Ziua Limbii Române – Căuşeni, Republica Moldova – 31 august–1 septembrie 2013

Ziua Limbii Române 

Căuşeni, Republica Moldova 

31 august–1 septembrie 2013

„M-am născut român şi am să mor român, căci naţionalitatea 

este precum chipul sau încălţările.(...) Chiar dacă o bună parte 

din viaţa mea am vorbit şi am scris ruseşte, nu mi-am uitat totuşi 

limba mamei. Şi nu o voi uita şi nu mă voi dezice de ea niciodată. 

Sunt mândru şi solidar cu Academia de Ştiinţe a Moldovei, 

care a ştiut să apere demnitatea adevărului pe care trebuie 

să-l slujească. Nu există naţiune moldovenească şi limbă 

moldovenească după cum nu există naţiune şi limbă oltenească,

 bănăţeană, maramureşeană, bucovineană, transnistreană. 

Există români şi limba română şi punctum, vorba clasicului. 

EUGENIU GREBENICOV 

ÎN LIMBA TA

În aceeaşi limbă
Toată lumea plânge,
În aceeaşi limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poţi s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.

În limba ta
Ţi-e dor de mama,
Şi vinul e mai vin,
Şi prânzul e mai prânz.
Şi doar în limba ta
Poţi râde singur,
Şi doar în limba ta
Te poţi opri din plâns.

Iar când nu poţi
Nici plânge şi nici râde,
Când nu poţi mângâia
Şi nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tău în faţă,
Tu taci atuncea
Tot în limba ta.

GRIGORE VIERU

 

 

GINTA LATINĂ 

Şi sare e-n Moldova şi turme şi oloi
Şi-n codri urşi şi vii nenumărate
Şi râurile vin spre Miazăzi
Şi lasă-n urmă ţara de bucate

Grâu şi secară şi mălai şi orz
Şi floarea-soarelui şi pe coline
E-atâta aur în livezi vărsat
C-abia-l pot toamna crengile susţine

Şi cânepă-i destulă şi in pentru cămăşi
La pruncii mulţi în fiecare casă
Şi moldovenii-s oameni răbdători
Cu ochii blânzi şi faţa cuvioasă

Căci în Carpaţi prin sihle şi poieni
Şi prin păduri până la marea roată
I-a tot lucrat prin miile de ani
Icoana-nţelepciunii preacurată

Şi-n jurul ei a înflorit un schit
Şi crinu-a dat în turn de mănăstire
Şi clopotul a uns dintre ţărani
Mereu un domn curat întru mărire

Şi veacurile-n matcă i-a păstrat
Şi au crescut şi ţara este plină
De-o seminţie dreaptă pe pământ
Ce ţine-aprinsă candela latină 

                                                                 IOAN ALEXANDRU

 

LIMBA NOASTRĂ

 
Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.

Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le 'nşirate, -
Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată. 

ALEXEI MATEEVICI

 

MĂNĂSTIRE CU TREI UŞI

Poetului NICOLAE DABIJA

I (DE-A BUŞILEA)

Pe unde s-au dus Pizarro, Cortés, Montezuma,
pe-acolo se vor duce de-a buşilea
toţi detractorii butăşiţi;

pe unde s-au Mefistofel, Caligula şi Incitatus,
pe-acolo se vor duce de-a buşilea
toţi inchizitorii sclivisiţi;

pe unde s-au dus centaurii cu vată în nas,
pe-acolo se vor duce huruind
toţi achingiii răscoliţi;

pe unde ne-am dus cu Mioriţa, plăviţa,
pe-acolo se vor duce bâiguind
toţi ucigaşii istoviţi.

II (LECŢII DE LIMBA ROMÂNĂ)

Scriu în limba Sucevei,
în vreme ce învăţătoarea îmi dă peste degete
cu nuiaua de corn înflorit;

scriu în limba Hotinului,
în vreme ce profesorul îmi trage palme
peste ceafa de copil flămând;

scriu în limba Cernăuţiului,
în vreme ce duhovnicul Mariei de Mangop
îmi întâmpină poemele cu pâine şi sare;

scriu în toate limbile pământului,
în vreme ce stejarii şi teii învaţă
pisaniile de la Ipoteşti.

III (PROCLAMAŢIE) 

Noi suntem cuminţenia pământului.
Nu privim chiorâş, nu întoarcem spatele nimănui,
nu trântim uşile în sfârla străinilor.

Noi suntem răbdarea pământului.
Nu înjurăm, nu blestemăm, nu-i poreclim pe ceilalţi,
nu băgăm labele în buzunarele megieşului.

Noi suntem marea, sarea şi cerul pământului.
Nu şterpelim mielul din oaie, bomboanele
de pe coliva mortului, mărunţişul din cutia milei.

Noi suntem rugăciunea pământului.
Nu mâncăm lebede la Viena, nu adorăm copiii din flori,
nu ciugulim covrigeii din coada Caţavencilor.

Noi suntem memoria pământului.
Nu trăim cu dimineţile, cu tristeţile închise,
nu ne sufocăm cu voga Occidentului.

Noi suntem fântânile şi izvoarele pământului.
Nu vindem pielicele de cucuvele pe la porţile Romei,
nu dăm cu flit Halimei şi Orientului.
Noi suntem Cuvântul.

                                                                                            ŞTEFAN DINCESCU

ELEGIA DE LA CHIŞINĂU

Am sărit Prutul printr-un colţ de cazanie,

răzuit de-o toamnă moţăind într-o şea de poet.

Am băut din lumină stranie danie

şi-am început să mă tulbur discret.

Am iscodit doinele, codrii, pământul

până la coase, până la oase, concret.

Mi-am căptuşit în letopiseţele calde cuvântul

şi-am cutezat să mă tulbur discret.

Am sorbit Prutul amorţit în blânde culori,

zăpăcit de icoane cu visări de-un tandru cadet. 

Sfărâmat în iluzii, dărâmat în candori,

am învăţat să mă vaier discret.

Ţi-am secat Prutul. Miel mă botez,

Sfântă Moldovă, tămâie a rănilor Tale!

Poem să-ţi amurgesc, lucind pe meterez,

rup veacuri şiroind vocale!

ŞTEFAN DINCESCU

MAMA ROMA

Roma e sacră pentru neamul meu
Şi s-o ridic în imne se cuvine,
De două mii de ani neîntrerupt
Vorbesc pe limba şaptelor coline

Focul în vatră şi casa-ntre păduri,
Plugul şi oaia, masa pentru pâine,
Viţa de vie nobilă pe deal
Şi drumul ţării pururi printre grâne,

Lumina lină-n candela dintâi,
Când steaua serii-n lacrimă străluce
Şi-n ţintirim biserica de lemn
Ridică satu-n glorie pe cruce.

Stejar îmi spune luna de pe cer
Argint clipind în ramurile mele,
Rumoarea Romei, rouă de pe rai,
Rugul nestins roieşte printre stele.

Numai vocale lacuri între munţi,
Străfulgerate de statornicie;
Pe fluiere păstorii din Carpaţi
Tot limpezesc pământul ce-o să vie.

Roma, mamă, sora mea, copil,
Patria părinţilor, părinte,
Pajura-mpăratului păstor
Sigilează crinul pe morminte.

IOAN ALEXANDRU

 

COŞMAR 

În Taimâr, c-o sanie cu reni –
colo pân’şi vara viscoleşte –
dat-am de un sat de moldoveni
ce uitaseră – săracii! – româneşte.

I-a adus colo tătuca Ţarul
şi le-a dat pământ, cât vezi în jur,
numai că nu-ntra în el brăzdarul–
cică e bocnă anul împrejur.

Şi-au rămas: să crească urşi în stână
şi la sănii să înhame reni,
numai c-au uitat limba română,
dar în buletine-s „moldoveni".

M-au cinstit cu ţuică din licheni,
m-au servit cu colţunaşi din peşte,
şi mi se jurau că-s moldoveni,
doar că – nu pot să vorbească româneşte.

Şi-amintiră, după lungi torturi,
of, şi eu mă bucuram ca prostul! –
numai colo nişte-njurături
şi-ncă un fragment din „Tatăl nostru".

Şi-am bocit cu ei la despărţire,
şi mi-au dat şi-un colte de mamut,
şi le-am dat volumul meu subţire
pe care îl tot răsfoiau, pierdut...

Dar, de-atunci, nu-n tundră, ci la noi
câte unu-aud cum se făleşte:
– Sunt şi eu tot moldovan, ca voi,
numai... c-am uitat „maldaveneşte".

Şi-i de râs povestea, şi-i de plâns,
cum vreun tip stă chiar şi-ţi dovedeşte
că adevăraţii români îs
tocmai cei ce nu ştiu româneşte.

Se dezice, fiu al nimănui,
în discuţii şi, -afişat – în presă,
de strămoşii şi de limba lui,
iar Moldova i-i – doar o adresă.

Că nu-s patriot mă dojeneşte
şi-mi tot spune, cuvântând mereu,
el mai mult Moldova că-şi iubeşte,
şi mă-nvaţă cum s-o fac şi eu.

...Lasă-mă, în graiu-mi, să bocesc
spicul sec, şi de sub luturi ruda–
„moldoveanule", cum zici să te numesc,
care limba ţi-ai trădat, ca Iuda.

Nu te cred – cât fi-va să cârteşti,
c-astă ţară cu al ei sfânt temei
mult mai mult ca mine o iubeşti–
dacă silă ţi-i de limba ei.

Dacă limba mamei ţi-ai urât,
dar alt adevăr pe lume nu-i:
căci există un popor atât
cât mai e vorbită limba lui.

... În Taimâr, c-o sanie cu reni–
colo pân’şi vara viscoleşte–
dat-am de un sat de moldoveni
ce uitaseră – săracii! – româneşte.

Şi-un coşmar visez  – de-atunci –  prin vremi,
mă trezesc şi-mi zic: Doamne fereşte
de-o Moldovă doar din moldoveni
ce-au uitat, cu toţii, româneşte.

NICOLAE DABIJA

PATRIE

Nici sfinţi n-am dat prea mulţi noi la vedere,
Făptuitorii binelui s-ascunşi,
Vom socoti cât fost-am la-nviere
De bucuria milelor ajunşi.

Până atunci e vieţuirea noastră
Grâu şi neghină la un loc
Şi de departe zarea e albastră
Oricât ar fi în lume nenoroc.

Neamul meu, poporul de omenie,
Cât ne-a fost pământul de puţin
Ne-am ţinut cu el de veşnicie
Şi am dat de pâine şi de vin.

Şi cu pruncii am crescut o ţară
Şi cu vremea-am devenit stăpâni
Peste cerul stelelor de vară
Tremurându-şi auru-n fântâni.

IOAN ALEXANDRU 

 

 

AURA

Noi n-avem piramide în Carpaţi,

Nici babiloane n-am crescut prin casă,

Pământul nostru-n lume s-a deprins

Din când în când c-o faţă cuvioasă,

Lăuntric sanctuar împodobit

Cu toată slava zilelor de vară

Şi când obrazu-n lume-i pustiit

O lacrimă-l sfinţeşte în afară.

Aura ei pe Voroneţ s-a-ntins,

Pe ouăle de Paşti şi pe veşminte

Şi de pe porţi a lunecat în cer

Şi ceru-a lunecat printre morminte…

                                           IOAN ALEXANDRU

 

 

LEGĂMÂNT

LUI EMINESCU

Ştiu: cândva la miez de noapte,

Ori la răsărit de Soare,

Stinge-mi-s-or ochii mie

Tot deasupra cărţii Sale. 

Am s-ajung atunce, poate,

La mijlocul ei aproape,

Ci să nu închideţi cartea

Ca pe recele-mi pleoape.

S-o lăsaţi aşa deschisă,

Ca băiatul meu ori fata

Să citească mai departe

Ce n-a dovedit nici tata.

Iar de n-au s-auză dânşii

Al străvechei slove bucium,

Aşezaţi-mi-o ca pernă

Cu toţi codrii ei în zbucium.

GRIGORE VIERU

 

ÎNTOARCEREA LUI EMINESCU  

Chiar acum când ninge pe Moldova, 

veste mi-a sosit din Cernăuţi 

că de-acolo Eminescu – tânăr 

a pornit spre Chişinău, desculţ. 

Cu desaga plină de poeme

să se-adeverească-a pornit –

dacă mai suntem la locul nostru 

şi să vadă dacă n-am murit. 

Să-i ieşim, pe viscol, înainte
care cu o carte sau o floare:
paşii din omăt să i-i culegem
şi să-i cerem în genunchi iertare.

Pentru că nu-l mai lăsăm să doarmă
şi-l purtăm pe drumuri de un veac:
ba copiii mor în Bucovina,

ba se-aprinde grâul în Bugeac.

Iartă-ne, bădiţă, să îi spunem,
că ades – cum veacul e-n delir,
ai fost oaspete în casa Ta
şi în ţara Ta un musafir.

Nu te-nghesuiai să-ncapi la masă
vinul când curgea gârlă la vale –
la dureri veneai să fii cu noi
şi-ţi simţeam prezenţa Dumitale.

Ne-au bătut şi cerul şi pământul,
vremuri grele au trecut pe-aci,
ne ziceam: s-avem pâinică-n casă,
fără poezie-om mai trăi.

Multe am păţit în acest secol
care neschimbându-se ne schimbă,
deseori ne-am ruşinat să spunem
că vorbim cu Tine-aceeaşi limbă.

Cine ne-ar ierta pentru copiii
care deschideau volumul Tău
şi găseau poemele ciuntite
şi cârpită soarta Ta, mereu?!

Căci, de-o vreme, Doamne, ce se-ntâmplă,
parcă nici nu mai avem destin,
pân-şi ceasurile noastre arată
şi măsoară toate-un timp străin.

Şi-aş boci acum, dar n-am cuvinte:
cei care în cuie te-au bătut
nu străini au fost, sosiţi din lume,
tot dintre ai noştri te-au vândut.

Asta e durerea noastră mută
că visând să-şi numere arginţii
– câte-un Iuda, la un colţ de stradă,
vinde-şi şi poeţii şi părinţii.

Unii s-au deprins stăpân să-şi aibă
asta fiind al vieţii unic rost –
chiar ar face revoluţii, numai
să rămână şerbi precum au fost.

Şi atâţia plaiul ne-au prădat,
iar acum căinţele le vin:
nu le e ruşine c-au furat,
ci ruşine – c-au furat puţin.

Despre noi ce ţi-am putea vorbi,
suferim, în parte, fiecare,
pedepsiţi, cum veşnic ni se spune,
doar pentru păcate viitoare.

Căci la noi, aşa-i de la un timp –
dacă-ngheaţă via sau puieţii;

pentru tot ce se întâmplă-n ţară –
nu răspund miniştrii, ci poeţii.

Iartă-ne c-atât ne-am fost străini,
dar de astăzi, împlinind un rost,
să sperăm că-n fiecare casă
va găsi Cuvântu-ţi adăpost.

…Chiar acum când ninge pe Moldova,
când nămeţi prin cerul ei se-alungă,
Eminescu a pornit spre noi,
şi - să dee Domnul să ajungă!

NICOLAE DABIJA 

 

 ŞTEFAN CEL MARE

Cineva mi-a zis c-ai fi bătrân
şi ai sta-n palatul tău de la Suceava
obosit de sângele păgân;
numai tu în doi cu slava, sclava.

Mărite Ştefan, mai apără-ne încă,
de hoardele ce curg spre biata ţară;
fii – în puhoiu-acesta – iarăşi stâncă,
cum ai ştiut să fii odinioară.

Vin dinspre Nistru tătăreţii hani
şi dinspre Dunăre oştirea cea spahie –
şi n-avem unde ne ascunde de duşmani
decât pe câmp deschis de bătălie.

Aşa îţi este datul, să n-ai somn
şi ţara să ne-o aperi totdeauna,
să nu ai pace, sfântul nostru DOMN,
cum cu Moldova eşti şi fi-vei una.

Te-aşteaptă calul, lângă scară, înşeuat
şi toţi plăieşii tăi de mai înainte;
doar să îi chemi, sub steagu-nvâlvorat,
şi ei s-or ridica şi din morminte.

Pământu-i plin şi greu de-atâtea morţi:
sicriele-s peste sicrie îngropate,
tot alte generaţii, dar cu aceleaşi sorţi
şi cu aceleaşi visuri mutilate.

Nu ştim de ce se-ntâmplă-aşa cu noi:
pe rând, ne pică din icoană sfinţii;
trec, pe deasupra, norii fără ploi;
răcesc copiii, dar tuşesc părinţii.

Cerul răsare doar pe jumătate
şi râurile curg mai mult în gând...
Noi, ale tale bătălii, pe toate,
până acuma le-am pierdut, pe rând.

Istoria o ţinem minte, pe sărite,
ne prinde bine chiar pecetea ta, eternă:
în spaţiul rămas liber de cuvinte –

am semănat şi cultivăm lucernă.

Vino, să-ţi dea iar codrul ascultare
şi timpul să se teamă de penduluri;
iar calul când ţi-o galopa pe zare –
să tremure sultanii-n Istanbuluri.

De soarta cestei ţări moldoveneşti
şi de bărbaţii ei bătuţi în cuie –

pe Daniil Sihastru să-l mai ispiteşti,
cel care purta fulgeru-n căţuie.

Să te-auzim la vechile pălănci;
stejarii din dumbrăvi, cu bucurie –
cum se credeau buni numai de sicrie –
să afle că sunt buni şi pentru lănci.

Încalecă, te aşteptăm, mărite,
noi, călăraşii şi arcaşii tăi –
să mângâi aste dealuri obosite
şi holdele sărace de pe văi.

Vino, de-a dreptul peste largi câmpii
cu primăvara-ncărunţind cuminte –
iar ca să ştim, măria ta, că vii
livezile trimite-le-nainte!

NICOLAE DABIJA  

 

STRĂMOŞII

Oricât le era vatra de săracă
Trăiau mai mult cei vechi şi mai uşor
Lângă părinţi o viaţă să trăiască
Şi încă una lângă pruncii lor.

După ce întreaga moştenire
Se ştia ajunsă-n locul sfânt
Sătui de zile şi de fericire
Plecau strămoşii de aici cântând.

După ce-aşezau pe îndelete
Pentru suflet ce era mai greu
Întorşi senini cu faţa la perete
Se strămutau la bunul Dumnezeu.

Nu puteau muri fără să-şi lase
Întreaga avuţie celor vii;
Matusalemi cu bărbi evlavioase
Încap într-un mileniu doi sau trei.

Ce-i mai de preţ să nu se risipească
Frumuseţea lumilor de la-nceput,
Câteva făpturi s-o tăinuiască
Prin care focul veşnic a trecut,

Să nu se uite, să nu-l bage-n seamă
Cuvântul stă în veac nemuritor
Ca limba într-un clopot de aramă
Cu cât îl bate-i mai răsunător

Unde sunt mulţi e gata să se piardă
În graba mare ce avem mai sfânt.
Era de-ajuns luceferii se ardă

Să se străvadă celălalt pământ.

IOAN ALEXANDRU

 

SCHIT LA CETATEA ALBĂ

Doamne Ştefan, zi, cu ce-am greşit?!

La Cetatea Albă, unde-ai sângerat odată,

schitul cel de tine ctitorit

astăzi e pentru turişti privată.

De aceea poate ni s-a întâmplat

că sfârşitul lumii se amână

şi-ncă nici un várvar fulgerat

n-a căzut cu pantalonii-n mână.

Mă cuprinde, mută, disperarea

şi pe ţărmul mării plâng ca prostul:

„Daţi mai la o parte umblătoarea…

De ce-aţi pus-o chiar în capul nostru?!”

Şi un ghid cu ochi-tăiş de coasă

cu dispreţ mă fulgeră pe mine:

„Ordine să-ţi faci la tine-acasă,

că, străinule, aicea are cine!”

Iată-mă turist la mine acasă,

oaspete ogrăzii ce mă cheamă.

Bună ziua, tată, bună seara, mamă,

cât costă biletul, ca să intru-n casă?

Cât costă biletul, ca să-ngenunchez

umilit pe pragul nostru părintesc;

daţi-mi şi-un permis: ca să lăcrimez,

să vă spun de-un secol cât vă mai iubesc.

Cerul e mai aspru, valul e mai greu

şi tot sapă-sapă lutul sub cetate.

Nu mă mai minţi, o, critic fariseu,

că durerea e-o necesitate!

Căci am suferit de-o veşnicie

tot râvnind la raiul cel, în care

sfinţii nu se văd din scârnăvie,

de la gâzii lor cerşind iertare.

Cărţi-prospecte pline-s cu amar

şi din ele aflu, întristat:

că-Alexandru, Bunul, ar fi fost tătar,

iar Ştefan cel Mare nici n-a existat.

O, turistule, cu toată-averea-n drum,

ce-ţi ai ţara ta unde-i mai bine,

osul cel pe care-l calci acum

cum mă doare, parcă-i rupt din mine!

…Aştept Marea Neagră să îngheţe,

să asediez castelul muribund:

să-i fur schitul, palid de tristeţe,

şi-ntr-o lacrimă ferită să-l ascund!

Să nu-l mai găsească nici o cutră

când dori-va să se ducă-afară,

schitul cel cu sfinţi ce se mai uită

cu ochii scoşi de mucuri de ţigară.

NICOLAE DABIJA

CÂNTEC POPULAR

Când pe lume-am apărut

La o margine de Prut,

Lângă râul pătimit,

O străină m-a răpit

Şi astfel mă legăna:

„Nani, nani, nani-na,

Peste Prut trăiesc jandarmi,

Să creşti mare, să îi sfarmi!

Peste Prut trăiesc potăi,

Iar nu frăţiorii tăi!

De-or striga: «române drag»,

Pune mâna pe ciomag,

De-ai să-i vezi cântând de dor,

Pune mâna pe topor!

De ţi-or spune că ţi-s fraţi

Să nu-i laşi nespintecaţi!”

Copil prost, copil furat,

Frate, rău te-am supărat!

Dar eu nicio vină n-am,

Fost-am despărţit de neam

Şi chiar Domnul Cel de Sus

A tăcut şi nu mi-a spus

Care e măicuţa mea

Şi nici maica spusu-mi-a.

GRIGORE VIERU

 

 

ICOANĂ

N-am să uit, pe-un şes podit cu pai,
câte zile-or fi să-mi mai rămână:
o căruţă trasă de doi cai
şi în ea – o femeie bătrână.

Carul scârţâia din osii, sfânt,
şi-nlemnii, văzând, lâng-o răscruce
că bătrâna duce – sau aduce? –
o căruţă plină de pământ.

Ea stătea deasupra,-ngenuncheată,
parcă se ruga, cu ochii duşi;
prinse-atunci, blând, lanul să se zbată
şi lumina prinsă în ţăruşi.

Ea stătea ca-n strană, cuvioasă,
şi privea tot timpul înainte:
poate-şi aducea strămoşii-acasă,
poate-şi avea carul cu morminte?

Numai drumul dacă-l mai vedea,

ochii ei alunecau departe:

parcă ţara o ducea cu ea,

parcă o muta în altă parte...

Şi am vrut să-i strig o întrebare:
spune, unde duci acel pământ?

E ţărână scoasă de vânzare
sau ţărâna propriului mormânt?!

Pentru pomi îl duci sau pentru oale?
Ori, poate,-i pământ răscumpărat
de pe la străbunii dumitale
care îl vândură altui sat?

Dar bătrâna n-auzea, se pare,

parcă semăna cu o statuie,

parcă semăna c-o lumânare

mai mocnind un fir de flăcăruie...

Doar pe chip i le ceteai pe toate:

parcă nu avea dreptul să moară

până nu va face o dreptate

poate sie, nouă, bunăoară.

Şi o urmării, fără de grai,
până zarea o-nghiţi,-ntr-un fel,

ori – pân-se topi cu tot cu cai
în ţărâna şesului acel...

...Cea icoană o mai văd şi-acum
fără-asemănare-n univers:
o femeie şi doi cai pe drum
şi-o căruţă-mbătrânind din mers.

 NICOLAE DABIJA

 

CETATE ASEDIATĂ

Ce caută poeţii în biblioteci,

când ei sunt aşteptaţi pe baricade?! –

poemul ar putea pe murii reci

să ieie locu-oşteanului ce cade.

Poeţii din cetatea-asediată,

e locu-acestora pe metereze – sus –

cu opera lor scrisă-n viaţa toată

şi cu poemele ce încă nu le-au spus.

Acum se făureşte viitorul,

acel de generaţii presupus:

nu da, mărite,-ntr-însul cu piciorul

precum păgânii-n chipul lui Iisus.

Când bat barbarii-n poartă cu berbeci

şi de săgeţi e Dumnezeu străpuns –

o, ei izbesc şi în biblioteci,

unde îţi pare că stai bine-ascuns.

Găsi-vor argumente vagi şi laşe

bărbaţii cărturari, utile-n veci…

…Când cititorii li-s ucişi din faşe,

ce caută poeţii în biblioteci?!

  NICOLAE DABIJA

 

BISERICI FULGERATE...

Biserici fulgerate pe coame de deal

peste care ninsoarea de câteva secole

tot cade şi cade,

ca să acopere plecarea lui Dumnezeu

către alte balade.

Ce trist e omul care nu are o

ogradă a lui

peste care un măr cu fructe grele

ramii şi-i frânge,

dar cel mai trist e omul

cu multe patrii,

care nu are un loc

în care să poată plânge.

  NICOLAE DABIJA

AMINTIRE DESPRE CETATEA CHILIA

Veacul acela îl năpădiră ciulinii şi scaieţii.

Şi eu eram o piatră din zidul cetăţii.

Eram martor la venirea slavilor,

la plecarea hunilor

şi la înfloritul alunilor.

Dumnezeu, cum călca pe nori ca pe punţi,

călătorind dinspre şes către munţi,

nu se-arăta la lumea cea săracă,

ci pietrelor care ştiau să tacă.

Luceferii s-au îngropat adânc în pământ,

şi nici stejarii de-atunci, nu mai sunt;

doar zările când vor să intre în Cetate

găsesc întruna porţile-ncuiate. 

  NICOLAE DABIJA

INSCRIPŢIE PE PIATRA DE HOTAR

Slav aş fi fost, de nu eram latin,
latin aş fi, de n-aş fi fost şi dac -
dar a ieşit aşa: să fiu român,
şi eu cu soarta asta mă împac!

Mi-au dat şi alţii sânge şi cuvinte -
nisipuri galbene trecură-n zbor,
purtate-n vântul Asiei, fierbinte,
să-ngraşe primitorul meu ogor.

Şi din Apus, din Miazăzi, veniră
umane pulberi, umbre şi lumini,
cu bine şi cu rău mă vremuiră -
pe toate le-am sorbit în rădăcini.

Şi nu-i nimic străin - a' mele-s toate,
dator nu sunt: plătit-am cu prisos! -
că tot plătind uitucilor la rate,
cuţitul mi-ajunsese pân' la os!

Dar am rămas aşa cum scrie-n carte -
priviţi-mă, şi-o să vedeţi uşor
că nu-s asemeni nimănui în parte,
deşi, -ntr-un fel, vă semăn tuturor.

Sunt bucuros de oaspeţi şi prieteni;
deschisă-i poarta, inima şi ea;
binevenit vei fi sub mândre cetini,
în munţii mei, la caldă marea mea.

Îmi dai un sfat? Te-ascult cu luare-aminte.
O mână de-ajutor îmi dai? Mulţam!
Dar nu cumva să-ţi bâiguie prin minte
ca asta-i ţara cailor de ham!

Poftiţi, deci, staţi la masă, staţi la soare! -
un loc prielnic vă pastrez, amici;
v-aştept cu mintea plină, gându-n floare
(că nu-i de lipsă fosforul pe-aici!...)

Întind spre toată zarea poduri bune:
primesc şi dau întregului Pamânt;
nu-i gând viclean în mine să răsune,
dar nici stapân nu caut: eu îmi sunt!

Învăţ, cântând sau nu, şi limbi străine,
mi-or folosi - în mintea mea socot -
dar mă gândesc de-asemeni că e bine
să mă pricep întâi şi-ntâi să-not!...

Şi, iată, simt aşa cum scrie-n carte -
priviţi-mă, şi-o să vedeţi uşor
că nu-s asemeni nimănui, în parte,
deşi, -ntr-un fel, vă semăn tuturor.

Că slav eram, de n-aş fi fost latin,
latin aş fi, de nu mi-ar zice dac -
dar a ieşit aşa: să fiu român -
şi vreau cu toata lumea să mă-mpac!

GEO DUMITRESCU