LUIS DE GÓNGORA Y ARGOTE, SONETE

LUIS DE GÓNGORA Y ARGOTE

(11 iulie 1561 - 23 mai 1627)

„În afara operei, întâlnim un cleric

pe care trebuie să-l presupunem tăcut, evlavios,

recules, ajuns tocmai prin atari însuşiri

să fie capelanul Maiestăţii Sale.

Numai că acest cleric petrece în compania actorilor,

se dă în vânt după luptele cu tauri, cheltuieşte

fără măsură şi-i place atât de mult jocul de cărţi,

încât banii nu-i vor ajunge niciodată.”

DARIE NOVĂCEANU

„Nevoia de o nouă frumuseţe şi plictiseala

pe care i-o provoca producţia poetică a epocii sale

l-au dus spre formarea unei acute şi aproape insuportabile sensibilităţi critice.

A ajuns chiar să urască poezia.

Când privea spectacolul liric contemporan,

îl găsea plin de defecte, de imperfecţiuni

şi de sentimente vulgare.”

FEDERICO GARCÍA LORCA

SONET (1)

Prea multă cinste ţie ţi se-nchină,

pârâu cu voce de argint, profundă,

ce-ţi duci prin iarbă risipita undă,

singur cântându-ţi curgerea ta lină.

Gheaţă şi foc eu sunt (când ea se-nclină

deasupra ta). Iubirea îşi afundă

zăpezile în tine şi flacăra-i rotundă

a chipului şi tu n-o ştii. Deplină

Fie-­ţi plecarea, du-te şi nu lăsa să-ţi scape

din mână frâiele, nici purele cleştare

nu le lăsa prin iarbă să-ntârzie,

căci nu e drept nedumerit stăpân să fie,

cu umedu-i trident, Domnul cel mare,

pe-atâta frumuseţe din adâncimi de ape.

SONET (2)

Mult proslăvit-ai, Rufo, pe-acel Cezar novice,

cântându-i cu-atâta sârg istoria,

încât nu se mai ştie gloria

căruia îi revine, cui să i se dedice.

Şi astfel Faimei astăzi i-e dat să vă ridice

în slavă deopotrivă, cintindu-vă memoria,

din vremuri şi uitare străluminându-vă victoria,

împodobindu-vă cu lauri şi cu spice.

Şi-i drept să fiţi, egali, căci fiecare

desăvârşiri atinse în arta necuprinsă,

în luptă el, iar tu întru cântare.

Şi tot aşa avut-aţi pe zei de partea voastră:

pe Marte, el, în mână cu sabia întinsă,

pe Clio tu, în mână cu lira ei măiastră.

SONET (3)

Granzii, ca rinocerii şi ca elefanţii,

titluri pe veci, ca munţii, pentru-o stârpitură,

hidalgi politicoşi numai prin gură,

iluştri cavaleri, paharnicii şi-amanţii;

ordine-nfometate, mantii visându-şi şfanţii,

dame cu două feţe, văduve cu-alură,

opt dobitoace mândre la trăsură,

cele ce trag şi cele trase: traficanţii

condeielor, duioşii scribi de vânătoare,  

poliţia din Bartuli şi Abadeşi făcută,

din sabie şi bardă prea dreapta judecată;

case şi sâni ce-nşală cu faţă primitoare,

noroi şi scârnăvie ce ştie doar să pută,

aceasta-i Curtea: vouă vă fie pururi dată!

SONET (4)

Pierdut în bezna nopţii, bolnav, dezamăgit,

cu pas incert, călcând fără să ştie

încotro merge, ca într-o pustie,

glas în zadar a dat, zadarnic a păşit.

Dar, dacă nu aproape, distinct a auzit

lătrat de câine şi într-o băcie

dărăpănată fost-a să rămâie,

căci drum n-a fost să afle, dar milă a găsit.

În zori, între veşminte de hermină,

frumoasa adormită cu dulcea-i îndârjire

a fermecat drumeţul bolnav încă şi iată

cu viaţa ospeţia plăti-va, fără vină.

Prin munţi era mai bine să umble-n rătăcire,

decât să aibă soarta ce mie-mi fuse dată.

SONET (5)

Rănit albul picior de fierul scurt, cel care

deşi-i de trebuinţă, taie (stăpâna mea),

pe chip îmi pui tristeţe, în timp ce peste nea

pui roşul de amurguri sub agonii solare.

Mă tem (cine iubeşte teamă are)

pentru sfârşitul celui ce în ziuă rea,

în roşul sânge şi-n otravă grea

piciorul şi-a scăldat din întâmplare.

Mă tem de-acest sfârşit, căci vraja se sfârşeşte

Orfeu de nu îmi dă cântarea clară

a lirei dulci, plutind în noaptea verde.

Dar, vai!, când cântu-mi se dezlănţuieşte,

glasu-mi de mii de ori de înfioară,

de mii de ori dorinţa mea te pierde.

SONET (6)

Îngrozitoare lucruri, Celalba, mi-a fost dat

să văd: înalte turnuri sărutând pământul,

norii rupându-se deasupra, vântul

ducând prin aer podul sfârtecat;

Ţărâna vomitând tot ce şi-a adunat

în burta ei, pâraie ce nu ştiau cuvântul

schimbate-n fluvii ce îşi luau avântul

din muntele ce le-a descătuşat;

ca-n zilele lui Noe, lume agăţată

de brazii cei mai nalţi, până departe,

şi fagi robuşti de ape purtaţi ca o nuia.

Păstori şi câini şi turme pe unda-nvolburată

plutind fără scăpare către moarte

şi teamă mi-a fost numai pentru iubirea mea.

SONET (7)

Şi sunteţi din Valiadolid? Din valea-n care

miroase totul! Câtă ironie!

Amirosiţi a roze într-o Alexandrie

ce vrea din trup să scoată mai multe decât are!

Lăsaţi plimbatu-n birjă, doamne-ncântătoare,

cu talii dulci, că doi catâri, se ştie,

mai zdraveni ca acesta ce îmi dădură mie,

plimbă pe străzi rahatul de parc-ar fi o floare.

Şi nu e drept pentru cel care, fără cuie,

v-a pus în sus cu burta şi v-a dat mărunte

fioruri, alte inimi să-ngenuncheaţi pe stradă.

Bun de-altceva balconul, aici, ziua nu e

decât să ispitească ochii de sub frunte

şi noaptea să aţâţe ochiul de sub coadă?

SONET (8)

Valiadolid, de lacrimi eşti o vale,

plânsă nu vreau să spun de cine,

valea lui Iosafat, deşi nicicând în tine,

din judecăţi, niciuna nu-i ca ale sale.

Înconjuratu-ţi-am zidirea, cale după cale,

aci unde minciuna şi curtea o duc bine,

curtean murdar i-acum cel ce-a ştiut să-mbine

zicala de-altădată cu noile-osanale.

Şi spre-a ne creşte râia, toţi sunt Conţi: s-o spună

e gata andaluzul ce pat a fost s-aştearnă

în iadul unui han din tine, unde n-o să şadă

întregul an, o clipă, Contele Zibună;

căci Ploşniţă-i stăpânul acum şi peste iarnă

stăpâni sunt Conţii Ceaţă, Noroaie şi Zăpadă.

SONET (9)

De ploşniţe şi de catâri avut-am parte;

ele sunt darul unui pat, iar ei

ai unui Domn ce pentr-o zi a luat catârii mei

şi nu se mai întoarce, de-atunci din nicio parte.

Adio, scândură bătrână, tu ce-altădată

Pat vei fi fost pe-o navă de piraţi, temei

Să porţi în tine neamul acesta rotofei

ce-a supt din mine-o lună încheiată.

Aşterne-vă-ţi la drum, catârii mei, că poate

Cel ce copita asta a vrut să-mi deie mie

Va fi muşcat şi el de-amărăciune.

Rămâi cu bine, Curte, sat de goale-coate,

Adio, grajd ce-ai fost cândva câmpie.

Un caltaboş m-aşteaptă să-i fac închinăciune.

SONET (10)

Dă pace doamnelor, căci cu dreptate

amorul le-ntăreşte, tu, cel care

născut ai fost dintr-un nimic şi-o floare,

poet a cărui liră ca un clopot bate.

Ce ai cu Aguilar, de câine-i spui? Se poate

să se preschimbe-n câine de Alba, cel ce n-are

nici de chelii şi nici de plete îndurare,

nici de pioşi ce-n carte ţin frunţile plecate.

Talentul, mult mai bine în slujba lor l-ai pune,

gângavul fluier astfel n-ar mai rosti blesteme,

căci cine le încântă se laudă pe sine.

Şi de-l urăşti pe-acela cu faţă de tăciune

şi liră numai flăcări, salută-l şi te teme,

dacă nu vrei să roadă şi oasele din tine.