duminică, 30 decembrie 2012

TED HUGHES, DIN CÂNTECELE LUI KRA



TED HUGHES, DIN CÂNTECELE LUI KRA
(17 august 1930 – 28 octombrie 1998)


„Iconoclast şi umil, sfărâmând tabu-uri
şi dezvăluind taine, vehement sau uimit,
 poetul îşi articulează totdeauna versurile
cu o voce care nu se inhibă gândindu-şi
sentimentele: «Cine-i mai tare ca voinţa? Moartea. /
Mai tare ca iubirea? Moartea. /
Mai tare decât viaţa? Moartea. /
Dar cine-i mai tare decât moartea? /
 Evident, eu.» Supremaţia eului
afirmată aici profetic e un semn
al supremaţiei umanului, al raţiunii.”
VASILE NICOLESCU

DOUĂ LEGENDE

I

Negru era ochiul nevederii,
Lăuntrul limbii
Neagră era inima
Negru ficatul, negri plămânii
Neputincioşi să sugă lumina
Negru era sângele în tunelul lui vuitor
Negre măruntaiele înghesuite-n cuptor
Negri şi muşchii
Tânjind spre lumină,
Negri nervii, creierul negru
Cu viziunile lui scufundate
Negru sufletul, uriaşa bolboroseală
A strigătului care, crescând peste margini, nu mai putea
Să-şi rostească soarele.

II

Negru e capul vidrei ridicându-se umed din apă.
Neagră e stânca plonjând în gulerul spumei.
Neagră e fierea ce zace în albia sângelui.
Negru e globul pământului abia ivindu-se
Sub un ou de-ntuneric
Unde soarele şi luna îşi schimbă pe rând anotimpurile
Ca să-l clocească pe Kra, un curcubeu negru
Încovoiat deasupra hăului
Zburând

GENEALOGIE

La început a fost Ţipătul
Care a zămislit Sângele,
Care a zămislit Ochiul,
Care a zămislit Groaza,
Care a zămislit Aripa,
Care a zămislit Osul,
Care a zămislit Granitul,
Care a zămislit Violeta,
Care a zămislit Ghitara,
Care a zămislit Dulcele,
Care l-a zămislit pre Adam,
Care a zămislit-o pre Maria,
Carele l-a zămislit pre Dumnezeu,
Care a zămislit Nimicul,
Care a zămislit pe Niciodată,
Niciodată, Niciodată, Niciodată,
Care l-a zămislit pe Kra.

Ţipând după sânge
Dezgroapă, îngroapă
Totul

Zbuciumându-şi jumulitele coate în mâzga din cuib.

PROBĂ LA UŞA PÂNTECULUI

Cine-i stăpânul acestor picioruşe sfrijite? Moartea.
Cine-i stăpânul acestei mutre zbârcite? Moartea.
Cine-i stăpânul acestor plămâni încă lucrând? Moartea.
Cine-i stăpânul acestei salopete de muşchi? Moartea.
Cine-i stăpânul acestei puzderii de măruntaie? Moartea.
Cine-i stăpânul acestui creier îndoielnic? Moartea.
Al acestui sânge răvăşit? Moartea.
Al acestor ochi neînsemnaţi? Moartea.
Al acestei mărunte şi netrebnice limbi? Moartea.
Al hazardului veghei? Moartea.
Dat ca zălog, jefuit sau reţinut pentru-o sentinţă? Reţinut.
Cine-i stăpânul planetei noastre de piatră şi-nfăşurată-n ploi? Moartea.
Cine-i tronează peste spaţii? Moartea.
Cine-i mai tare ca speranţa? Moartea.
Cine-i mai tare ca voinţa? Moartea.
Mai tare ca iubirea? Moartea.
Mai tare decât viaţa? Moartea.
Dar cine-i mai tare decât moartea?
Evident, eu.
Haide, Kra, mai departe!

FIARA NEAGRĂ

Unde e Fiara Neagră?
Întrebând, Kra îşi roti capul asemenea bufniţei.
Unde e Fiara Neagră?
Kra se ascunse în pat ca s-o pândească.
Unde e Fiara Neagră?
Aşezându-se în scaun Kra începu să urzească tot soiul
De minciuni împotriva Fiarei Negre.
Dar unde s-a ascuns?
După miezul nopţii Kra bate c-un calapod în perete şi strigă:
Unde e Fiara Neagră?
Şi Kra despică ţeasta duşmanului până la glanda pineală.
Unde e Fiara Neagră?
Kra răstigni o broască sub lupa microscopului,
Privi în creierul unui rechin.
Unde e Fiara Neagră?
Kra îşi ucise fratele şi-i scoase viscerele toate
să le vadă culoarea.
Unde e Fiara Neagră?
Kra a pârjolit pământul până l-a prefăcut într-un bulgăr
De cenuşă, s-a năpustit în spaţiu –
Unde e Fiara Neagră?
Muţenia spaţiului încetă deodată,
spaţiul se desfăşură în toate direcţiile –
Unde e Fiara Neagră?
C-un fâlfâit uriaş Kra ţipă după stelele tot mai palide –
Dar unde este? Unde e Fiara Neagră?

CÂNTECUL LUI KRA DESPRE SINE ÎNSUŞI

Când Dumnezeu l-a dăltuit pe Kra
A făcut aurul
Şi când l-a copt în soare
A făcut diamantul
Când l-a strivit sub povară
A făcut alcoolul
Când l-a rupt în bucăţi
A făcut banii
Când l-a suflat în vânt
A făcut ziua
Când l-a spânzurat de-un copac
A făcut fructul
Când l-a îngropat în pământ
A făcut omul
Când a vrut să-l despice în două
A creat femeia
Şi când a rostit: „Ai câştigat, Kra”
Pe Mântuitor l-a făcut.

Când Dumnezeu deznădăjduit renunţă în sfârşit
Kra ascuţindu­-şi pliscul spre cei doi tâlhari s-a năpustit.

CUM A ÎNCEPUT APA SĂ JOACE

Apa voia să trăiască
S-a dus la soare dar s-a întors plângând
Apa voia să trăiască
S-a dus la arbori, arborii au ars s-a întors plângând
Au putrezit s-a întors plângând
Apa voia să trăiască
S-a dus la flori florile s-au veştejit s-a întors plângând
Voia să trăiască
S-a dus în pântec a întâlnit sânge
S-a întors plângând
S-a dus în pântec a întâlnit vârf de cuţit
S-a întors plângând
S-a dus în pântec a întâlnit viermi şi putregai
S-a întors plângând şi voia să moară

S-a dus la timp intrând prin uşa de piatră
S-a întors plângând
S-a dus să scotocească întregul spaţiu căutând nimicul
S-a întors plângând şi voia să moară

Până când nu i-a mai rămas plâns
S-a aşezat apoi la temelia tuturor lucrurilor
Cu desăvârşire istovită limpede cu desăvârşire.