TED HUGHES, DIN CÂNTECELE LUI KRA
(17
august 1930 – 28 octombrie 1998)
„Iconoclast şi
umil, sfărâmând tabu-uri
şi dezvăluind
taine, vehement sau uimit,
poetul îşi articulează totdeauna versurile
cu o voce care nu se inhibă gândindu-şi
sentimentele: «Cine-i
mai tare ca voinţa? Moartea. /
Mai tare ca iubirea?
Moartea. /
Mai tare decât viaţa?
Moartea. /
Dar cine-i mai tare decât
moartea? /
Evident, eu.» Supremaţia eului
afirmată aici profetic e un semn
al supremaţiei umanului, al raţiunii.”
VASILE NICOLESCU
DOUĂ LEGENDE
I
Negru era
ochiul nevederii,
Lăuntrul
limbii
Neagră
era inima
Negru
ficatul, negri plămânii
Neputincioşi
să sugă lumina
Negru era
sângele în tunelul lui vuitor
Negre
măruntaiele înghesuite-n cuptor
Negri şi
muşchii
Tânjind
spre lumină,
Negri
nervii, creierul negru
Cu
viziunile lui scufundate
Negru
sufletul, uriaşa bolboroseală
A
strigătului care, crescând peste margini, nu mai putea
Să-şi
rostească soarele.
II
Negru
e capul vidrei ridicându-se umed din apă.
Neagră
e stânca plonjând în gulerul spumei.
Neagră
e fierea ce zace în albia sângelui.
Negru
e globul pământului abia ivindu-se
Sub un
ou de-ntuneric
Unde
soarele şi luna îşi schimbă pe rând anotimpurile
Ca să-l
clocească pe Kra, un curcubeu negru
Încovoiat
deasupra hăului
Zburând
GENEALOGIE
La început a fost Ţipătul
Care a zămislit Sângele,
Care a zămislit
Ochiul,
Care a zămislit
Groaza,
Care a zămislit
Aripa,
Care a zămislit
Osul,
Care a zămislit
Granitul,
Care a zămislit
Violeta,
Care a zămislit
Ghitara,
Care a zămislit
Dulcele,
Care l-a
zămislit pre Adam,
Care a zămislit-o pre Maria,
Carele l-a
zămislit pre Dumnezeu,
Care a zămislit
Nimicul,
Care a zămislit
pe Niciodată,
Niciodată,
Niciodată, Niciodată,
Care l-a
zămislit pe Kra.
Ţipând după
sânge
Dezgroapă,
îngroapă
Totul
Zbuciumându-şi
jumulitele coate în mâzga din cuib.
PROBĂ LA UŞA PÂNTECULUI
Cine-i
stăpânul acestor picioruşe sfrijite? Moartea.
Cine-i stăpânul acestei mutre zbârcite? Moartea.
Cine-i stăpânul acestor plămâni încă lucrând? Moartea.
Cine-i stăpânul acestei salopete de muşchi? Moartea.
Cine-i stăpânul acestei puzderii de măruntaie? Moartea.
Cine-i stăpânul acestui creier îndoielnic? Moartea.
Al acestui sânge răvăşit? Moartea.
Al acestor ochi neînsemnaţi? Moartea.
Al acestei mărunte şi netrebnice limbi? Moartea.
Al hazardului veghei? Moartea.
Dat ca zălog, jefuit sau reţinut pentru-o sentinţă?
Reţinut.
Cine-i stăpânul planetei noastre de piatră şi-nfăşurată-n
ploi? Moartea.
Cine-i tronează peste spaţii? Moartea.
Cine-i mai tare ca speranţa? Moartea.
Cine-i mai tare ca voinţa? Moartea.
Mai tare ca iubirea? Moartea.
Mai tare
decât viaţa? Moartea.
Dar
cine-i mai tare decât moartea?
Evident,
eu.
Haide,
Kra, mai departe!
FIARA NEAGRĂ
Unde e
Fiara Neagră?
Întrebând,
Kra îşi roti capul asemenea bufniţei.
Unde e
Fiara Neagră?
Kra se
ascunse în pat ca s-o pândească.
Unde e
Fiara Neagră?
Aşezându-se
în scaun Kra începu să urzească tot soiul
De
minciuni împotriva Fiarei Negre.
Dar
unde s-a ascuns?
După
miezul nopţii Kra bate c-un calapod în perete şi strigă:
Unde e
Fiara Neagră?
Şi Kra
despică ţeasta duşmanului până la glanda pineală.
Unde e
Fiara Neagră?
Kra
răstigni o broască sub lupa microscopului,
Privi
în creierul unui rechin.
Unde e
Fiara Neagră?
Kra îşi
ucise fratele şi-i scoase viscerele toate
să le
vadă culoarea.
Unde e
Fiara Neagră?
Kra a pârjolit
pământul până l-a prefăcut într-un bulgăr
De
cenuşă, s-a năpustit în spaţiu –
Unde e Fiara Neagră?
Muţenia
spaţiului încetă deodată,
spaţiul
se desfăşură în toate direcţiile –
Unde e Fiara Neagră?
C-un
fâlfâit uriaş Kra ţipă după stelele tot mai palide –
Dar unde este? Unde e Fiara Neagră?
CÂNTECUL LUI KRA DESPRE SINE ÎNSUŞI
Când
Dumnezeu l-a dăltuit pe Kra
A făcut aurul
Şi când l-a copt în soare
A făcut diamantul
Când l-a strivit sub povară
A făcut alcoolul
Când l-a rupt în bucăţi
A făcut banii
Când l-a suflat
în vânt
A făcut ziua
Când l-a spânzurat de-un copac
A făcut fructul
Când l-a îngropat în pământ
A făcut omul
Când a vrut să-l
despice în două
A creat femeia
Şi când a rostit: „Ai câştigat, Kra”
Pe Mântuitor l-a făcut.
Când Dumnezeu deznădăjduit renunţă în sfârşit
Kra ascuţindu-şi pliscul spre cei doi tâlhari s-a
năpustit.
CUM A ÎNCEPUT APA SĂ JOACE
Apa voia să trăiască
S-a dus la soare dar s-a întors plângând
Apa voia să trăiască
S-a dus la arbori, arborii au ars s-a întors plângând
Au putrezit s-a întors plângând
Apa voia să trăiască
S-a dus la flori florile s-au veştejit s-a întors plângând
Voia să trăiască
S-a dus în pântec a întâlnit sânge
S-a întors plângând
S-a dus în pântec a întâlnit vârf de cuţit
S-a întors plângând
S-a dus în pântec a întâlnit viermi şi putregai
S-a întors plângând şi voia să moară
S-a dus
la timp intrând prin uşa de piatră
S-a întors plângând
S-a dus să scotocească întregul spaţiu căutând nimicul
S-a întors plângând şi voia să moară
Până când nu i-a mai rămas plâns
S-a aşezat apoi la temelia tuturor lucrurilor
Cu desăvârşire istovită limpede cu desăvârşire.
