sâmbătă, 15 decembrie 2012

VASKO POPA, OCHII TĂI DE N-AR FI




VASKO POPA

 (29 iunie 1922 – 5 ianuarie 1991)




VASKO POPA, OCHII TĂI DE N-AR FI
 (1922 – 1991)

◊ SCOARŢA (1953)
◊ CÂMPIA NEODIHNEI (1956)
◊ CER SECUND (1968)
◊ ŢARA VERTICALĂ (1972)
◊ SAREA LUPILOR (1975)
◊ CARNE VIE (1975)
◊ CASA DIN MIJLOCUL DRUMULUI (1975)
◊ INCIZIE (1981)

„Ceea ce e uimitor în opera poetică a lui Vasko Popa
este universul ei tensional, surprinderea sentimentului
în momentul lui de implozie. Deşi aparenţa versului,
de cele mai multe ori lapidară, pare a indica o sublimare
a sensurilor, o tentaţie de cristalizare în simbol, lectura
atentă dezvăluie un proces invers, şi anume o subtilă dezagregare a simbolului, o încorporare a lui în materie, comparabilă cu fisurarea în stea a geamului mat, străbătut
de o piatră transparentă. Este o poezie a mulajelor.
Materia verbală păstrează în ea, ca o matriţă, imaginea
inversă a tensiunii, gata însă oricând să o restituie
în cele patru dimensiuni. De aici şi impresia de eliptic, corespunzând densităţii; de stil indirect, corespunzând
spiralei înscrisă pe cochilii. Evident, versul lui Vasko Popa
 nu are o incantaţie fonică, ci una metaforică, şi poate
de aceea se dăruie mai dificil, dar mai de neuitat.”
NICHITA STĂNESCU            

REZONANŢĂ

Camera goală începe să mârâie
În propria-mi piele mă furişez

Tavanul începe să scheaune
Îi arunc un os
Colţurile încep să schelălăie
Le-arunc şi lor câte-un os
Podeaua începe să urle
Îi arunc şi ei un os

Un perete începe să latre
Îi arunc şi lui un os
Şi-al doilea şi-al treilea şi-al patrulea
Încep să latre
Îi arunc fiecăruia câte un os

Camera goală începe să urle
Gol eu însumi
Fără de oase
Într-un însutit ecou
Al urletului mă prefac

Şi răsun răsun
Răsun

CĂLĂTORIE

Călătoresc
Drumul de-asemenea călătoreşte

Drumul oftează
Printr-un adânc printr-un întunecos oftat
N-am timp să oftez
Călătoresc înainte

Nu mă mai împiedic
De adormitele pietre de pe drum
Călătoresc mai uşor

Indolent vântul
Nu mă mai ia cu vorba
De parcă nici nu m-ar observa
Călătoresc mai repede

Gândurile-mi spun că lăsasem
Un fel de sângeroasă de surdă durere
Pe fundul abisului din urma mea

N-am timp de reflecţii
Călătoresc

ÎN CUIER

Gulerele au ros
Gâturile golurilor spânzurate

Ultimele gânduri se clocesc
În caldele pălării

Degetele amurgului atârnă
Din mânecile rămase văduve

O verde spaimă răsare
Din blândele cute

ÎN SURÂS

Apăruse în colţul buzelor
O rază de aur

Valurile visează
În tufe de flăcări

Depărtările cu ochi albaştri
Se făcuseră ghem

Amiaza se coace liniştit
În însăşi inima miezului nopţii

Blânde tunete zumzăie
Pe firele tăcerii

MĂGARUL

Uneori zbiară
Se scaldă-n praf
Uneori
Atunci îl remarci

De altfel
Nu-i vezi decât urechile
Din capul planetei
Iar el nu e

PĂPĂDIA

Galben ochi al singurătăţii
La marginea trotuarului
La capătul lumii

Tălpi oarbe-i presează
De pântecele de piatră
Gâtul

Coate subterane-i îndreaptă
Rădăcinile
Spre negrul pământ al cerului

Răscrăcăratul picior de câine
O sfidează
Cu o ploaie fierbinte

N-o bucură decât
Rătăcitoarea privire a trecătorului
Care-i înnoptează-n
Corolă

Astfel
Se stinge chiştocul
Pe buza inferioară a neputinţei
La capătul lumii

CASTANUL

Strada-i arborează
Bancnotele verzi
Fluiere zurgălăi şi trompete
I se cuibăresc în coroană
Primăvara îi retează degetele

Trăieşte de pe urma aventurilor
Propriilor sale rădăcini inaccesibile
A minunatelor amintiri
A neaşteptatelor nopţi
Când dispare de pe stradă

Cine ştie unde umblă

Într-o pădure s-ar fi rătăcit
Îşi reia totuşi de fiecare dată
Înainte de revărsatul zorilor locul în alee

CARTOFUL

Enigmatica faţă brună
A pământului

EL vorbeşte
Limba eternei amieze
Pe degete ale miezului nopţii

Încolţeşte printre iernaticele provizii
Ale aducerilor-aminte
Printre spectaculoase mijiri de ziuă

Şi asta numai deoarece
Adăposteşte în inimă
Un soare dormind

DEPARTE DE NOI (VI)

Tu-mi veghezi ridurile dintre sprâncene
Aştepţi să mi se crape de ziuă
Pe faţă

Noaptea de ceară
Abia apucase să ardă
Până la unghiile aurorei

Negre cărămizi
Au şi pavat
Întreaga boltă cerească

DEPARTE DE NOI (XIV)

Ochii tăi de n-ar fi
N-ar exista cer
În locuinţa noastră

Râsul tău de n-ar fi
Din ochi pereţii
N-ar dipărea vreodată

Privighetorile tale de n-ar fi
Tandre sălciile
Nu ne treceau vreodată pragul

Mâinile tale de n-ar fi
În visul nostru soarele
N-ar înnopta vreodată

DEPARTE DE NOI (XV)

Sunt fără de capăt
Străzile privirilor tale

Din pupilele tale rândunelele
Migrează în sud

Plopii din pieptul tău
N-au fost desfrunziţi vreodată

Soarele nu apune
Pe cerul cuvintelor tale

DEPARTE DE NOI (XX)

Din palmele tale
Beau apă vie păsările

Păsări albastre şi castanii
Care-şi iau din ochii noştri zborul
Când nu sunt vânători prin apropiere

Palmele tale ne iluminează
Cele două imaginare bulgăre de pământ
Atunci când soarele întârzie

DEPARTE DE NOI (XXI)

Mâinile tale ard în flăcări
Pe vatra din mijlocul feţei mele

Mâinile tale-nfloresc
În îndepartata pustie din mine
În care nimeni nu călcase vreodată

Mâinile tale visează-n mâinile mele
Visul tuturor mâinilor din lume-nstelate

MISIUNEA MIERLEI

Mierla-şi usucă la focul bujorilor roşii
Aripile acoperite cu rouă de sânge

În faţă i se deschide câmpia
Înseamnată de incandescentul omenescului fier
Prefăcut în aur curat

Printre litere iarba domneşte
Ordinea lor
O stabileşte după poftă

Mierla îşi smulge câmpaia
Din mâinile celor patru negre vânturi
De la amiază până la miezul nopţii o-ndoaie

La miezul nopţii ea taie în zbor cerul
Ducându-şi în cioc numai ea ştie unde
Verdele său nimb

ULTIMA ŞTIRE DESPRE CUTIA MICĂ

Cutia mică în care e lumea întreagă
S-a îndrăgostit de sine
Şi a născut
Încă o cutie mică

Cutia mică a cutiei mici
S-a îndrăgostit şi ea de sine
Şi a născut
Încă o cutie mică

Şi astfel la nesfârşit

Lumea întreagă din cutia mică
Ar trebui să fie
În ultima cutie a cutiei mici

Niciuna dintre cutiile mici
Aflate în cutia mică îndrăgostită de sine
Nu este şi ultima

Căutaţi acum lumea