ŞTEFAN DINCESCU, VIITOR PE CHITUCI

ŞTEFAN DINCESCU

VIITOR PE CHITUCI

MOTO:

   

„Câteodat poetul

înarmat cu harapnic i cu aspr mânie

sfâiind întunericul larg, nesfârit,  

alearg crunt s-i vâneze Muza: Oh, târf!

Unde erai? Spune! Ce fceai, de nu vii în goan

când am nevoie de tine?“ 

RAFAEL ALBERTI

(Din „STIHURI“, 25)

ESTE BINE, STIMABILE ORFEU!...

Este bine, stimabile Orfeu, să-ţi vomiţi gloria

în tomberoanele Bacăului nostru cel insomniac

şi să-ţi remunerezi menadele cu haikuuri şi cu sonete.

Este bine, stimabile Orfeu, să-ţi plăteşti sicriul

şi pomelnicele, chiria, televizorul şi internetul,

apoi să-ţi cumperi ghete, izmene şi prezervative.

Este bine, stimabile Orfeu, să trăieşti surâzător

pe seama tinerei peniţe cu hemoragie de bivoliţă,

senin să accepţi pomana norocului tău paralitic.

Este bine, stimabile Orfeu, să nu uităm nici în somn  

că aezii noştri câştigă într-un deceniu de fulminantă glorie

cât o prostituată într-un an de apostolat în solda Europei.

A TREIA MÂNĂ

În vreme ce vouă, năzuroşi cititori, vă imprim

năbădăioasele poeme – când pe burţile cerşetorilor

molestaţi la uşile bisericilor, când pe boturile

maidanezilor înfiaţi de către primarii cu masterate

în hingheritul fotogenic – mie (Doamne-ajută!)

mi se întâmplă o droaie de ciudăţenii. Priviţi!

Din mâna dreaptă-mi creşte filiformă altă mână.

Aceasta – vivandiera, mâna a treia, reţineţi! –

îşi face de cap cu degetele, cu zarurile, cu zeii

companioanei dintâi. Să chicotiţi atât, moleţi

de cafenele, aţi lins (piezişi, insomniaci)

plaivazul prin Sorbona din Tecuci?

 
EXECUTAŢI-MĂ, VĂ ROG!

Sunt vinovat pentru moartea inorogului

şi-a minotaurului, pentru calul troian, pentru Ahile

şi pentru Patrocles, pentru Alexandru cel Mare

şi pentru Hefestion. Sunt vinovat pentru Empedocle

şi pentru Etna, pentru Mucius Scaevola şi pentru Brutus,

pentru Spartacus, pentru Galilei şi pentru Torquemada.

Sunt vinovat pentru Dachau şi pentru Auschwitz,

pentru Mauthausen şi pentru Arhipelagul Gulag,

pentru Aiud, pentru Canal şi pentru Cavnic.

N-am avut timp să văd, să ascult, să pipăi, să gust,

n-am avut timp să râcâi, să bat cu privighetori

în gelatinoase uşile voastre înţepenite-n dispreţ.

Noi, pricoliciul, păcăliciul, dăscăliciul,

la stele miorlăiam şi ne holbam la cracii Evei.

Executaţi-mă, vă rog frumos, puştani ai silei!

EDICT

Cleopatra, din cauza nasului ei prea lung,  

nu reuşeşte să înţeleagă o iotă din poeţii noştri

contemporani cu orice Dumnezeu aflat pe chituci.

Orice lectură naufragiază pe la prima pagină

bătătorită de muştele noastre irefragabile

fabricate în closetele de la Cambridge.

De-aceea vaganţii, miorlăitorii şi elitiştii, de azi

şi până în vecii vecilor, vor târnosi manganul

pe galerele imperiului nostru deraiat în vedenii.

STEAUA CANOPUS, FIREŞTE

Mi-am convocat vetustele palavre în forurile de urgenţe.

Acum le interoghez după manualul lui Jules Maigret,

acum le masez, părinteşte, cu alifii refrigerente.

Dimineaţa le implantez canini, măsele şi limbă,

rinichi şi ficaţi, plămâni şi-oleacă de creier smintit.

La prânz îmi provoc la duel toţi predecesorii

şi toţi contemporanii. Seara îi invit la turnir – în arenă

(Steaua Canopus, fireşte!) – pe epigonii mei luminiscenţi.

Voi, alchimiştii grevei ţârâite, dictaţi în breslele de scribi

mărunţi, suflându-şi mucii-n crinii din veranda Julietei:

„Orice ghepard gonflează greieri. Orice guvid îşi face

mănăstire.“ Mai croncăniţi? În ghicitori se covăseşte cerul.

ŞOPTIŢI-MI LA URECHE!

Aici primul împărat s-a ocupat

numai de pâinea voastră cea de toate zilele,

această solzoasă, această scorţoasă, această

ofuscată pâiniţă cu zeghe de vivandieră-n călduri.

Aici al doilea împărat s-a ocupat

numai de gladiatorii voştri cei de toate zilele,

priapici pianişti ai simfoniei morţii de azbest.

Suflând în candela din Roma, aici descălecară

din Egipt – astmatici, fantomatici, de prisos –

Antonius şi Cleopatra, vânzându-şi statuetele

pe râme. Aţi priceput niţel, pifani ai rimei?

Treziţi-vă sclipind! Şoptiţi-mi la ureche!  

CRIZĂ

Acum Scufiţa Roşie îmi desenează labele

într-o cleptomană, rotundă oglindă.

Dezamăgit, ies din odaie.

Acum Euridice îmi pictează mutra

într-o pătrată, petulantă oglindă.

Revoltat, predau cheile oraşului.

Acum Ahile îmi ecruisează gândul

într-o patibulară, triunghiulară oglindă.  

Scârbit, demisionez din istorie.

ITERAŢIE

Mai sublimaţi-ne o dată, mămoşilor

menghelegii, în magice distilerii!

Zău că le ducem dorul!

Mai exportaţi-ne o dată, bogheţilor

antreprenori, în călduroasele Siberii!

Zău că le ducem dorul!

Hoitarilor mai azvârliţi-ne tocaţi,

cucernici siamezi, pe confortabile maidane!

Zău că le ducem dorul!

TRANZIŢIE

Victimele şi călăii lor

s-au schimbat în călăii

şi-n victimele lor.

Sărăntocii şi milionarii lor

s-au schimbat cu milionarii

şi cu sărăntocii lor.

Proştii şi hoţii lor

s-au schimbat în hoţii

şi-n proştii lor.

PROVIZORAT

În fiecare seară fac apelul

celor ce îşi taie gâtul,

dar rezultatul rămâne provizoriu

spre disperarea furnicii noastre

mutând Himalaya cu linguriţa.

Cineva lipseşte frecvent

din formaţie. Cine să fie?

Voi ştiţi, albastrelor,

puberelor băscuţe?

PARDÓN

Călăii noştri

sunt mai blânzi

decât mieii noştri.

Călăii noştri

sunt mai frumoşi

decât îngerii noştri.

Călăii noştri

sunt mai giugiuliţi

decât copiii noştri.

Doar voi, pardón,

sunteţi greşiţi,

poeţi ai noştri!

DE BUNĂ SEAMĂ

Mai întâi aţi fabricat marele fâs

– vă amintiţi? – cu „Pinguinul“ vostru,

cu stâlparele voastre, cu tam-tamurile voastre,

de bună seamă.

Apoi aţi aplaudat marele fâs

– vă amintiţi? – cu delatorii voştri,

cu instigatorii voştri, cu maidanezii voştri,

de bună seamă.

De-acum ingurgitaţi marele fâs,

cu angoasele voastre, cu histrionii voştri,

cu infecţiile voastre,

pupându-vă-n cerul gurii,

de bună seamă.

VACUITATE

Cum se numea răcanul ţipotind

(în Parcul Romanescu din Bănie, între păuni,

mistreţi şi urşi): „Aer, aer, aer, aer“?

Cum se numea Moş Virgulă răcnind

(în pieţele Bacăului răznit, între cartofi,

chiloţi şi verze): „Aer, aer, aer, aer“?

Cum se numea bibliomanul provocând

avorturile Cleopatrei, în Alexandria urlând

cu patru guri: „Aer, aer, aer, aer“?

INTERVIU

– Ultima poezie?

– Duceţi-vă dracului!

– Ultima iubire?

– Duceţi-vă dracului!

– Ultima victorie?

– Duceţi-vă dracului!

– Ultima speranţă?

– Duceţi-vă dracului!

ŞTEFAN DINCESCU

CERUL DIN FARFURIE

MOTO:

   

„Plou de-o zi. Poate, de nou –

în Pruturile amândou.“ 

NICOLAE DABIJA

(Din „PLOAIE TRISTĂ“)

LECŢII DE LIMBA ROMÂNĂ

Poetului NICOLAE DABIJA

Scriu în limba Sucevei     

în vreme ce învăţătoarea îmi dă peste degete

cu nuiaua de corn înflorit.

Scriu în limba Hotinului

în vreme ce profesorul îmi trage palme

peste ceafa de copil flămând.

Scriu în limba Cernăuţiului

în vreme ce duhovnicul Mariei de Mangop

îmi întâmpină poemele cu pâine şi sare.

Scriu în toate limbile pământurilor

în vreme ce stejarii şi teii învaţă

pisaniile de la Ipoteşti.

PELERINAJ

Pe unde s-au dus Pizarro, Cortés, Montezuma,

pe-acolo se vor duce bălmăjind

toţi detractorii butăşiţi.

Pe unde s-au dus Mefistofel, Caligula şi Erostrat,

pe-acolo se vor duce tremurând                    

toţi inchizitorii sclivisiţi.

Pe unde s-au dus centaurii cu vată în nas,

pe-acolo se vor duce flatulând

toţi achingiii răscoliţi.

Pe unde ne-am dus cu Mioriţa, plăviţa,

pe-acolo se vor duce lehăind

toţi stihurgiii arvuniţi.  

PROCLAMAŢIA DE LA CĂUŞENI

Noi suntem răbdarea pământului.

Nu privim chiorâş, nu întoarcem spatele nimănui,

nu trântim uşile în sfârla străinilor.

Noi suntem cuminţenia pământului.

Nu înjurăm, nu blestemăm, nu-i poreclim pe ceilalţi,

nu băgăm labele în pâinea megieşului.

Noi suntem rugăciunea pământului.

Nu şterpelim mielul din oaie, bomboanele

de pe coliva mortului, mărunţişul din cutia milei.

Noi suntem memoria pământului.

Nu halim lebede la Viena, nu adorăm copiii din flori,

nu ciugulim covrigeii din paporniţa Caţavencilor. 

Noi suntem fântânile şi izvoarele pământului.

Nu trăim cu dimineţile şi cu tristeţile închise,

nu ne sufocăm cu voga Occidentului.

Noi suntem marea, sarea şi cerul pământului.

Nu vindem pielicele de cucuvele pe la porţile Romei,

nu dăm cu flit Halimei şi Orientului.

Noi suntem Cuvântul.

ELEGIA DE LA CHIŞINĂU

Am sărit Prutul printr-un colţ de cazanie,

răzuit de-o toamnă moţăind într-o şea de poet.

Am băut din lumină stranie danie

şi-am început să mă tulbur discret.

Am iscodit doinele, codrii, pământul

până la coase, până la oase, concret.

Mi-am căptuşit în letopiseţele calde cuvântul

şi-am cutezat să mă tulbur discret.

Am sorbit Prutul amorţit în blânde culori,

zăpăcit de icoane cu visări de-un tandru cadet. 

Sfărâmat în iluzii, dărâmat în candori,

am învăţat să mă vaier discret.

Ţi-am secat Prutul. Miel mă botez,

Sfântă Moldovă, tămâie a rănilor Tale!

Poem să-ţi amurgesc, lucind pe meterez,

rup veacuri şiroind vocale!