un râs amar lumina feţii,
Schimonosindu-mi visul meu curat.
Şi noaptea zilei se perindă-n ceaţă.
Şi trâmbiţi îngereşti au amuţit.
Redă-mi, măcar amarul râs, viaţă,
Ca să nu pier atât de liniştit!
◊◊◊
Dincolo de dealuri şi păduri,
Peste măcinate generaţii,
Ce-n gorgane dorm şi sub răsuri,
Înfloreşti sub alte constelaţii.
Când în vale cântă primăveri,
Când e dealul sub a iernii blană,
Mi-amintesc de câte-au fost mai ieri,
Cu tristeţea mea nepământeană.
Doar în vis văd ochii-ţi vrăjitori,
Şi în mâini strâng mânaţi fermecată
Şi îngân şi strig de multe ori
Numele-ţi din zarea-ndepărtată!
◊◊◊
Tu ai plecat. Eu în pustie am rămas
Cu fruntea în nisipul ei fierbinte.
Niciun cuvânt mai mândru al meu glas
Nu-l va putea rosti de-aici nainte.
Nimic din tot ce-a fost nu-mi pare rău.
Ţi-am înţeles înalta semeţie.
Da, tu eşti Galileea mea, iar eu,
Sunt un Hristos ce n-a putut să-nvie.
Te-aline-un altul, dintre-atâţi câţi sunt
Sporind sălbatic zvonul care spune
Că Fiul Omului, pe-acest pământ,
Nici n-are capul unde a şi-l pune!
◊◊◊
Steag alb n-am ridicat ca laşul
Când ne-asurzea duşmanul glas.
Tu nopţii i-ai trecut făgaşul.
Noi în redute am rămas.
Cumplita drumului stihie
Ne-a despărţit şi ne-a unit
De pe meleag străin, Rusie,
La tine iarăşi am venit.
Şi unde-s crucea şi mormântul
Eşti tu, şi liniştile cresc.
Şi doar departe sună cântul
Tulburător şi soldăţesc.
Pe-nvinşi şi-nvingători i-apasă
Acelaşi somn. Nu se mai tem.
Ca dragostea-mi de luminoasă
Se-aprinde steaua-n Bethleem.
◊◊◊
O, ce năprasnic urlă vântul
Şi-mi bate în fereşti furtuna
Şi nourii pe-ntreg pământul
Tunând se-ncaieră întruna.
Cumplită noapte mă apasă
Şi-n adăpost nici n-oi rămâne.
Alerg la cei ce nu au casă
Şi-s izgoniţi şi nu au pâne.
Spre ei alerg cu tot avântul,
Mă lupt cu beznele întruna.
O, ce năpraznic urlă vântul
Şi-mi bate în fereşti furtuna!
POEŢII
Pe-un putred, nestabil teren mărginaş,
S-a-ntins mahalaua săracă.
Poeţii acolo-ncropindu-şi sălaş,
Trufia-n dispreţ şi-o îneacă.
În darn cu lumină iar zorii revin
Pe mlaştina asta coclită.
Poeţii-şi consacră amarul în vin
Şi-n viaţa de muncă-ndârjită.
Ades când se-mbată, frăţeşte pe veci
Îşi jură credinţi fără moarte,
Şi-n zori, după sumbre obloanele reci,
Se-nchid şi muncesc mai departe.
Apoi ca dulăii ieşind din coteţ
Privesc asfinţitul pe mare,
Şi galbeni nici ţarul nu are, cât preţ
Pun ei pe-o cosiţă de soare!
Visează un secol de aur al lor.
La dracu-şi trimit editorii,
Şi plâng de mâhnire că florile mor,
Că-n van se destramă şi norii.
O, lector cuminte, prietene drag,
Aşa sunt poeţi! Chiar dacă
Tu crezi că ponoase mai multe ei trag
Decât filistina-ţi băltoacă.
Şi nu-i vei pricepe, o, critic orbit!
Căci n-ai ce pricepe. O floare,
Cosiţe, şi nouri, şi-un secol slăvit,
Pe toate, poetul le are!
Dar tu c-o nevastă în viaţă te-alegi...
Ţi-e bine şi-n legea ciuntită!
Poetului însă ce-i pasă de legi?
O lume-n paharu-i palpită!
De-o fi, pe sub garduri, câineşte să pier,
Iar fruntea-mi, în sanţ, să apună,
Voi zice: omătul mi-a fost lăicer.
Am fost sărutat de furtună!
