EMIL
BOTTA
(15 septembrie 1911 - 24 iulie 1977)
OPERA POETICĂ
Întunecatul April
Pe-o gură de rai
Poezii
Versuri
Poeme
Un dor fără saţiu
„Ţi se părea ciudat, straniu, venit dintr-un
tărâm nepământean
când îl vedeai, când îl ascultai şi te uimea
că omul mai află
puteri să rostească următorul cuvânt, într-atât se chinuia,
într-atât se turbura, într-atât se zbuciuma. A
fost un personaj
livresc crescut printre fantomele scenei sau, mai degrabă,
un om al pământului, o fiinţă a străvechimii
rătăcită
pe tărâmurile vieţii moderne? Fiinţa lui,
poezia lui,
una şi aceeaşi, pe care nicio analiză nu le
poate disocia,
reprezintă un aliaj indisolubil între tot ce are
mai vechi,
mai organic, mai autentic, mai caracteristic
spiritualitatea
românească, înţeleasă nu în elemente de decor
ilustrativ
şi de limbaj convenţional, ci în substanţa
ei sufletească
profundă, şi cultura modernă, absorbită cu
o aviditate
rar întâlnită, stăpânită cu temeinicia
unui erudit.
Timbrul aparte, unic, sunetul original, inconfundabil,
modernitatea de netăgăduit a poeziei lui Emil
Botta
se află în sinteza a tot ceea ce are mai pur
şi mai autentic
sufletul originar românesc şi cultura lumii
întregi.”
VALERIU RÂPEANU
MILA
PĂMÂNTULUI
Munţilor,
nu mai bateţi mătănii
la
altarul cerului, posomorât, de toamnă.
Dumnezeu
e obosit, nu vă dă ascultare,
cuvântul
vostru colindă prin veşnicie ca un fum, la întâmplare.
Râuri, nu
vă mai prosternaţi,
câmpii
nebuloase, strângeţi-vă sul ca un hrisov prăfuit,
căruntul
Dumnezeu n-are cum să citească jalba voastră;
el doarme
sub mărul cu roade minunate, de heruvi străjuit.
Oameni,
rugile voastre au muiat fierul şi piatra,
lemnele
varsă lacrimi pentru voi,
greierul
a uitat să cânte, paserile refuză să zboare
şi în crâng
s-a sinucis un piţigoi.
◊◊◊
Te
întreb, Înşelătorule, unde sunt legiunile mele
şi unde
cele o mie de suliţi, de turle?
De pe
culme spuneai că se vede alba copilărie,
şi acum
nu aud nici tobe, nici surle.
Ascultă
atent! Auzi un fluierat?
E un rest
din trenul care a luat totul acum o mie de ani.
Şi un
uruit prelung nu-ţi sapă urechea?
E viaţa
unui băiat care se plimba pe sub castani.
Din
legiunile tale n-a rămas decât un crivăţ
care bate
neîncetat,
şi lancea
de lemn care aparţine soldatului
ce n-a
existat.
FANTASMAGORIA
Stele
ascunse în telescop,
întoarceţi-vă-n
cer.
Douăzeci
de ani astronomul miop
o să vă
caute ca pe mioare un oier.
Priviri,
la matcă vă-nturnaţi
ca
ploaia, ca izvoarele.
Orbul
care v-a pierdut cere să-i redaţi
luna şi
soarele.
Melci,
reintraţi în cocioabe,
cenuşă,
revino în focuri şi-n vetre,
copaci,
întoarceţi-vă în muguri, în boabe,
şi voi,
oameni, în pietre.
JAF
Văd prin
ochean malul şi colibele.
Dar
unde-i marea pe care o blestemau pescuitorii
şi
uraganul nebun, îmbătat de victorii?
Înecatul
a cuprins marea în braţe,
a
înfăşurat-o în uragan ca-ntr-un şal de mătase
şi s-a
tot dus sub zodii mai norocoase.
Văd
copacul cu ramuri atente, dezmierdătoare
şi aud cântând
turturele.
Dar unde
e noaptea şi unde sunt preţioasele stele?
Spânzuratul
a luat noaptea pe umeri,
a îndopat
buzunarul cu recile juvaeruri
şi a
tulit-o ca un ogar cu limba scoasă prin ceruri.
NUANŢE
Prin al
iepurilor somn speriat,
au trecut
ogarii în lung şi-n lat.
În
fruntea lor vânătorul
împărţea
din belşug omorul.
Prin
somnul profund al stejarilor
au trecut
ca hoardele tătarilor
o mie de
toamne despletite
şi o mie
de ierni, care de care mai cumplite.
Doar prin
somnul meu Cel Rău nu aducea
nici
spaimă, nici urgie, nici aprigă nea.
Până şi
perlele nopţii dormeau
în cer,
ca-ntr-o scoică.
Ssst!
Vorbeşte încet,
să nu le
deştepţi, doică.
ŞI FAUNA
Leii,
paraleii, militarii
aveau
mâinile roase de carii.
Din toată
gloria rămăsese doar o tresă,
din tot
muzeul o singură piesă.
Fanţii cu
flori veştede la butonieră,
civilii
cari făcuseră o admirabilă carieră,
mâncaţi
de molii, mureau
pe rând
scuzându-se: fără să vreau.
Minotauri,
centauri veneau
la hruba
Frumoasei şi nu mai plecau...
Şi
Frumoasa cu buzele pale
îşi lega cureluşa la sandale.
LEVIATHAN
Ctitori
ai veşniciei, Înaripaţilor,
cenuşa
rugurilor voastre se cerne peste lume.
Doar
coralii şi mâinile înecaţilor
mai apucă
toarta cerului în clocot, în spume.
Viforoase
mări, spălaţi de păcate
duhurile
zbuciumate, mâinile şerpuitoare.
Trimiteţi,
genuni, furtunile toate,
stinge-te,
soare.
Revarsă-te,
noapte! Aşterne-ţi hlamida
peste
patria înecaţilor.
O, ce
Islandă, ce gheţar e firida
în care
mă aşteptaţi, fraţilor!
CRAIUL
AMURG
Craiul
Amurg, ucigaşul macilor,
a scăldat
câmpia într-o baie de sânge.
L-am
văzut cum şterge spada
pe
copacii care se porniră a plânge.
Paserile
din cuibul incendiat
aveau
aripi în diamant şi cărbune.
Şi
aruncau, săgeţi, către ceruri
priviri
săgetătoare, nebune.
Singur în
rădvanul negru treceam,
şi cum
galopa năzdrăvanul murg!
Pe aleile
pavate cu umbră, printre răcori,
suiam spre castelul Craiului Amurg.
