GEORGE BACOVIA, VEDEAM CE NU SE VEDE

GEORGE BACOVIA

 (17 septembrie 1881, Bacău – 22 mai 1957, Bucureşti)

Poet decadent, al melancoliilor pluvioase,

al toamnei, al iernii şi al unei primăveri

resimţite cu nervii unui convalescent,

cufundat în deznădejde şi în prevestirea

morţii apropiate, Bacovia este

şi un poet al provinciei moldoveneşti.

TUDOR VIANU

Atmosfera lirică în care s-a constituit

personalitatea celui mai mare dintre simboliştii români,

 George Bacovia e aceea a poeziei lui Baudelaire, Poe,

Verlaine, a ,,decadenţilor” în genere. Maurice Rollinat

a exercitat asupra lui  o putere fascinatorie specială,

Nevrozele acestuia fiindu-i o vreme cartea de căpătâi.

Am greşi însă acordând influenţelor o însemnătate excesivă,

şi poetul ne previne el însuşi, într-un interviu, împotriva

unei asemenea erori. Format în cercul de farmec al poeziei decadento-simboliste franco-belgiene, deprinzând

de la exponenţii ei diverse procedee, George Bacovia

e un produs tipic al climatului societăţii româneşti,

un interpret al stării de spirit caracteristice

,,proletarilor culţi” posteminescieni.

DUMITRU MICU

INTRODUCERE

Se poate spune şi despre Bacovia ceea ce Sartre spunea despre Baudelaire: n-a avut biografia pe care opera lui o merita, dar în alt sens decât în cazul poetului Florilor răului: Bacovia n-are propriu-zis biografie sau, mai bine zis, biografia lui este lipsită de mari eveni­mente publice. E greu de aceea să-i găseşti loc într-o tipologie a geniului, dacă admitem că, fiind inclasabil, geniul artistic poate avea o tipologie. Bacovia n-a fugit de acasă în adolescenţă pentru a cutreiera lumea, n-a avut conflicte cu tatăl său, cinstit comersant în Bacău, nu sunt, apoi, semne că a cunoscut mari iubiri devasta­toare, n-a încercat să-şi facă o carieră politică şi, la drept vorbind, n-a fost ispitit nici de cariera intelectuală (în avocatură, de pildă, unde a căpătat cu chiu cu vai, la 31 de ani, o diplomă), în fine, odată însurat cu o admiratoare, ea însăşi poetă, Bacovia s-a instalat în mediocritatea unei vieţi dominate de boală şi de mizeria micilor slujbe pierdute... Pe scurt: o biografie care nu are nimic de-a face cu agitaţia, demonia, spectacolul vieţii poeţilor din clasa decaden­ţilor, luaţi ca model liric de discretul poet băcăuan. Primul paradox.

Al doilea ţine de chiar cronologia operei sale. Bacovia şi-a scris, după propria mărturisire, cele mai multe şi, indiscutabil, cele mai bune poeme până în 1903. Cu alte vorbe, până la vârsta de 22 de ani. Plumb şi Scântei galbene, cele mai bune cărţi ale sale, adună în esenţă poemele din această fază (sfârşit de adolescenţă, începutul tinereţii propriu-zise). Ceea ce Bacovia a scris ulterior nu mai atinge aceeaşi concentraţie şi expresivitate lirică. Aşadar: un caz de precocitate aproape rimbaldiană, în contrast, reiau ideea dinainte, cu biografia anti-rimbaldiană, lipsită de orice notă aven­turoasă a poetului român. Al doilea paradox bacovian...Al treilea se referă la receptarea poeziei sale în epocă şi, mai târziu, după dispariţia autorului (1957). E limpede, pentru cine cercetează dosarul operei, că Bacovia n-a stârnit mare entuziasm printre criticii vremii. Debutând în Literatorul (20 martie 1899) şi publicând, apoi, rar în revistele simboliste ale timpului sau în ob­scure foi culturale provinciale, numele lui Bacovia trece aproape neobservat. Mihail Dragomirescu îl semnalează în Convorbiri critice (1907), I. Ludo în Absolutio (1913), iar în 1916 Al. Macedonski scrie în Făclia un medalion comparabil, prin câteva note patetice, cu acela dedicat în 1896 tânărului Arghezi. Bătrânul maestru salută pe „admirabilul poet" şi „nemărginitul lui talent", izvorât din miş­carea poetică pe care o patronase (Literatorul)... Îl trece printre „premergători" şi-l proclamă, în modul lui solemn şi fantezist, „principe [ce] va rămâne în toţi timpii", „un strălucit poet de ex­cepţie în literatura română", punându-i versurile mai presus de acelea ale lui Verlaine sau socotindu-le tot atât de ciudate ca acelea ale lui Mallarmé. Dacă formula n-ar fi devenit azi atât de banală, ar trebui să recunoaştem că,  într-adevăr, Bacovia este un poet de excepţie prin originalitatea lirismului, în primul rând, dar şi prin modul lui de a se situa în viaţa literară românească. Dar cum vorbele citate s-au tocit din prea multă folosinţă, trebuie să găsim altele pentru a marca valoarea şi particularitatea acestei poezii care, într-adevăr, se abate, ca şi omul care a scris-o, de la regulă. Apariţia în 1916a volumului Plumb (sub îngrijirea tânărului poet Ion Pillat) a produs oarecare surpriză, dar nu prea mare. N. Davidescu îi remarcă sinceritatea şi „caracterul straniu, original şi pătrunzător", dar nu riscă un epitet mai îndrăzneţ. E de semnalat cronica (favorabilă) a lui Ion Vinea în Cronica. B. Fundoianu, care în Priveliştile din 1930 va cultiva elementele poeziei bacoviene, remarcă în 1921 faptul că autorul Plumbului suferă de „acromatopsie", vede adică aceeaşi culoare (cenuşiul sau violetul) şi o pictează la infinit. Judecata estetică este moderată şi evazivă: „Bacovia evită beneficiile culturei şi beneficiile inteligenţei". Cam tot atunci (1921), F. Aderca îşi corectează o ipoteză anterioară: scrisese cu vreo şase ani în urmă că „Bacovia este aproape de cea mai mare poezie"; acum, îşi dă seama că speranţa lui într-o evoluţie „nu s-a produs [şi] nu se va produce; Bacovia e un suflet static, un peisaj fix". Aderca se grăbeşte. În 1926, Bacovia tipăreşte Scântei galbene unde, chiar dacă poezia nu se înnoieşte tematic, lirismul se adânceşte. De abia în 1926, după apariţia volumului Scântei galbene, Perpessicius îndrăzneşte să scrie propoziţii mai radicale: „o realizare de mare şi subtilă artă", ... „simplicitatea [...] ne dă măsura acestui mare artist, la care fuziunea dintre vibraţia sufletească şi expresie e absolută", ... „o sensibilitate adâncă"... Lovinescu este, în genere, reţinut cu această „poezie de atmosferă" din care îndepărtează însă gândul oricărei intenţii artistice: „ea e expresia celei mai elementare stări sufleteşti, e poezia cinesteziei imobile, ce nu se intelectualizează, nu se spiritualizează, nu se raţionalizează, cinestezie profund animalică, secreţiune a unui organism bolnav, după cum igrasia e lacrima zidurilor umede"... Fraze frumoase, fraze critice memorabile, dar nu în totalitate juste. G. Călinescu are intuiţii mai bune decât alţi critici, dar şi el îşi controlează bine vorbele când trebuie să dea o judecată globală asupra acestor versuri rupte, obsesive, manieriste („o transplantare, uneori până la pastişă a simbolismului francez", „manierism pate­tic", „manierism insuportabil"). Şerban Cioculescu este persuasiv („o solemnitate înăbuşită, a unui crainic fără retorică", „poetul subconştientului, al impresiilor organice formulate printr-o forţă obscură", „un precursor prestigios prin divinaţie, prin instinct"), dar nu e nici el convins  că instinctivul Bacovia, omul fără retorică, poate fi socotit un mare poet. În acelaşi sens merge şi Vladimir Streinu („adevărat poet" care „mulţumeşte deplin prin unicitate şi putere", în fine, „poet atât de original, [...] puternic sugestiv, fără să reuşească adesea să articuleze nici versul deplin", „poetul subconştientului, al impresiilor organice formulate printr-o forţă obscură" etc),  cu formule - cum se poate vedea -norocoase, dar de o ambiguitate care sugerează mai degrabă insatisfacţia criticului. Un joc, în esenţă, de lumini şi umbre pe care, în mod curios, îl folosesc mai toţi comentatorii lui Bacovia în anii '20 şi '30. Ezită, cum s-a putut constata, să-şi asume o judecată clară, pozitivă despre esenţa şi profunzimea acestui lirism care încalcă retorica de până atunci a poeziei. Vladimir Streinu cultivă mai bine decât alţii această ezitare critică. El nu-i recunoaşte autorului volumului Plumb calitatea de mare poet, dar îi recunoaşte unicitatea talentului. Este un talent unic, scrie el, dar este, în acelaşi timp, „un talent declinant" şi, dacă nu i-ar fi teamă de zeflemeaua naţională, criticul ar putea recunoaşte că Bacovia este „un poet unic chiar dacă în cadre mai largi decât acelea ale literaturii noastre". Citind această propoziţie, ai putea crede că poetul monotoniei provinciale şi-a aflat, în fine, adevăratul, dreptul judecător estetic. Este doar o iluzie, pentru că criticul preţuitor vine cu o frază nouă care, prin ambiguitatea sporită a limbajului, limitează considerabil aprecierea de mai înainte. Poetul, scrie el, este original şi are substanţă, este „puternic sugestiv", dar... „fără să reuşească adesea să articuleze nici versul deplin"... Cum poţi fi substanţial şi original, puternic sugestiv fără a putea articula deplin un vers? O indecizie pe care critica românească o avusese şi o are până târziu (chiar şi azi) faţă de poezia lui Arghezi. Nu scrie G. Ibrăileanu, în 1910, după ce citise într-o revistă a timpului un poem de Arghezi, că nu ştie dacă se află în faţa unui geniu sau al unui dezaxat? ... Sub forme mai rafinate, ezitarea criticii se manifestă, multă vreme, şi faţă de poezia cu mult mai puţin spectaculoasă a lui Bacovia. Numai Ion Pillat vede în Bacovia „un mare poet, un poet de rasă", specific românesc (1943). Tot atunci (1944) Pompiliu Constantinescu (acest mare critic nedreptăţit) încearcă o justificare estetică mai profundă şi mai coerentă a acestei poezii care sugrumă cu obstinaţie retorica şi, instalată într-un model, îl roade şi-l surpă 

pe dinăuntru. Ideea criticului este că, prin Bacovia, simbolismul românesc trece din suprafaţă în adâncime şi, prin acest fapt, eloc­venţa îşi rupe, într-adevăr gâtul: „O acută notaţie a senzaţiilor de moarte, de descompunere,   de plictis organic, de degradare a mate­riei şi dezaxare a eului, în reacţiile lui cinestezice, invadează în opera noului poet, afirmat cu o violenţă crispată, eliptică, dacă nu sintac­tică, în juxtapunerea notaţiilor. Poezia d-lui Bacovia descinde din zona de jos a universului poesc şi baudelairean şi din Rollinat. Boema bacoviană e tragică; faţă de minulescianism, care e migratoriu, eul bacovian este-nfipt pe loc, ca un pom, ca o piatră. Zările lui morale se cuprind între cazarmă, cârciumă, cafeneaua sordidă, parcul oraşului provincial, bâlciuri, iar peisagiul familiar sunt ploaia, ninsoarea, noroiul; o cangrenă a universului îi otrăveşte şi-i roade fiinţa, o solitudine maniacală îl împinge la un solilocviu pe muche de cuţit, între luciditate şi demenţă; ca şi pe marii romantici, amo­rul  şi moartea îl obsedează, dar fără patetism retoric, fără elanuri zgomotoase spre fericire şi fără filozofare grandilocventă. Instincte vitale îl rod totuşi ca o maladie unică, îl urmăresc, în imagini maca­bre şi-n voluptăţi istovitoare. Dintr-o minus-vitalitate notorie, univer­sul liric bacovian se hrăneşte cu lăcomie, ca să zicem astfel, extrăgând una dintre cele mai tari arme poetice din câte cunoaşte simbolis­mul nostru; aş spune chiar că filtrează esenţa cea mai concentrată, amestec de fetid şi mosc, de durere şi plăcere, indistinct îngemănate."Această reconstituire critică e bună (de remarcat faptul că, la acest prim nivel, Bacovia se oferă generos spiritului critic; aproape toate descrierile făcute de criticii literari sunt remarcabile şi elocvente), ca şi judecata estetică din interior. Totuşi, Pompiliu Constantinescu nu scrie despre Bacovia propoziţia capitală pe care comentariul său inteligent şi persuasiv o anunţă... O ezitare pe care n-o putem explica prin nimic altceva decât prin ceea ce am putea numi blo­carea criticii literare într-un model. În momentul în care prima generaţie postlovinesciană începe să se afirme, modelul pentru care ea luptă este, negreşit, Arghezi. Vin, apoi, la rând Blaga şi Barbu, fiecare cu dificultăţile lui de receptare. Bacovia este, în conştiinţa criticii tinere, un poet de dinainte de război, şi, cronologic vorbind, aşa şi este. Energiile criticii merg, atunci, în altă direcţie. Bătălia pentru Arghezi, de pildă, sau lupta pentru schimbarea modelelor epice acaparează spiritul critic românesc. Bacovia este aproape uitat şi, când este redescoperit, el are de întâmpinat geniul productiv al lui Arghezi sau poezia conceputalizantă şi ermetică a lui Barbu. Cum recunoaşte, în 1938, Vladimir Streinu: „Puţin a avut de spus poe­tul [Bacovia], dacă îl comparăm cu contemporanul său, T. Arghezi"... O comparaţie care este, într-adevăr, defavorabilă lirismului baco­vian, puţin productiv şi limitat în gama lui tematică... De abia tinerii poeţi din anii '60 (Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Ileana Mălăncioiu etc.) descoperă în monotonul, repetitivul autor al Plumbului un mare creator şi-l pun alături de Arghezi, Blaga, Barbu... Sentimentul acestei reparaţii este mai larg. Ion Caraion, poet din „generaţia pierdută", scrie o carte remar­cabilă despre Bacovia, alţii - din mai toate generaţiile - nu-l mai ocolesc când este vorba să determine modelele modernităţii româ­neşti. Cade acum (în fapt, demonstraţia o începuse Ion Pillat în 1943!) şi ideea, mai veche în critica românească, despre nespecificitatea liricii simboliste. G. Ibrăileanu are rezerve, se ştie, faţă de poezia simbolistă (o poezie, după el, de imitaţie) pe motiv că nu porneşte de la realitatea naţională şi, în consecinţă, nu exprimă substanţa şi simbolurile lumii româneşti... Cu alte cuvinte, nu este specifică şi, în consecinţă, nu are şansa de a se impune. O chestiune pe care, teoretic vorbind, E. Lovinescu o judecă mai bine, zicând că formele (împrumutate) reuşesc în cele din urmă  să impună fon­dul. S-ar putea aduce şi un alt argument, după mine mai solid,  în favoarea specificităţii poeziei simboliste. Un argument ce ţine de însăşi natura limbajului liric. El ar putea fi formulat în aceşti termeni: modelele pot fi imitate, dar transpunerea lor în alt limbaj poetic le dă o altă identitate. De altfel, temele, stările, modelele sunt generale, numai expresia lor diferă de la o literatură la alta şi, mai ales, de la un creator la altul. Şi diferă, în cazul poeziei, radical. De aceea poezia este, în principiu, intraductibilă. Simbolismul re­prezintă o stare de spirit şi un număr de procedee care, trecute, în altă limbă şi prin altă gândire poetică, se diferenţiază şi capătă caracterele specifice pe care le reclama G. Ibrăileanu. Situat în prelungirea simbolismului (ramura neagră din Nevrozele lui Maurice Rollinat), Bacovia se integrează printr-un număr de ele­mente într-o tradiţie spirituală şi chiar o tradiţie provincială româ­nească şi, voit sau nu, devine un poet specific, adică un poet care exprimă în chip exemplar psihea colectivă. Aşa se explică faptul că el a avut repede imitatori şi a creat o şcoală în lirica românească: „Bacovianismul" 
a devenit expresia unei stări de spirit (o astenie generală, un sentiment cosmic de singurătate 
şi de urât în lume, senzaţia agresivă de gol istoric, o depresie care ia forme explozive prin acumulare lentă de „negativităţi", de refuzuri şi frustraţii în toate planurile existenţei) şi, totodată, a devenit un model liric bazat pe un număr de elemente retorice şi o sumă, greu de socotit, de inefabile, împreună sugerează acel sentiment profund pe care îl dă, totdeauna, marea lirică: ea aparţine unei limbi şi exprimă o lume specifică (în cazul lui Bacovia, lumea românească în formele ei întârziat arhaice, provinciale) şi, în acelaşi timp, sentimentul că poemele sugerează, în genere, singurătatea cosmică a individului, frica universală de  exis­tenţă, teroarea pe care o provoacă omului vulnerabil lumea ce-1 poartă... Cum voi încerca să dovedesc mai departe, acest aspect mi se pare esenţial (şi unic) la Bacovia: intuiţia unui univers integral ostil şi sentimentul că individul nu umblă niciodată bine prin natura lui. Rezumând, putem spune că, la prima vedere, Bacovia este suma a trei paradoxuri care rareori se conjugă în literatură: 1) nu are o viaţă pe măsura operei lui, şi acest fapt se întâmplă în pragul modernităţii româneşti, când individul iese în faţă şi tinde să-şi impună personalitatea (biografia); 2) şi-a scris cele mai bune poeme la sfârşitul adolescenţei şi începutul tinereţii, după care n-a mai produs versuri esenţiale (sau nu într-o măsură hotărâtoare) şi, ori­cum, nu şi-a schimbat nici viziunea, nici limbajul liric; 
3) recep­tarea critică în epocă  a fost modestă, reputaţia lui de mare poet 
i-a venit după moarte, odată cu afirmarea unei noi generaţii lite­rare. A trebuit, cu alte cuvinte, să treacă, nu una, ci două-trei gene­raţii de scriitori (de la 1902 
până în 1965) şi două războaie mondiale pentru ca să apară o sensibilitate favorabilă acestui poet contem­poran cu Arghezi şi, cronologic vorbind, precursor al lui Blaga şi Ion Barbu... O poezie, aşadar, atipică şi o receptarea critică plină de surprize. Un poet, are dreptate   Al. Macedonski (care l-a moşit şi pe Bacovia, aşa cum îl moşise pe celălalt mare poet al secolului XX, Arghezi), de excepţie într-o lume care nu era pregătită să-l primească. Sentimentul pe care îl ai când îi citeşti articolele, interviurile, puţinele confesiuni este că nici el, poetul, nu era pregătit să-şi pri­mească cititorii şi nici nu manifesta un interes special pentru ceea ce Valéry, un poet contemporan, considera esenţial pentru desti­nul unui poet: educarea generaţiei (alta decât cea care există la data publicării poemelor) care-l va înţelege şi, înţelegându-l, îl va preţui cum trebuie... Bacovia nu-şi pune această problemă şi nu mani­festă nici o nelinişte în privinţa receptării poeziei sale. Mărturisirile, reflecţiile sale estetice sunt minime. „Nu am nici un crez poetic; scriu precum vorbesc cu cineva, pentru că-mi place această îndelet­nicire" - spune el lui
I. Valerian în 1929. Stă în casă aproape toată ziua şi nu se plictiseşte. Contrar a ceea ce pot sugera poemele sale, nu este neliniştit în singurătate. Nu admite nici literatura tradi­ţionalistă, nici pe cea modernistă. Ar dori să fie „anarhist" în do­meniul esteticii, dar nu precizează în ce sens. Anarhia nu pare, totuşi, a fi compatibilă cu firea lui melancolică şi cu boala în care s-a instalat încă din adolescenţă  (taedium vitae). Începător, s-a adre­sat întâi lui C. Stere şi Vlahuţă, dar n-a primit nici un semn (do­vadă, putem spune azi, că greşise adresa). Numai Al. Macedonski reacţionează şi-i face o vizită la Bacău. Nu prea înţelege poezia lui Minulescu (ramura bucureşteană, ludică, spectaculoasă a simbolis­mului românesc), totuşi în alt loc îl laudă. I-a citit, în tinereţe, pe Rimbaud, Baudelaire şi Jules Laforgue, dar, stupoare, n-a simţit „sufletul românesc vibrând lângă ei. Alt neam, altă vârstă"... Pro­poziţie sibilinică. De ce trebuia să vibreze sufletul românesc lângă Florile răului sau Un anotimp în infern şi să nu vibreze, pur şi sim­plu, spiritul poetic? Ce legătură are neamul şi vârsta cu ecuaţia poe­tică propriu-zisă? Bacovia greşeşte tema sau, dacă nu greşeşte tema, o scoate din făgaşul ei real şi greşeşte, atunci, răspunsul. Nu-l gre­şeşte când vorbeşte de audiţia colorată şi, în genere, de simbolismul corespondenţelor, un subiect care preocupă pe Baudelaire, Rimbaud şi, la noi, pe Macedonski 
şi pe elevii săi. Bacovia explică bine lucru­rile, justificând până la un punct fantasmele sale lirice. Iată cum explică el principiul corespondenţelor: „În poezie m-a obsedat tot­deauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor, sau audiţie colorată, cum vrei s-o iei. Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influenţă colorantă. Întâi am făcut muzică şi după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoţit cu credinţă, până azi. Am făcut şi compoziţii pentru mine. Pictorul întrebuinţează în meşteşugul său culorile alb, roşu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am încercat să le redau cu inteligenţă, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă, m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. De aceea ultimul volum poartă titlul Scântei galbene. Roşu e sângele, e viaţa zgomotoasă. Nu vreau să-ţi fac teorii. Urăsc definiţiile dascălilor pentru adormit copiii. Asta-i osândă modernă. Unii ar spune: metafizica culorilor." Reflecţii generale, nu eronate, dar nici foarte originale, urmate de acceptarea conştientă a unui principiu poetic şi a unei tehnici literare. Numai faptul 
că, voind să ilustreze poetica audiţiei colorate, tânărul Bacovia se adresează lui Vlahuţă 
şi C. Stere, com­plet refractari simbolismului, ne dă de gândit. E limpede, Bacovia nu este ceea ce se cheamă un cap teoretic şi nu are  o concepţie coerentă despre poezie. Scrie aşa cum trăieşte (o mărturisire de-a lui), se conduce după instinct sau, pentru a fi mai aproape de adevăr, după ritmurile muzicale ale sufletului. Consultă, când e tânăr de tot, colecţia „Les hommes d'aujourd'hui" şi e la curent cu poezia decadenţilor. Citează, în poeme şi în interviuri, 
pe Verlaine, Rollinat şi Jean Moreas (pe care îl admiră, mai târziu, şi Ion Barbu), 
dar şi pe romanticul Vigny; în fine, nu aparţine nici unui grup literar (în afară de grupul 
din jurul lui Macedonski, dar relaţiile sunt pur afective, fără angajamente precise şi fără reacţii notabile în revistele literare  ale timpului) şi nu are un concept liric pe care vrea să-l impună în viaţa literară. Bacovia nu este, cu toate acestea, străin de orice idee literară si nu trăieşte totalmente izolat de mişcarea literară a epocii. Do­vadă, între altele, că într-o vreme în care influenţa lui Eminescu este dominantă, el alege modelul Macedonski, mult mai sincronic, şi caută să aplice în versuri poetica audiţiei colorate. Imaginea im­pusă de E. Lovinescu („cinestezie profund animalică, secreţiune a unui organism bolnav" etc.) este memorabilă, totuşi inexactă pentru că poezia cinesteziei presupune un efort de gândire şi o teh­nică poetică acceptată. Poemele lui Bacovia sunt, adevărat, sim­ple şi sincere, dar nu rudimentare. „Secreţia" animalului bolnav (de este să acceptăm această comparaţie) arată un instinct de adap­tare şi de sincronizare pe care alţi poeţi din epocă, mult mai iniţiaţi în teoriile esteticii şi cu mai mare audienţă la public, nu-l manifestă. În fapt, Bacovia aduce în simbolismul românesc latura profundă care-i lipsea, 

o atmosferă, un ton de jeluire iritată, de bocet provincial în care intră (şi aici începe originalitatea lui Bacovia) o notă de bizarerie şi macabru pe un fundal de inerţie şi tristeţe exasperantă, de muzicalitate din loc în loc fragmentată... Elocvenţa şi retorica sunt, într-adevăr, sugrumate, dar din aceste repetate sugrumări, dizlocări, dezarticulări iese, în cele din urmă, o altă retorică în compoziţia căreia intră şi golurile, rupturile, incongruităţile limbajului. Aşa începe „anarhismul estetic" pe care şi-l dorea poetul acesta astenic, speriat de lume, completamente străin de agitaţiile vieţii literare româneşti. Locul lui, într-o familie a spiritelor lirice, este printre decadenţii taciturni, poeţi ai vidului existenţiali, fără viaţă publică şi, cum am precizat deja, 

cu o biografie care nu este la înălţimea operei lui. Dar ce valoare poate avea biografia unui poet în afara operei sale?! Dificultatea de a interpreta poezia lui Bacovia începe, în chip paradoxal (al patrulea paradox) cu lipsa ei de... dificultate. Într-o modernitate care pune accentul pe ambiguitate, ermetism, jocul de cuvinte, stilul conceptualizant, stilul înalt... şi în care simbolul poate avea, ca la Arghezi, trei sau patru învelişuri, autorul Plumbului şi al Scânteilor galbene vine cu o poezie de o mare simplitate, de o vizibilitate maximă. O faţă rară a modernităţii, repet. În al doilea rând, impresia pe care o are comentatorul, când se apropie de această poezie fără multe straturi ale limbajului şi cu puţine noduri şi semne în vers, este că toate propoziţiile au fost spuse. Al cincilea paradox. În fine, dacă încercăm să mai căutăm o dificultate, o gă­sim şi anume: accesibilitatea, vizibilitatea ei creează lectorului un sentiment de intimitate de la primul contact. Şi acest prim contact are loc, de regulă, din adolescenţă când citeşte Lacustră, Decembre, Tablou de iarnă, le învaţă pe de rost şi nu le mai uită. Unele versuri îl urmăresc, apoi, toată viaţa. Este ceea ce se întâmplă, într-o pro­porţie infinit mai mare, cu poemele lui Eminescu. Cititorul român creşte cu această poezie, îşi formează gustul şi, din când în când, la altă vârstă a sensibilităţii, se întoarce la versurile pe care le ştie. O intimitate care dezarmează într-o oarecare măsură spiritul critic. Are în el o stare afectivă care-l împiedică să ia distanţă şi să judece rece. Cum să disece un mister cu care este familiarizat? Este ca şi când ar încerca să se întindă pe divanul psihanalizei şi să se autoexamineze... O nouă lectură, cu creionul în mână, îi dă impresia de dejà vu, dejà lu şi, în acest caz, nota de originalitate îi scapă... Cum se vede, Bacovia - poetul fără retorică, fără dificultăţi - ridică numai dificultăţi interpretului venit târziu la masa tristeţilor sale muzicale, repetitive, colorate... În realitate, poemele nu sunt aşa de simple cum par şi nici atât de elementare cum a zis critica din epocă. Profunzimea şi com­plexitatea lor lirică vin din ceea ce am putea numi misterul invo­luntar al poemului. Versurile simple, cu toate coastele goale (cum ar spune T.S. Eliot), produc asupra noastră o impresie extraordi­nară 
şi, la urmă, în jurul lor se aşază un cerc de lumină brumoasă, dacă-i putem zice astfel.
Expresiile goale, luate uneori din limbajul prozei, repetiţiile inestetice, în fine, combinaţiile verbale fără ambi­guităţi încep să aibă un efect magic asupra cititorului şi directitatea lor brutală provoacă o mare surpriză. Lacustră mi se pare a fi do­vada elocventă în acest sens. 

Ce poate fi uimitor în această steno­gramă a singurătăţii pe o vreme ploioasă? 

La prima vedere, poemul pare o obişnuită fugă în alt timp istoric, o evadare a gândului  

exas­perat spre o eră îndepărtată, în fine, o viziune geologică a singurătăţii:

De-atâtea nopţti aud plouând,
Aud materia plângând...
Sunt singur, şi mă duce un gând
Spre locuinţele lacustre. 

Şi parcă dorm pe scânduri ude, 
În spate mă izbeşte-un val –
Tresar prin somn şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal. 

Un gol istoric se întinde, 
Pe-acelaşi vremuri mă găsesc...
Şi simt cum de atâta ploaie
Piloţii grei se prăbuşesc. 

De-atâtea nopţi aud plouând, 
Tot tresărind, tot aşteptând...
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.

Încă o dată, de unde vine vraja pe care o produc asupra noastră aceste versuri 

de o derutantă vizibilitate? Din expresia fără complicaţii şi fără subtilităţi a unei cinestezii bolnave, cum zice E. Lovinescu? Din sugestia de „umiditate pluvială" de care vorbeşte 
G. Călinescu, din sentimentul înăbuşitor de gol istoric şi de pră­buşire a materiei de care amintesc toţi comentatorii lui Bacovia? Vin, negreşit, şi de aici, dar peste aceste impresii sau, mai bine zis, în spatele acestor impresii izbitoare se întinde un câmp de mici semne care, luate împreună, dau un sentiment de bocet al materiei, de somn geologic întrerupt de o apocalipsă pluvioasă, în fine, de singurătate absolută a individului pe acest fundal cosmic.O vi­ziune lirică pe care, cum se ştie, o cultivă şi romanticii, numai că ei o proiectează cosmic şi o sugerează prin vaste panorame gran­dioase, voind a da o idee despre zădărnicia lumii. Simboliştii mută această fantasmă în spaţiul interiorităţii şi reduc demonstraţia la câteva versuri din care au eliminat elementul epic. Bacovia con­centrează toate această viziune în patru strofe care-şi schimbă im­previzibil rimele şi, consecinţă normală, tonalitatea. în prima strofă, rimează la rând trei versuri (cu trei rime cât se poate de banale: plouând / plângând / gând), în a doua schimbă accentele şi rimează versul al doilea cu al patrulea (val, mal), lăsând pe celelalte două libere ... pentru ca, în ultima strofă, să revină la schema de la început, cu o mică modificare: în loc de plângând apare gerunziul aşteptând... O schemă lipsită de orice subtilitate prozodică, o mu­zicalitate frântă, în fine, o lipsă de imaginaţie care produce stu­poare. Şi, totuşi, Lacustră este, nu mai încape vorbă, o capodoperă, muzica ei este învăluitoare şi versurile dislocate sunt în acord cu chiar ideea de bază a poemului: desmădularea universului, cum ar zice bătrânul Heliade, prăbuşirea pilonilor grei, plânsul general al materiei... Un mister liric incantatoriu, sugestia unei obsesii pe care o explică greu versuri aşa de banale, fără figuraţie, ca „un gol istoric se întinde" sau „pe aceleaşi vremuri mă găsesc"... Luate separat, ele nu produc nici o impresie, împreună lasă în noi ecouri profunde, ca o superbă bucată muzicală.

Temele poeziei lui Bacovia sunt, nu mai încape îndoială, acelea ale simbolismului din ramura postbaudelairianului Rollinat, po­etul Nevrozelor, pe care, de altfel, autorul român îl citează în mai multe rânduri. Un simbolism negru, decadent, prăbuşit într-o astenie generală, sensibil la aspectele macabre ale existenţei şi, în acelaşi timp, dornic să exprime sensul corespondenţelor dintre sim­ţuri şi să realizeze o sinteză a artelor. Bacovia preia, cum s-a văzut, conceptul de audiţie colorată şi caută să sugereze în mici poeme muzicale, străbătute de o tristeţe agitată ca de un curent electric, cu toate rănile deschise, echivalenţa lirică a cenuşiului sau a violetului. Acestea, plus albul, galbenul, sunt culorile lui favorite. N-a scris un sonet al vocalelor, dar a încercat să introducă paleta pic­iorului în poem şi să asocieze ritmul versurilor cu sonurile unei muzici cu note grave. Şi-a justificat, într-un interviu, preferinţele elastice. Cenuşiul ar fi culoarea obişnuită a Bacăului şi, „existând in natură, s-a strecurat necalculat în versurile mele". Tot aşa vio­letul, observat, zice el, pe valea Bistriţei din zona Bacău. În fine, galbenul ar fi inspirat de priveliştile din grădina publică a ora­şului... Explicaţii prea realiste şi, fatal, insuficiente când este vorba de poezie. În fapt, toţi simboliştii, indiferent unde trăiesc, sunt pre­ocupaţi de aceste corespondenţe şi caută să formuleze o estetică adecvată, pornind de la estetica lui Baudelaire. Macedonski şi elevii săi fac exerciţii în acest sens. Revenind la temele şi fantasmele poetului (obsesia derizoriului şi a macabrului, teroarea de universurile lichide, sensibilitatea la semnele funerarului din existenţă), se pune firesc întrebarea cât este sensibilitate reală în aceste poeme şi cât este poză literară. Răs­punsul nu poate fi, cred, decât unul: lirismul lui Bacovia este o împletire ingenioasă de poză şi trăire sfâşietoare, de secreţie, cum zice Lovinescu, a unui spirit bolnav de tristeţile, melancoliile lumii. Cine a imitat şi pe cine? E greu de spus. Mistificaţia literară este atât de bine asimilată încât nu se mai simte în poem ce este expresie a existenţialului şi ce reprezintă clişee luate de la decadenţi francezi. Este ca un ser care odată intrat în circulaţia sanguină a poeziei nu mai poate fi identificat. În fond, ceea ce contează în procesul imitaţiei este rezultatul. Toţi imităm mai mult sau mai puţin, observa T.S. Eliot, numai la poeţii proşti se vede ce-au luat şi de unde (citat din memorie), poeţii autentici asimilează rapid şi bine modelele. Bacovia trăieşte, de putem zice aşa, într-un mod naiv şi cu o sinceritate totală modelele. Poza devine modul lui de a fi liric, în fine, el îşi desenează cu sânge închipuirile pe care le ia din cărţi. Aceasta este cel puţin impresia pe care o ai când îi citeşti poemele de o stupefiantă elementaritate în care se plimbă fără aro­ganţă (fără acel défi pe care îl întâlnim la mai toţi poeţii simbolişti din faza insurecţiei) fantasmele decadenţilor, tristeţile lor delirante, decorurile îndoliate... Bacovia  cultivă mica scenă livresc-existenţială în care există un unic simbol liric dezvoltat prin câteva detalii repetitive. Iată Plumb, poemul liminar din volumul apărut în 1916: sicrie de plumb, cavou, vestminte funerare, coroane de plumb, aripi de plumb, flori de plumb şi, în acest decor, amorul de plumb pe care îl strigă, deznădăjduit, poetul copleşit de singurătatea lui... Totul se învârte în jurul acestei fantasme puse în scenă. Poetul ro­mantic caută singurătatea într-un cadru cosmic, de regulă codrul sălbatic 
şi grandios sau stânca de care se izbesc valurile oceanului, poetul simbolist transportă singurătatea în cavouri şi pune totul sub semnul unei culori unice care, în fapt, sugerează 
o dezolantă, apăsătoare culoare metalică (plumbul care nu are propriu-zis o culoare 
sau are una, indistinctă, negrul degradat spre cenuşiu).... Care-i simbolul memorabil, unde-i marea poezie în aceste versuri care adună şi învârt aceste detalii:

Dormeau adânc sicriele de plumb

Şi flori de plumb şi funerar vestmânt –

Stam singur în cavou... şi era vânt...

Şi scârţiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig –

Stam singur lângă mort... şi era frig...

Şi-i atârnau aripile de plumb.

Simbolul se vede cu ochiul liber: solitudinea individului într-un univers închis, redus 
la maximum, sufocant, iar lirismul iese din sugestia acestei stranii stări de izolare şi frig în vecinătatea cadavrelor. Sublimul romantic este înlocuit de simbolişti prin valorificarea estetică 
a macabrului, derizoriului din real, prin exacerbarea, putem zice, a golului existenţial. Arghezi, care înce­pe prin a cultiva aceleaşi elemente, introduce şi o notă patetică şi conceptualizantă în poem, deschizând astfel simbolul spre alte universuri. Bacovia execută operaţia inversă: închide simbolul liric, repetă amănuntele, pictează cu aceeaşi culoare, stinge tonurile... Pastel aduce în tablou corbii, ţârâitul ploii de toamnă, răgetul vitelor închise în ocol şi sunetul trist, dogit al tălăngilor. Poemul sugerează, admirabil, senzaţia de agonie a vegetaţiei, de târziu în lume şi de prăbuşire a universului într-o tristeţe grea care este, se înţelege, şi aceea a individului care o moarte fără glorie: Şi tare-i târziu, / Şi n-am mai murit... Din nou gândul merge spre agoniile fastuoase ale romanticilor şi, făcând comparaţia de rigoare, observăm puţinătatea elementelor 
cu care lucrează spiritul bacovian, absenţa ceremoniei, obstinaţia cu care cultivă micile simboluri ale derizoriului din sfera existenţei. Dar tocmai această lipsă de măreţie de simbol, 

 ca să reproducem o formulă ironică, dă măreţie poemului bacovian, simplu 

şi cutre­murător ca un bocet şoptit. Scenariile, modelele, în fine, pozele luate 

de la alţii şi care se văd, ca o cusătură cu aţă albă la un costum de gală negru, nu strică tonalitatea şi nu falsifică mesajul poemu­lui. Un mesaj care comunică, 

de cele mai multe ori, o sugestie despre tragicul existenţei mărunte, solitare, 

fără orizonturi. Bacovia trans­mite de o sută de ori aceste semnale de urgenţă 

ale fiinţei instalate într-o solitudine grea. O singurătate, iarăşi, lipsită de orgoliul încer­cat 
de romantici, o singurătate care nu eliberează fiinţa de circum­stanţele constrângătoare ale vieţii, ci o închide şi o descompune lent şi iremediabil. 

Mai mult, solitudinea bacoviană nu este nicio­dată singură, ca să spunem 

astfel, este înconjurată mai totdeauna de alte singurătăţi mai mari: 

parcul din mijlocul oraşului este solitar, pieţele sunt pustii, hanul, drumul, odaia în care poetul aşteaptă să se întâmple ceva şi nu se întâmplă, totul, pe scurt,

este scufundat într-o singurătate minerală. Este, în chip surprinzător, spaţiul de teroare şi în acelaşi timp spaţiul de securitate al poetului. ÎI izolează 

de lume şi, totodată, îi sporeşte frica abisală. Frica de lucruri şi frica 

de fantasmele pe care le fabrică imaginaţia... Dar este, mă întreb, un spaţiu de securitate (în sensul pe care îl dau criticii  tematişti de felul lui Jean-Pierre Richard) în care spiritul liric bacovian se simte ocrotit? Greu de răspuns. La prima vedere, spaţiul de refugiu este, cum am precizat deja, spaţiul singurătăţii (ca­mera în care se izolează şi unde ascultă tăcerile grele sau de unde vede prăpădul ninsorii, crâşma păcătoasă dintr-un târg blestemat, hanul de la marginea oraşului, vastul cavou în care se află cadavrul iubitei, din nou cârciuma în care cântă barbar o femeie etc.), un spaţiu care închide spiritul, nu-l eliberează de fantasmele urâtului. Este, apoi, spaţiul din afară: parcul, târgul ca atare, marginile lui care se deschid spre „zarea grea de plumb", mahalălile în care aşteaptă fecioarele ofticoase, zidurile umede ale caselor, pământul ce pare un uriaş mormânt, liceul ca cimitir al tinereţilor, apoi chiar cimitirul care ocupă şi el un loc în acest tablou sumbru... Nici un semn, deci, de securitate din afară, nici un colţ în care spiritul să se simtă în siguranţă, doar cadavre ce se descompun, păsări care cad, pieţe pustii, parcuri solitare, ploi putrede, zări de plumb, din nou parcuri devastate, toamne ude şi primăveri ftizice, tristeţi de piatră, zăpezi apăsătoare, imposibile, cavouri, cadavre pe catafalc, pereţi umezi şi ceruri prăbuşite... Acesta este spaţiul fizic în care s-a fixat spaţiul interior, spaţiul de securitate al simbolistului Bacovia. 
O securitate fragilă a spiritului în insecuritatea maximă a spaţiului din afară...

Există, totuşi, în poezia lui Bacovia şi momente de calm şi mici spaţii ocrotitoare. Vremelnic ocrotitoare, securizante. De pildă, odaia încălzită în care iubita serveşte ceaiul, cântă la clavir sau citeşte „ceva de la poluri", ca în poemul Decembre. Instalat în fotoliu, lân­gă soba în care trosneşte focul, poetul contemplă prin geamuri pei­sajul polar de afară şi ascultă vijelia... Moment, repet, de linişte, de împăcare cu lumea din afară în delir şi de calm interior. Până şi obiectele din casă, până acum apăsătoare, doborâte de singură­tatea lor, capătă acum o aură mistică: „Şi toate mi-s sfinte". Zăpada (element, în genere, negativ, obstacol în calea spiritului şi sursă de nelinişte pentru psihicul poetului înspăimântat de lucruri) a creat un cadru favorabil. Poetul este, în camera străjuită de nămeţi, un prizonier bucuros. Frica de elemente – sentiment dominant în poemele 

bacoviene – este înlocuită aici cu o scurtă stare de tihnă şi desfătare:  

Mai spune s-aducă şi ceaiul,

Şi vino şi tu mai aproape, –

Citeşte-mi ceva de la poluri,

Şi ningă... zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine.

Şi toate mi-s sfinte; –

Te uită cum ninge Decembre...

Nu râde... citeşte nainte.

E ziuă şi ce întuneric...

Mai spune s-aducă şi lampa –

Te uită, zăpada-i cât gardul,

Şi-a prins promoroacă şi clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă...

Potop e-napoi şi-nainte,

Te uită cum ninge Decembre,

Nu râde... citeşte nainte.

Nu este, bineînţeles, tot timpul aşa. Poemul Nevroză din ace­laşi volum  readuce în prim-plan spaima de timp, în înţeles meteo­rologic, şi spaima de elemente. Odaia – spaţiu securizant, loc de linişte şi contemplaţie – îşi pierde toate virtuţile ocrotitoare. La fel zăpada. Ninge, acum, „prăpădind", ca-ntr-un cimitir, afară se află târgul întunecat şi pustiu, iar în camera încălzită iubita cântă la clavir un marş funebru. Decor tipic bacovian, acorduri lirice grave, ca un geamăt prelung într-o singurătate absolut decimantă:

Ea plânge, şi-a căzut pe clape,

Şi geme greu ca în delir...

În dezacord clavirul moare,

Şi ninge ca-ntr-un cimitir.

Şi plâng şi eu, şi tremurând

Pe umeri pletele-i resfir...

Afară târgul stă pustiu

Şi ninge ca-ntr-un cimitir.

Mai sunt, apoi, în acest spaţiu liric de securitate / insecuritate amurgurile violete, zăvoiul violet, copacii albi, copacii negri, foşnetul toamnei, din nou apusul de toamnă violet sau de humă etc. care ar putea da o altă idee despre relaţiile lui Bacovia în plan senzorial cu lucrurile din afară (cu le dehors). Acestea sugerează însă mai degrabă o tehnică poetică decât un mod de a primi elementele materiei. O tehnică învăţată de la simbolişti şi, cum am precizat deja, o poză asumată şi transformată în cele din urmă într-un cadru de existenţă. Bacovia pune mai mult suflet şi mai puţină fantezie decât alţii în aceste teste de audiţie colorată şi parfumată. Rezultă un număr destul de mare de poeme în care sunetele şi parfumurile se cheamă şi se con­fundă într-o muzică a suspinelor. Ambiţia poetului este de a reali­za, cum spune în Nervi de primăvară, „o pictură parfumată cu vibrări de violet". Invocă, în acest scop, pe Venus care se iveşte dimineaţa dintr-o rouă de culori şi păşeşte apoi într-un univers de lucruri violete. Matinală, din care am desprins această imagine, este un mic poem eminescian tradus în limbajul corespondenţelor simboliste:

Aurora violetă

Plouă rouă de culori –

Venus, plină de fiori,

Pare-o vie violetă.

Bat la geamul tău încet,

Bat cu-o roză sângeroasă -

Vino, floare somnoroasă,

Cât pe zări e violet.

Plâns de ape se repetă

Încă totu-i adormit –

Ca în vise s-a pornit

Roata morii - violetă.

Gol e-al sânului buchet

Floare goală somnoroasă...

Trist, cu roza sângeroasă,

Bat în geamul violet.

Aurora violetă

Se pătează de culori –

Venus, pală de fiori,

Pare-o stinsă violetă...

Există şi poeme mai bune, estetic vorbind, pe tema corespon­denţelor. Este cazul bine-cunoscutelor Note de primăvară din volumul Scântei galbene („Verde crud, verde crud... / Mugur alb, şi roz şi pur"...) sau Note de toamnă în care haosul este definit ca „o veselie de eter", iar parfumul ca „un incendiu violet"... Este de observat în aceste exerciţii lirice că Bacovia nu-şi abandonează niciodată temele. Audiţia colorată este chemată să sprijine, liric vor­bind, plânsul în abise, melancoliile, disperările, geamătul fiinţei. Uneori impresia este de virtuozitate tehnică, de pur exerciţiu for­mal, ca în Decor:

Şi frunze albe, frunze negre,

Copacii albi, copacii negri;

Şi pene albe, pene negre

Decor de doliu, funerar...,

dar aceste repetiţii au, de regulă, rostul lor în poem: sugerează in­tensitatea 

unei stări de spirit sau obsesia unei fantasme. Aici e decorul funerar şi parcul solitar, 
în altă parte e sentimentul naturii care moare delirând (pastelurile 

de toamnă). Iată o pânză în care poetul pictează negru pe negru:

Carbonizate flori, noian de negru...

Sicrie negre, arse, de metal,

Veşminte funerare de mangal

Negru profund, noian de negru...

Vibrau scântei de vis... noian de negru,

Carbonizat, amorul fumega –

Parfum de pene arse, şi ploua...

Negru, numai noian de negru...

sau miniatura lirică numită Alb unde obiectele au culori mai clare şi melancoliile 
par a fi armonioase: 

Orchestra începu cu-o indignare graţioasă.

Salonul alb visa cu roze albe –

Un vals de voaluri albe... 

Spaţiu, infinit, de o tristeţă armonioasă...

În aurora plină de vioare, 

Balul alb s-a resfirat pe neuitatele cărări –

Cântau clare sărutări...

Larg, miniatură de vremuri viitoare...

Domină, în această fantezie a culorilor, violetul. Dacă lăsăm deo­parte,  bineînţeles, plumbul, culoarea de fond. Totul poate îmbrăca eşarfele violetului: cimitirul, frigul, amurgul, regretul, ninsoarea zăvoiul, după cum parfumele pot fi triste, îndoliate (Ecou de serena­da), iar tăcerile vorbesc în marile abise (Noapte): „tăcerea vibrează în gol cu zvon". Cu versul din urmă intrăm în alt plan al lirismulu bacovian. Să mai rămânem, totuşi, puţin la audiţia colorată unde contribuţia poetului este capitală în lirica românească. Este inutil să facem un recensământ al culorilor în aceste poeme sfâşietoare. Mai important este de subliniat faptul că încercarea de sinteză a artelor începută de simbolişti şi dusă mai departe de integraliştii avangardei, capătă o notă de maximă credibilitate lirică în poemele lui Bacovia pentru că obiectele, abstracţiunile colorate sau parfumate impun, în cele din urmă, un univers liric inconfundabil. Acesta este proiecţia unui spirit care, dincolo de „clarul de lună parfumat" sau de foşnetul colorat al toamnei agonizante, intuieşte desfacerea lumii materiale. Este viziunea cea mai puternică pe care o comunică aceste desene în cărbune pe un câmp de zăpadă cenuşie. Dar câtă intensitate şi ce senzaţie stranie de tragic existenţial, de trăire totală în aceste figuri lirice de un umor trist!...

Bacovia reuşeşte câteva performanţe în poezia românească: 

1. O performanţă retorică, cum am precizat la început: con­centrează poemul, reduce aproape de tot fondul epic şi renunţă la tipul de metaforă romantic: metafora vastă, împodobită, metafora care deschide porţile infinitului; poezia iese în lume, reiau formula lui T.S. Eliot, cu toate vertebrele goale. Iată, ales la întâm­plare, un Marş funebru în care toate determinările sunt halucinant de simple, reale, nepoetice, dacă judecăm în funcţie de lirismul tra­diţional: salonul este „larg şi gol", vântul este „amar", o brună des­pletită cântă la clavir un marş lugubru de Chopin, o blondă, „înaltă, despletită, albă ca de var", care pare o Ofelie nebună dintr-un prăpădit târg moldav, cântă la scripcă „îngrozitorul marş", în fine, clavirul geme lung, făcliile luptă în agonie să nu moară şi, rememo­rând după oarecare vreme această noapte de pomină, poetul con­chide că „viaţa-i melodie funerară". Singura comparaţie, şi aceasta de o banalitate desăvârşită, este faţa nebunei lăutare – „albă ca de var"... În rest, aici şi în celelalte poeme, un alt mod de determi­nare a obiectului poetic, o altă relaţie între cuvine: „vastul cavou", „noaptea udă, grea", „pustiu adânc", toamna ce scârţâie din crengi ostenite „discordant şi înfiorător", un corb care „taie orizontul dia­metral", „umbra mea [ce] stă în noroi ca un trist bagaj", parcul „de­vastat, fatal", orchestra cântă 

„cu o indignare graţioasă", o pasăre cade în oraş „ca o tristeţe mai mult", „zăvoiul [e] decadent", un grup de baletiste albe trezesc „instinctul satanic", „complexul organic", aurora este „îngrozitoare", în oraşul vast „cum nu mai este" ninge „secular" sau „grandios" etc. 
Procedeul îl folosise, parţial, şi Macedonski şi îl preiau şi unii dintre ucenicii săi.

Un vers din primul: „şi se uită, şi se uită mizerabilul destin" – poate da o idee despre această tendinţă de a simplifica limbajul poeziei. Bacovia extinde procedeul şi scutură versul de poamele retoricii romantice. Poemul devine o comunicare aproape albă, o suită de propoziţii urgente, grave, prăpăstioase, o scenă, cum i-am zis, redusă epic la maximum, în care obiectele

 şi întâmplările se îngră­mădesc inestetic, la prima vedere:

Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,

Chiar pentru asta am venit să-ţi spun;

Pe catafalc, de căldurâ-n oraş, –

Încet, cadavrele se descompun.

Cei vii se mişcă şi ei descompuşi

Cu lutul de căldură asudat;

E miros de cadavre, iubito,

Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat.

Toarnă pe covoare parfume tari

Adu roze pe tine să le pun;

Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,

Şi-ncet, cadavrele se descompun...

La urmă observăm însă că obiectele, întâmplările de o cruntă banalitate sugerează o stare de spirit sau o stare de suflet (în definitiv este acelaşi lucru în poezie), în cazul de faţă: teroarea dezagregării, topirea lumii materiale sub acţiunea infernală a căldurii, oraşul văzut ca un hoit întins pe un catafalc uriaş... Nicio metaforă nu înfrumuseţează acest mic discurs funerar, nicio referinţă nu deschide textul spre marile concepte filosofice: totu-i pus la vedere, ca o înşiruire inestetică de lucruri dizgraţioase şi totu-i scris cu o uluitoare simplitate, în formele şi cu formulele cele mai banale cu putinţă... Amintind pe Ion Barbu, am putea spune că, în timp ce poetul Jocului secund, „căftăneşte" versul românesc, Bacovia – înaintea lui – „a decăftănit" versul romantic, a scos din el metafora-mit şi a introdus în poem construcţiile verbale curente, oralităţile, prozaismele ce păreau a fi veşnic refuzate de lirism. Nu-i greşit atunci să zicem că Bacovia este cel dintâi care, renunţând la metafora-mit impusă de romantism, introduce în poezia românească metafora-obiect, exploatată intens, apoi, de suprarealişti. Metafora-obiect este înlocuită deseori cu o comunicare nefigurată, anti-retorică, aproape albă...

2. Cu toate acestea, există o retorică bacoviană şi ea se bazează pe un  număr de repetiţii şi pe o muzică specială a versurilor... Să privim mai de aproape compoziţia câtorva poeme. Luăm poemul Finis format din două strofe despărţite printr-un cuvânt („Pustiu") ca o pauză între două execuţii muzicale. E vorba mai întâi de un cadavru impozant pe un catafalc falnic şi de sânul care, în această atmosferă funebră, „înmărmureşte falnic"... Asocierea unui sim­bol erotic cu un simbol thanatic este veche în poezie. Romanticii au creat în jurul acestei relaţii o veritabilă mitologie lirică. Bacovia opreşte muzica funerară şi introduce un vers-ghilotină format, cum am zis, dintr-un singur cuvânt (pustiu), ca un semn de circulaţie care indică altă direcţie a ideii. Şi poemul schimbă, într-adevăr, planul de percepţie. Sunt citaţi poeţii preferaţi ai poetului şi este exprimată acum direct starea de spirit a celui care contemplă, cu toţi nervii bolnavi, dezastrele târgului blestemat:

Departe, în cetate viaţa tropota...

O, simţurile-mi toate se enervau fantastic...

Dar în lugubrul sălii pufneau în râs sarcastic

Şi Poe, şi Baudelaire şi Rollinat.

Procedeul de a frânge muzica versului şi, în fond, de a sugruma discursul liric 
poate părea uneori artificial:

Toamna sună-n geam frunze de metal,

Vânt.

În tăcerea grea, gând şi animal

Frânt.

În odaie, trist sună lemnul mut:

Poc.

Umbre împrejur într-un gol, tăcut,

Loc.

 

În van peste foi, singur, un condei

Frec.

Lampa plânge... anii tăi, anii mei

Trec.

Să mă las pe pat, ochii să-i închid,

Pot.

În curând, încet va cădea în vid

   Tot.

O, va fi cândva al fel natural,

Bis.

Toamna sună-n geam frunze de metal,

Vis.

Este vorba aici de un simplu reflex manierist, remarcat îndeo­sebi în faza  târzie de creaţie. Dar până a deveni un reflex meca­nic, procedeul de a întinde sau restrânge versul, ca un elastic, se dovedeşte a fi original. Poemul este ca o armonică, bine mânuită care se dilată şi se strânge în funcţie de desfăşurarea motivului liric. O respiraţie, în fine, care reproduce un ritm interior:

Oh, amurguri violete...

Vine

Iarna cu plânsori de piculine...

Peste parcul părăsit

Cad regrete

Şi un negru croncănit...

Veşnicie,

Enervare...

Din fanfare funerare

Toamna sună, agonie...

Pauze de linişte, fracturări de ritm, deschideri, desfacerea versu lui în  cuvinte ordonate vertical şi, în toate şi prin toate aceste mic trucuri retorice,  o muzică învăluitoare, stranie...

3. Bacovia este primul, cred, care introduce la noi relaţia cultu­rală în poem sau, mai corect spus, face din referinţa livrescă un element de reflecţie lirică. Este un mod de a indica modelele şi, totodată, de a gândi poezia ca artificiu, iar opera ca produsul unui poeta faber. Este, desigur, şi un joc, o trecere, sub ochii cititorului, de la poezia inimii la poezia poeziei.... În poemul citat mai sus dăm peste numele lui Poe, Baudelaire şi Rollinat, în alte versuri sunt in­vocaţi Eminescu, Heine şi Lenau sau, mai aproape de stilul baco­vian, Verlaine. Prezenţa romanticilor nu arată o afinitate estetică, deşi există câteva accente eminesciene în poemele lui Bacovia, ca, de pildă, în acest dialog cu umbra (o temă romantică răspândită):

Mă prăfuise timpul dormind peste hârtii...

Se întindea noianul de unde nu mai vii;

O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa –

Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era.

– Poţi să te culci, e ora şi noaptea-ntârziată

Vei scrie, altă dată, orice, şi tot nimic.

O umbră eşti acuma, şi pot să te ridic,

Lăsând odaia goală, şi lampa afumată...

Sau în Poveste unde apare „şoptirea singuraticei păduri" şi, în acest spaţiu tipic eminescian, se iveşte şi femeia „ca o pală rătăcire coborând din alte zări". Erosul bacovian descoperă acum codrul mirific, tema depărtării, idila, „povestea cu dureri şi cu mistere", euforia sărutului, pe scurt amorul în faza juvenil-pasională. Chiar ritmurile acestei frumoase poveşti de iubire amintesc 
de desfăşu­rarea lentă, mătăsoasă a versului eminescian:

Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,

Când cu buzele de sânge şi cu ochii sclipitori

Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,

Lăsând gândul spre amorul înţeles de-atâtea ori...

Ego din volumul Cu voi... (1930) este o reflecţie sceptică pe tema femeii şi a lumii. Abstragerii de lume, detaşării de contingent atitudini tipic romantice şi teme predilect eminesciene), le iau locul, aici, nepăsarea sumbră, mizantropia neagră:

Tot mai tăcut şi singur

În lumea mea pustie –

Şi tot mai mult m-apasă

O grea mizantropie.

Din tot ce scriu, iubito,

Reiese – atât de bine –

Aceeaşi nepăsare

De oameni, şi de tine.

În fine, în Regretăm Comedii în fond (1936) apare misteriosul „nu ştiu ce", scos aici din sfera erosului, iar în cele două catrene din poemul Din liră e sugerată tema despărţirii, asociată cu aceea a învinuirii femeii nedemne de un mare amor. 

E una dintre temele primului Eminescu, din faza Venere şi Madonă. Bacovia traduce în limbajul lui, mai concentrat şi fără metafore, pasiunea contra­riată 

a erosului:

Dacă, de-acum, e târziu

Şi ochii mei sunt seci –

Ajunge să-nţeleg...

Plecată eşti, pe veci!

4. S-a vorbit de monotonia poeziei lui Bacovia, de tematica ei redusă, în sfârşit, de „manierismul insuportabil" (G. Călinescu). Faptul este de ordinul evidenţei, deşi trebuie să recunoaştem că tocmai această închidere a lirismului într-o problematică repetitivă dă o notă de originalitate şi profunzime poemelor sale. În fond, poezia lui are un unic motiv muzical, executat la un violoncel care, încet-încet, prin acumulare de tonuri joase, dă o impresie extraor­dinară de suferinţă şi de vibraţie aproape maladivă a spiritului. Dacă nevroza are un sunet şi are o culoare, ea are, în literatura ro­mână, culoarea şi sunetul poemului bacovian. Spre deosebire de Arghezi care încearcă toate temele şi construieşte  o vastă mitologie lirică în jurul lor, autorul Plumbului trasează în jurul lui un cerc de mici subiecte şi nu evadează aproape niciodată din acest spaţiu. Tot ceea ce se petrece se petrece aici. La urmă, vedem că cercul s-a umplut de fantasme şi că poemele ating temele grave ale existenţei. Poezia plictisului provincial, poezia târgului blestemat, copii după pozele decadenţilor, manierism patetic, teama de univer­surile umide, fragilitatea fiinţei în faţa elementelor, invenţie poetică limitată şi reluări obsesive într-o lirică astenică, ingenuă în  mă­sura în care ingenuitatea se înţelege cu imitaţia modelului? Toate acestea sunt adevărate sau de multe ori adevărate, reale, dar există ceva mai profund  în această poezie a spaţiilor închise şi a sin­gurătăţilor compacte, şi anume sentimentul de gol al existenţei şi de gol istoric, senzaţia de surpare a lumii şi, odată cu ea, de surpare lentă a elementelor interioare ale fiinţei, în fine, amestecul, cum am spus la început, de naivitate şi poză satanică într-o lirică mu­zicală care încearcă, din loc în loc, să strice regulile retoricii. G. Călinescu vorbeşte chiar de „o retorică întoarsă", însă retorica poetică nu-i răsturnată integral şi consecvent în lirica bacoviană. Poetul, fidel programul lui Verlaine, încearcă doar s-o sugrume din când în când, întrerupând fluiditatea discursului pentru a-l recompune, apoi, în altă strofă.

Multe versuri sunt emblematice tocmai prin prozaismul lor sau, mai bine spus, prin îndrăzneala de a defini o stare lirică nu prin mij­loacele tradiţionale de seducţie, ci printr-o alianţă din care a fost eli­minată tocmai „poezia" în veşmintele ei sărbătoreşti. Câteva dovezi: iată amurgul, universul ca un cavou, târgul ostil şi pustiul existenţei:

Trec corbii – ah, „Corbii",

Poetului Tradem –

Şi curg pe-nnoptat

Pe-un târg îngheţat,

Se duc pe pustii...

sugerate, toate, prin câteva referinţe cât se poate de banale şi un „ah" care ruşinează orice idee de solemnitate în poezie. Gravitatea, solem­nitatea găsesc însă o altă cale pentru a ajunge la suprafaţa versurilor:

„Un gol istoric se întinde"

.................................................. 

„E toamnă, e foşnet, e somn..

 Copacii, pe stradă oftează; 

E tuse, e plânset, e gol...

Şi-ifrig, şi burează... "

            .................................................

  „Barbar cântă femeea-aceea"

 ..................................................

„O poemă decadentă, cadaveric parfumată"

..........................................................

„Şi-n toamna asta udă, mai putredă ca cele ce s-au dus

 Când vântul va boci, din nou, la cei de jos, la cei de sus,

La geamul tău, în spaima nopţii, ca un prelung final,

Voi repeta că anii trec mereu mai greu şi mai brutal"

.........................................................

„Ninge secular, tăcere, pare a fi bine"

...........................................................

„Ninge grandios în oraşul vast cum nu mai este"

........................................................

„Sunt cel mai trist din acest oraş "

                                         .........................................

                                        „Verde crud, verde crud...

                                        Te mai văd, te mai aud!"

    ....................................................

            „La geamuri, toamna cântă funerar

        Un vals îndoliat şi monoton..."

              .                          ...................................................

                            „E numai vedere... nu mai pot să vorbesc"

....................................................

„Şi plouă cu-o părere de rău"

....................................................

„O, ţară tristă, plină de humor..."                   

                                   ..............................................
„Liceu, – cimitir

Al tinereţii mele

Pedanţi profesori

      Şi examene grele..."

                .                     ...............................................

                                         „Vorbeşte încet, păşeşte încet,

                                          Că totul cade ca o jale nouă."

                                           ...............................................

                                           „E ora când cade gândul amar,

                                              Tăcere... e ora laşităţii..."

............................................ 
„Blestemată mai fie şi toamna

Şi frunza ce pică pe noi –

Blestemat să mai fie şi târgul

Ursuz şi cu veşnice ploi...

Cetate, – azilul ftiziei –

Nămeţi de la pol te cuprind...

Cetate, azi moare poetul

În braţele tale tuşind..."

De unde vine farmecul bizar al acestor versuri care nu cuprind nicio comparaţie 

de preţ şi nicio metaforă care să ne fure ochii si să încânte urechea? De ce ne rămân în minte deşi nu au în ele nimic memorabil? Cum se face că aceste confesiuni, de o exaspe­rantă banalitate, acaparează, sminteşte fantezia noastră de lectori sceptici, în sfârşit, cum de reuşeşte Bacovia să simplifice atât de mult limbajul poeziei, dându-i în acelaşi timp atâta pregnanţă şi o aşa de mare putere emoţională?... Secretele poeziei moderne, care, cum se ştie, îşi caută sonuri 

şi vederi (o formulă bacoviană) în zonele de umbră ale existenţei. Rimbaud invita poetul modern 
să viziteze nevăzutul, neauzitul, nepipăitul şi nemirosibilul pentru

a putea reinventa poezia. Bacovia, pornind din alt punct, inspec­tează cămările realului derizoriu, ungherele plictisului existenţial, subteranele tristeţii şi ale eşecului, în fine, priveşte existenţa prin geamul afumat al unei delirante singurătăţi... Reuşeşte şi el, în cele din urmă, să reinventeze poezia silind-o  să coboare în micile in­terne ale existenţei curente...

Bacovia? Un liric care îmbracă veşmintele marii poezii lăsând, 

voit sau nevoit, la vedere, cusăturile inestetice.

EUGEN SIMION

Bucureşti, 9 noiembrie 2001

PLUMB DE TOAMNĂ

De-acum, tuşind, a şi murit o fată,

Un palid visător s-a împuşcat;

E toamnă şi de-acum s-a-nnoptat…

– Tu ce mai faci, iubita mea uitată?

Într-o grădină publică, tăcută,

Pe un nebun l-am auzit răcnind,

Iar frunzele cu droaia se desprind;

E vânt şi-orice speranţă e pierdută.

Prin târgu-nvăluit de sărăcie,

Am întâlnit un popă, un soldat…

De-acum pe cărţi voi adormi uitat,

Pierdut într-o provincie pustie.

De-acum, au şi pornit pe lumea eronată

Ecouri de revoltă şi de jale;

Tot mai citeşti probleme sociale…

Sau, ce mai scrii, iubita mea uitată?

NOTE DE TOAMNĂ

Tăcere… e toamnă în cetate…

Plouă… şi numai ploaia dă cuvânt –

E pace de plumb, e vânt, şi pe vânt

Grăbite, trec frunze liberate.

Deschide, dă drumu-adorato,

Cu crengi şi foi uscate am venit;

În târg, o fată tristă a murit, –

Şi-au dus-o pe ploaie, şi-au îngropat-o…

Dă drumu, e toamnă în cetate –

Întreg pământul pare un mormânt…

Plouă… şi peste târg, duse de vânt,

Grăbite, trec frunze liberate.

ALTFEL

Omul începuse să vorbească singur…

Şi totul se mişca în umbre trecătoare –

Un cer de plumb de-a pururi domnea,

Iar creierul ardea ca flacăra de soare.

Nimic. Pustiul tot mai larg părea…

Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt, –

Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ,

Omul începuse să vorbească singur…

SINGUR

Odaia mea mă înspăimântă

Cu brâie negre zugrăvită –

Prin noapte, toamna despletită

În mii de fluiere cântă.

– Odaie, plină de mistere,

În pacea ta e nebunie;

Dorm umbre negre prin unghere,

Pe masă arde o făclie.

– Odaie, plină de ecouri,

Când plânsu-ncepe să mă prindă,

Stau triste negrele tablouri –

Făclia tremură-n oglindă.

Odaia mea mă înspăimântă…

Aici n-ar sta nici o iubită –

Prin noapte, toamna despletită

În mii de fluiere cântă.

UMBRA

Mă prăfuise timpul dormind peste hârtii…

Se întindea noianul de unde nu mai vii;

O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa–

Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era.

– Poţi să te culci, e ora şi noaptea-ntârziată,

Vei scrie, altă dată, orice, şi tot nimic.

O umbră eşti acum, şi pot să te ridic,

Lăsând, odaia goală, şi lampa afumată…

DIMINEAŢĂ

O cafea neagră… şi-o ploaie de gheaţă,

Când spiritul mai arde culori în odaie –

O privire pe-o carte, pe straie,

Şi pasul mă-ndrumă în dimineaţă.

Cum frigul, tremurând ca o veste,

Tot plânge de-al meu şi de-al tău…

Tot mai mult am rămas cu ce este,

Şi plouă cu-o părere de rău.

Am uitat dacă merg… încă tot mă iubesc…

Am ajuns la timp, ocup şi un loc.

Dar gândul apasă cu greul său bloc…

E numai vedere… nu mai pot să vorbesc…

DIES IRAE

Cât de străin sunt de ţara mea,

Şi nici un dor nu mi-a rămas –

Gând rău, şi-ntunecat,

Închide al dreptăţii glas.

Va fi târziu în ziua-aceea…

Şi bântuie în calea mea,

Tăceri de vremi, sinistra foame!

Sau cântece ce plâng mereu:

– Grăbeşte, nu mai aştepta!

SONET

E-o noapte udă, grea, te-neci afară.

Prin ceaţă – obosite, roşii, fără zare –

Ard, afumate, triste felinare,

Ca într-o crâşmă, umedă, murdară.

Prin măhălăli mai neagră noaptea pare…

Şivoaie-n case triste inundară –

Ş-auzi tuşind o tuse-n sec, amară –

Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare.

Ca Edgar Poe, mă reîntorc spre casă,

Ori ca Verlaine, topit de băutură –

Şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă.

Apoi, cu paşi de-o nostimă măsură,

Prin întuneric bâjbâiesc prin casă,

Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură.

CU VOI…

Mai bine singuratec şi uitat,

Pierdut să te retragi nepăsător,

În ţara asta plină de humor,

Mai bine singuratec şi uitat.

– O, genii întristate care mor

În cerc barbar şi fără sentiment, –

Prin asta eşti celebră-n Orient,

O, ţară tristă, plină de humor…