MIHAIL
LERMONTOV
(15 octombrie 1814 – 27 iulie 1841)
„Poezia sa
lirică, profund psihologică,
se
caracterizează prin tonalitatea ei
romantică, pasională,
expresie a frământărilor
sufletului omenesc,
prin nuanţa ei pesimistă,
dar şi prin
marea ei sinceritate.”
TATIANA NICOLESCU
NOVGOROD
Voi, fii de slavi, ai iernii fii,
De ce vă pierdeţi bărbăţia?
De ce?... Tiranul va pieri,
Cum piere toată tirania!...
Cu inimi mari, în care arde dorul
De libertate, vremile s-au scris.
E-un târg sărman acela, dar poporul
Acolo-şi vede viul vostru vis.
DEMONUL MEU (4)
Trufaşul demon pân-la moarte
Va sta asupra mea plecat
Şi-n minte-mi pururea-mi va arde
Lumina unui foc ciudat;
Iluzia desăvârşirii
O clipă-n ochi mi-o aşternu;
Doar nălucirea fericirii
Mi-o dă, dar fericire nu.
◊◊◊
Nu, eu sunt altul, Byron nu-s;
O stea, dar încă fără nume –
Ca şi el: un pribeag în lume –
Şi doar cu sufletul de rus.
Am început mult mai devreme,
Deci mai devreme voi sfârşi;
Ocean mi-e sufletul, ce geme
De visuri sparte-n vijelii.
Cine, ocean cumplit, să-ţi ştie
Adâncurile? Gândul meu
În lume cine să-l descrie?
Sunt: sau nimic, sau Dumnezeu!
MOARTEA POETULUI
(fragment)
Poetu-i mort! Pentru onoare –
Căzu, de clevetiri scârbit,
C-un glonţ în piept. Vrând răzbunare,
Semeţu-i cap s-a prăbuşit!...
Un suflet de poet nu-ndură
Insulta. A-nfruntat deschis
A lumii bârfitoare gură,
Nenduplecat... Şi-a fost ucis!
Ucis!... La ce bun plâns şi jale
Şi explicaţii nencetat,
Şi corul laudelor goale,
Acum când soarta-i s-a-ncheiat?
N-aţi ponegrit voi totdeauna
Măreţul, slobodul său har,
Şi, spre-al jigni, n-aţi pus minciuna
Să scurme-n tainicu-i pojar?
Deci râdeţi!... Ultima durere
El, geniul, n-o putu-ndura!
Ca o făclie-naltă piere.
Se spulberă cununa sa.
PUMNALUL
Pumnal, tovarăş drag, te-a făurit
Un georgian cu duh de răzbunare,
Iar un cerchez viteaz te-a ascuţit
Ca să loveşti în plin, cu-nverşunare.
O mână albă mi te-a dăruit
În clipa dureroasă-a despărţirii,
Şi-atunci tu nu cu sânge-ai fost stropit,
Ci doar cu lacrimi, perle-ale mâhnirii.
Doi negri ochi, cuprinşi de-ndurerare,
În inima mea, tainic, pătrundeau,
Şi cum oţelul tău la foc sclipeşte
Se-ntunecau şi iarăşi se-aprindeau.
În semn de dragoste tu mi-ai fost dat;
Şi-i drept, cu tine nu mă simt stingher,
Şi vreau să-mi fie sufletu-ncordat
Şi tare ca şi tine, tovarăşe de fier!
UN VIS
Zăceam, la ceasu-amiezii, într-o vale
Din Daghestan, în piept c-o rană grea;
Şi sângele, cu picături domoale,
Din rana încă proaspătă curgea.
Jos pe nisip zăceam în nemişcare;
Stânci mari se-ngrămădeau în jurul meu
Şi,-nfierbântându-le, cumplitul soare
Mă dogorea; dar eu dormeam somn greu.
Visam; şi-n vis vedeam o sărbătoare
Din ţara mea şi vii lumini lucind;
Femei frumoase-n păr cu câte-o floare
Vorbeau de mine, vesele, glumind.
Şi numai una singură, deoparte,
În vorba celorlalte nu s-a prins;
Şi sufletu-i întunecat de moarte
Era de-un trist şi straniu vis cuprins.
Vedea, la ceasu-amiezii, într-o vale
Din Daghestan, un trup c-o rană grea;
Şi sângele, cu picături domoale,
Încet, încet răcindu-se, curgea.
POETUL
Pumnalul meu luceşte-n podoaba-i aurită,
Tăiş fidel şi veşnic treaz;
Oţelul lui păstrează, misterios călită,
Tăria orientului viteaz.
Slujind fără simbrie unui voinic în munte,
Prin câte locuri n-a ajuns!
A pus pe multe piepturi duşmane urme crunte
Şi multe platoşe-a străpus.
Îşi însoţea stăpânul la luptă cât de grea;
Jignit, din teacă se grăbea să iasă
Pe-atunci, o încrustare de preţ i se părea
Nevrednică şi ruşinoasă.
Un dârz cazac îl smulse bătrânului răpus
La Terek, într-o bătălie.
Pe urmă, multă vreme, a stat pe-o masă pus,
La un armean, în prăvălie.
Zdrobită-i vechea teacă. Şi el ce-odinioară
A fost tovarăşul unui erou,
Neglorios şi paşnic atârnă-acum de-o sfoară
Sclipind în aur, ca un bibelou.
Nu se gândeşte nimeni să-l mângâie, să-l şteargă,
Şi niciun credincios smerit
Nu-i mai citeşte slova săpată când se roagă
În zori, întors spre răsărit.
În veacul nostru lânced acum şi tu la fel,
Poete, ţi-ai uitat menirea:
Ai dat în schimb pe aur puterea-ţi de oţel
Care uimea pe vremuri omenirea.
Odinioară ritmul vânjos al vorbei tale
Putea la luptă pe ostaşi să-i mâie;
Poporu-avea nevoie de el ca de pocale
La mese, şi la rugă de tămâie.
Şi versul tău în lume, duh sfânt peste toţi vecii,
Îşi răspândea înalta lui solie,
Cum clopotul, pe vremuri, suna în Turnul Vecii
Şi la restrişte şi la bucurie.
Dar simplu, mândru-ţi cântec ne pare sterp şi van;
Nouă ne place fastul şi spoiala.
Bătrână, lumea noastră se dă cu suliman
Ca să-şi acopere zbârceala.
Te vei trezi tu oare, profet batjocorit?
Vei scoate tu vreodată la lumină
Din teaca lui de aur pumnalul-acoperit
De jalnica dispreţului rugină?
