PRIMII
POEŢI PERSANI (sec. IX-X): SHAHID BALKHI
„Abu-l-Hasan Shahid ibn
Hossein din
Balkh.
Prieten al poetului
Rudaki. Deşi din opera sa
poetică s-au păstrat
numai 168 de versuri,
Shahid Balkhi rămâne unul
din cei mai importanţi
poeţi ai pleiadei. Numele
lui este citat de Rudaki
şi este cunoscut, de
asemenea, datorită unor controverse
pe teme filosofice avute
cu enciclopedistul
Zakaria Razi. A murit în
anul 325 H/ 937.“
JUR SUFLETULUI TĂU...
Jur sufletului tău să nu te las vreodată,
să nu te părăsesc la sfatul cui mă-mbată
cu vorbe – că de vorbe şi sfaturi nu ţin seama:
oricum, nu-mi schimbă voia de jurământ legată!
Am auzit c-ajunge în rai cine-i întinde
setosului o cană şi pofta i-o desfată.
Din potârnichi, o sută de inimi nu-s cât una
de şoim, din robi o mie nu-i una împărată!
De-ar fi văzut al Chinei stăpân obrazul tău,
s-ar fi-nchinat, dinari zvârlind ca din covată!
De-ar li văzut al Hindului rege părul tău
şi-ar fi sfărmat din idoli puterea vinovată!
Eu sunt pe catapulta de chinuri, nimicit
ca Ibrahim, de-a flăcării ură tras pe roată:
dar ţie mă închin, răsură-a primăverii!
Ci
lu eşti hibla
rugii,
credinţă-adevărată.
SPUN: SLAVĂ SOARELUI...
Spun: slavă Soarelui şi
Lunii,
lui Venus, veşnic
neatinse!
După sortite legi
aleargă,
de-un drum anume pasul
prins e.
Ca printre aştri-regi,
cezarul
e Soarele: lumina-ntinse
nici peste griji, nici
peste somn,
nici peste oşti,
războaie-ncinse:
li-e grija doar a fi
prieteni
şi a schimba priviri
nestinse.
O, ŞTIINŢĂ! MULT Ml-E MILĂ...
O, ştiinţă! Mult mi-e milă de preţul tău mărunt
deşi din tine preţul oricărui lucru vine.
Nimic nu vreau din aur, de nu-i comoara ta,
mai bine nevoiaş, dar însoţit: cu tine!
Cel care-nvaţă-şi face din ştiinţă bună oaste,
dai
prostul şi cu-o mie de oşti e de ruşine.
ÎN CER DOI MEŞTERI...
În cer doi meşteri:
croitorul
şi-un ţesător îţi ies în
cale.
Regească tiară coase
unul,
al doilea ţese
negre-abale.
ZICÂND CĂ-ŢI CÂNTĂ...
Zicând
că-ţi cântă, târfa urlă
de
nu poţi bea licoarea veche!
Să
juri că-n gâtul ei o mâţă
e zdravăn trasă de
ureche.
PECETLUITE GURI, TĂCÂND...
Pecetluite guri,
tăcând
la tine-ar dobândi
iertare:
mărinimos e leul,
chiar
de-l spurcă vulpea
lătrătoare.
SĂ N-ARĂŢI LA VIZIRI...
Să n-arăţi la viziri ce-am
scris, nu micşora
rostindu-le în public,
alesele-mi cuvinte!
Că nu eşti mai frumos decât
un castravete
şi
tot ce spui spurca-vei, urât şi fără minte.
ASEARĂ-NTRE RUINELE...
Aseară-ntre
ruinele de la Tus trecând
văzut-am
nu păunul, ci zbor de cucuvaie.
Am
întrebat-o: veste ce-mi dai de vechea fală?
Ce-mi
spui de aste ziduri? Răspunse: vae, vae.
DE-AR FI AVUT DUREREA...
De-ar
fi avut durerea, ca vâlvătaia, fum,
în
beznă-ntreaga lume ar zace scufundată.
Pământul
de-ai străbate de la un cap la altul,
ferice
om, în totul, n-ai să găseşti vreodată.
AVEREA PRECUM ŞTIINŢA...
Averea precum ştiinţa-s
narcisă, trandafir,
ce nu răsar
deodată-ntr-un loc, un timp, o fiinţă.
Atoateştiutorul averi nu
poate strânge,
bogatul rareori adună-un
dram de ştiinţă.
CA-NDRĂGOSTIŢII NORUL SUSPINĂ...
Ca-ndrăgostiţii norul
suspină, ca iubita
grădina îl aşteaptă, râzând
înfloritoare;
iar tunetul ca mine în
hohot negru plânge,
ca mine, când întâmpin un
răsărit de soare.
CÂND HOGEA M-A UITAT...
Când hogea m-a uitat,
aminte
de mine îi aduc prin
scris –
„copilului să nu-i dai ţâţă
până nu plânge“, s-a mai
zis.
