FRANCESCO PETRARCA
(20 iulie 1304 – 19 iulie 1374)
„Sonetul e o instituţie italiană cu sucursale
în toată Europa, la fel cu papalitatea.”
LUCIAN BLAGA
„Asemuirea cu papalitatea poate fi dusă
mai departe: în fiecare ţară ce l-a adoptat,
sonetul a suferit modificări formale, în spiritul
limbii
şi tradiţiei prozodice naţionale. Sonetele din
aceste
culturi naţionale au ceva de «reformă», manifestă
un spirit «protestant» faţă de modelul italian,
şi nicidecum unul de supuşenie ecumenică:
sonetul francez va fi scris în alexandrin
(mai târziu, cu Mallarmé, el va cunoaşte gloria
«eretică» în vers de opt silabe) şi va alerna rime
masculine şi feminine (deci va avea versuri
inegale);
sonetul englez, în decasilab, va renunţa,
odată cu Shakespeare, la aranjamentul strofic
tradiţional, precum şi la repetarea rimelor;
în barocul german, versul va avea lungimi diferite
etc.”
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ
„Realul apare
pentru prima dată în artă,
dar condamnat şi blestemat, numit «falsul
şi dulcele trecător», şi totuşi dorit, cu o dorinţă
vagă ce-şi află mulţumirea numai în închipuire,
slab contrazis şi slab urmat. Cu cât este mai mică
nădejdea, cu atât este mai vie dorinţa care,
atunci când realitatea nu-i dă împlinire, îşi găseşte
mulţumirea în închipuire. Se naşte o viaţă de visuri,
de extazuri, de închipuiri a ceea ce sufletul doreşte,
dar nu cu speranţa de a-l dobândi vreodată,
ci dimpotrivă, cu conştiinţa de a nu-şi atinge
niciodată împlinirea.”
FRANCESCO
DE SANCTIS
SONET (CCLXV)
Sufletul aspru şi preacrunta vrere
ascunse în angelica-i făptură,
curând şi fără glorie (din tortură
de nu mă smulg), mă vor avea-n putere.
Căci iarbă-ori frunză de se naşte-ori piere,
de-i zi afară ori de-i noapte sură,
pe mine lacrimi fără saţ mă fură
şi soarta-mi plâng şi dragostea-n tăcere.
Trăiesc doar cu nădejdea ce mă-nvaţă
c-un fir de apă-n timp, cu stăruinţă,
şi marmora ajunge s-o tocească.
Nu-i inimă, chiar dacă-ar fi de gheaţă,
să-i ţină piept Iubirii, nici voinţă
la focul ei să nu se încălzească.
SONET (CCLXIX)
S-a frânt coloana şi-nfrunzitul laur,
popas de umbră gândurilor mele;
tot ce-am pierdut n-am să găsesc sub stele
din ţărmul indic până-n ţărmul maur.
Mă fură Moartea de-ndoit tezaur,
ce mi-e noroc şi pavăză la rele;
nimic nu poate jalea mea s-o-nşele,
nici mări şi ţări, nici nestemate-ori aur.
Ci dacă soarta mi se vrea stăpână,
ce pot să fac decât să-mi port durerea
cu ochii plânşi şi fruntea în ţărână?
O, cum ne-nşeli, mai dulce decât mierea,
şi cât de iute, viaţă, scapi din mână
tot ce-am cules cu truda şi cu vrerea!
SONET (CCLXXII)
Goneşte viaţa, nu-i popas s-o ţie,
şi moartea-i calcă urma avântată,
eu port război cu câte-au fost odată,
cu câte sunt şi câte-or fi să fie.
Mă doare amintirea încă vie
şi aşteptarea nesfârşit de-nceată,
şi m-aş fi smuls din vrerea lor, săgeată,
de nu mi-aş plânge eu de milă mie.
Trecutu-n gând adeseori îmi cântă,
dar iar mă-ntorc la câte sunt şi largul
mă prinde-n joc cu pânzele destinse.
M-aşteaptă-n port furtuni ce mă-nspăimântă,
cârma-i trudită şi mi-e frânt catargul,
iar stelele ce mă purtau sunt stinse.
SONET (CCLXXIII)
Ce faci? Ce cugeţi? Înapoi ce semne
priveşti în van şi nu te prinde locul,
suflet al meu nemângâiat, ce-n focul
în care arzi arunci tot alte lemne?
Graiul suav şi ochii blânzi, ce-nsemne
în scris ţi-au fost, şi-au împlinit sorocul;
e prea târziu să-ţi mai încerci norocul
cătându-i azi, ori ţi-ai uitat pe semne.
Ah, nu mai învârti cuţitu-n rană,
nu zăbovi în gânduri vagi, buimace;
mai bine-apucă drum fără prihană
spre ceruri, dacă-n lume nu ne place
nimic; vederea ei ne-a fost capcană,
dacă nici moartă nu ne lasă-n pace.
SONET (CCLXXV)
Ochii mei plânşi, s-a stins al vostru soare
sau, mai degrabă, către cer se-ndreaptă:
acolo-l vom vedea, căci el ne-aşteaptă
şi poate-ntârzierea noastră-l doare.
Auz al meu, preadulcea-i cuvântare
cu cei care-o pătrund se-adună-n şoaptă.
Tu, biet picior, n-ajungi pe sfânta treaptă
pe unde-i ea, ce nu-ţi dă pas, nici stare.
La ce bun dar, mă oropsiţi şi-n nume
de rău mi-o luaţi când nu sunt eu de vină
de n-o vedeţi şi n-o găsiţi pe lume?
Nu blestemaţi, ci lăudaţi deplină
puterea Lui ce ia şi dă anume
şi lacrima cu bucurii alină.
SONET (CCLXXIX)
De câte ori foşnesc sub bolţi rotunde
copacii verzi şi păsări plâng şi-adie
un dulce vânt sau murmură din unde
malu-nflorit pe care zac şi-a scrie
încerc când amintirile mă-mbie,
îmi văd iubita ce-n pământ se-ascunde
şi glasul i-l aud, căci încă vie
suspinelor de-a-pururi îmi răspunde.
„De ce te zbuciumi şi-ţi grăbeşti anume
sfârşitul (îmi şopteşte cu blândeţe)?
De ce verşi fluvii de durere, spune?
Să nu mă plângi; eternă tinereţe
trăiesc murind şi ochii stinşi pe lume
sorb fără saţ lumini şi frumuseţe.”
SONET (CCLXXXI)
De câte ori mă-ndrept spre voi, umbrare,
fugind de alţii şi când pot, de mine,
stropind cu lacrimi ierburi moi şi floare
şi sfâşiind văzduhul cu suspine!
De câte ori străbat cu-nfrigurare
păduri adânci sub bolţi de-ntunecime
şi gândurile mi te cată-amare,
şi chem cu deznădejde către tine!
În mintea mea răsari, şi ca prin ceaţă
zeiţă mi te văd, minunăţie,
din val ieşind pe maluri de verdeaţă
ori nimfă-n crâng ori întrupare vie
şi-atunci, iubito, îţi citesc pe faţă
că-mi dărui mila nesfârşită mie.
SONET (CCLXXXVI)
Suspinul pur ce-n boare se răsfiră –
când îmi ascult iubita ce cărare
spre cer şi-a făurit şi totuşi pare
că simte, că trăieşte, că respiră –
dac-aş putea să-l fac să-mi cânte-n liră,
ce doruri aş trezi! Cu-atâta-ardoare
mă caută şi tremură-n vâltoare
să nu mă pierd. Ea calea mi-o inspiră
şi drumul drept mă-nvaţă; când se-ngână
cuvântul ei cu ruga dulce, pură
şi mila ce strecoară-n glas mă frânge,
pe vrerea ei mă-nchin, căci de pe gură
dulceaţă-i sorb şi duioşii ce până
şi pietrele ar şti să facă-a plânge.
