PRIMII POEŢI PERSANI (sec. IX-X): DAGHIGHI

DAGHIGHI 

„Abu Mansur Mohammad ibn Ahmad, s-a născut
până la jumătatea secolu­lui X şi a murit între 976 – 981.
Poet renumit din ultima perioadă a epocii samanide.
Importanţa lui pentru cultura persană nu constă
atât în nivelul artistic al liricii sale,
ci în încercarea de a crea o epopee naţională iraniană.
Versuri din această epopee au fost cuprinse
de către Ferdousi în Shah-Nameh.“ 

PRECUM ZULUFII TĂI... 

Precum zulufii tăi e noaptea neagră-amară,

precum obrajii tăi stă ziua să răsară,

Agatul şlefuit de meşterul zelos

încearcă-n strălucire ca buza ta să pară.

Mai mult de ori o mie am fost printre regeşti

grădini: o roză-n floare-i făptura ta, mai clară.

Ochii gazelei, poate, narcisele deschise

cu ochii tăi sclipind de rouă se compară.

Eu am văzut şi arcuri din Babilon, dar arcul

nu-i zvelt precum sprânceana şi arcuita nară.

Şi cum să zic: ai trupul de chiparoase – dacă

de fapt e chiparosul ca trupu-ţi de fecioară! 

CHIAR JUPITER Şl MARTE ... 

Chiar Jupiter şi Marte, ori Soarele şi Luna,

Mercur, Saturn şi Venus rotindu-se întruna

doar la porunca ta iau hotărâri! că voia

de sus îţi scrise ţie puterea şi cununa. 

CUM OCHIUL TĂU SĂDEŞTE... 

Cum ochiul tău sădeşte neliniştea în lume

şi din rubinul gurii – izvorul Khezr e-n spume,

atât de tare trupul mi l-au zdrobit, că vântul

îl spulberă în colburi – şi-n urmă numai fum e! 

EMIRE! AMINTEŞTE-ŢI... 

Emire! aminteşte-ţi: ce multă preamărire

mi-a fost sortită! Totuşi mi-e putrezită viaţa.

O, rege preaputernic! Pe unde-i cuib de vultur 

cutează oare zborul să-l mai avânte raţa? 

RĂBDARE, SPUI... 

Răbdare, spui – şi roade culeg toţi care-o-nvaţă.

Da, roade, însă poate cu alte vieţi în faţă!

Mi-am istovit eu traiul tot aşteptând, răbdând:

mi-ar trebui, spre roade-a culege, înc-o viaţă. 

CEREASCA ROATĂ PLEACĂ... 

Cereasca roată pleacă urechea la poruncă

şi fără vorba celui ce-i rege tuturor

de teamă, nici Saturn nu ştie cum se-aruncă

inelul soartei, cum să străbată ceru-n zbor! 

MÂNIA TA, CHIAR MICĂ... 

Mânia ta, chiar mică, pe-atât e de cumplită –

cu-atât mai mult, când lumii obrazul şi-l arată.

Uscatul schimbă-n Mare; fierbinte, apa-i plită;

iar soarele, ca piatra, va îngheţa deodată.