Giovanni Pascoli, POEZIA

Viaţa lui Giovanni Pascoli, lipsită de contraste

şi aventuri, trebuia să fie de timpuriu pecetluită 

de o tragedie familiară, care o zguduie puternic. 

Avea abia vârsta de unsprezece ani, când tatăl său  este ucis 

de o mină necunoscută, aruncând

în deznădejde întreaga familie, care, treptat,

se şi împuţinează, po­etul rămânând numai

în preajma unei surori şi iz­butind, târziu,

la maturitate, să refacă din sfărâmături cuibul părintesc. 

Această traiectorie sumbră, care

cu­noaşte până la urmă o iluminare, este linia

de foc captiv a existenţei lui Giovanni Pascoli.

Ea străbate adesea la suprafaţă în poezia sa,

dar rămâne, în raport cu caracterul general

al acestei poezii, un factor psihologic indirect,

un traumatism biografic, ale cărui zvâcniri prelungite 

încă formează, în repercusiunea lor  sublimată, 

o problemă de critică literară.

De fapt, ceea ce pare a decide accentul fundamental 

al poeziei pascoliene este starea

de fericire pe care poetul o cunoaşte, încă din zorii 

conştiinţei sale umane, în sânul naturii rustice italiene

şi face ca el să devină „ultimul fiu al lui Virgiliu" 

– cum îl denumeşte D'Annunzio –, cântăreţul satului, 

câmpului, păsărilor, plantelor şi al ogoarelor italice. 

Starea de fericire despre care vorbim este legată, 

desigur, de atmosfera vieţii din copilărie în sânul familiei, 

la San Mauro, localitatea natală, la Torre, lângă Rio Salto,

unde ta­tăl său era administratorul moşiei principilor Torlonia. 

Tragicul eveniment şi apoi pierderea mamei sale, 

ca şi a altor membri ai familiei, nimicirea at­mosferei 

domestice n-au făcut decât să dea euforiei sale campestre iniţiale

o acuitate disperată, care până la urmă a constituit mijlocul 

de regenerare sufle­tească, i-au conferit puterea 

de a urmări ţelul fier­binte al regăsirii climatului părintesc, 

de data aceasta în localitatea Castelvecchio, 

unde şi-a dobândit o locuinţă – cumpărată din medaliile 

de aur avute ca premiu pentru poezia sa în limba latină – , 

unde s-a lăsat în voia deplină a contemplării poetice a vieţii

de ţară şi unde a fost înmormântat la sfârşitul zilelor sale. 

Născut în 1855, Giovanni Pascoli a dovedit curând, 

din colegiul „Rafael"  de la  Urbino, în  care  

 şi-a urmat cursurile liceale, o puternică înclinare 

pentru studiul antichităţilor clasice, al limbii şi literaturii 

la­tine şi greceşti, fapt care a constituit un element de bază

al destinului figurii sale literare. După Poliziano,

şi cu mai marc îndemânare şi inspiraţie decât acesta, 

Pascoli a reprezentat, în plin secol al XlX-lea, pe umanistul 

cel mai dotat şi de gust, mânuind versul latin într-un mod 

surprinzător şi ridicând problema unui adevărat neolatinism 

poetic în timpurile mo­derne. Totodată, erudiţia

 lui în acest domeniu i-a adus o faimă academică meritată 

şi în 1895 devine profesor de limba greacă şi latină 

la Universitatea din Bologna, apoi titular la Universitatea 

din Messina, la cea din Pisa şi în cele din urmă, îmbinându-se 

rostul lui de mare poet cu acela didactic, este chemat

ca urmaş a lui Giosuè Carducci la catedra de literatură italiană 

a Universităţii din Bologna, unde persona­litatea sa 

capătă un nimb aproape pontifical. Se stinge în anul 1911, 

într-o atmosferă de cult şi dragoste colectivă naţională.

Momentul de înflorire deplină al poeziei sale

este relativ târziu, în aceste vicisitudini ale vieţii.   

Prima ediţie a volumului „Myricae" este din 1891. 

În 1897 publică volumul „Poemetti" şi în 1903 apare cule­gerea 

care trebuia să-i dea o adevărată glorie „Canti di Castelvecchio". 

După un an, în 1904, apare volu­mul „Poemi conviviali', 

inspirat din mitul şi epopeea greacă, iar în 1909

cu o întoarcere spre tema fun­damentală a versului său, 

cosmicismul campestru, surprins prin unda unor construcţii 

poetice de respi­raţie mai largă, apare cartea „Nuovi poemetti".

Po­ezia lui Pascoli iese la iveală aproape în întregime în ultimii 

douăzeci de ani ai vieţii sale. Desigur, un strat de melancolie 

adâncă străbate toată contemplativitatea sa rustică,

 rod al experien­ţelor sale, al contrastelor filozofiei timpului, 

al unei efervescenţe obscure a intimităţii sale. 

Gândul morţii predomină în „Canti di  Castelvecchio", 

dar ca un con­trapunct al spectacolului vieţii, recucerită 

la umbra „vechilor arbori", cum spune William Blake,

în pacea fâneţelor şi în ritmul instituţional

al muncilor şi al anotimpurilor. Natura italică, devenită 

element de colorat exotism şi de senzaţii grandioase 

în po­ezia romantică, se restrânge şi se intensifică în vi­ziunea sa,

 realistă pe de o parte şi arcadică pe de alta. Ţăranii,

care se mulţumesc cu puţin, au trăsături hipostatice 

şi apar ca nişte „unelte ale providenţei", pe care poetul nu le fixează 

irevocabil în destinul lor (pentru că pe toată curba inspiraţiei sale 

poetice se fac simţite concepţiile socializante ale epocii de tine­reţe),

 dar nu se poate împiedica de a-i socoti drept pilde ale echilibrului 

existenţei, evocate cu solemnitate şi muzicalitate. 

Ei sunt asociaţi idealurilor clasice ale poetului. În acest clasicism, 

stimulat de un impre­sionism alimentat într-una de resursele unei 

sensibili­tăţi fine şi subtile, se strecoară, după cum s-a obser­vat, 

nota amară a unei cunoaşteri bazată pe „ciocnirea dintre ştiinţă

 şi conştiinţă", proprie vea­cului, situându-l pe Pascoli 

„între Pascal şi Leopardi". La această dimensiune, 

se adaugă năzuinţa  poetului „de a exprima inexprimabilul", 

recurgând la suges­tiile simbolico-melodice,

pe care le-a cultivat în mod lucid şi care fac

din el un precursor al poeziei secolului douăzeci, 

un anticipator al simbolismului şi modernismului italian. 

O dată cu ajungerea sa în fruntea catedrei de la Bologna, 

ocupată anterior de Carducci şi de Foscolo, versul lui Pascoli 

capătă în plus un accent de idealism şi de moralism,

pe care critica nu l-a apreciat tot­deauna,

dar care completează viziunea sa multiplă asupra existenţei, 

fără a infirma efectele fericite ale acelei concepţii estetice 

fundamentale a „copilului" care se ascunde în natura 

oricărei poezii şi explică prospeţimea şi reînnoirea 

pe care o aduce în simţul universului, concepţie 

pe care Pascoli o formulează de timpuriu şi pe care

a exemplificat-o prin întreaga sa operă. 

Este, fără îndoială, dificil a transpune poezia 

lui Giovanni Pascoli într-o altă limbă. 

Tehnica şi vir­tuozitatea ei, vocabularul ei, acuzat adesea 

de dialectalism, precizia ritmico-fonică, muzicalitatea ei, 

care aduce aminte de aceea a unui Eminescu sau Goga, 

fac ca efortul de echivalare absolută – dacă acesta este cu putinţă 

pentru vreun poet – să fie frapant utopic în cazul său.

Ne-am mulţumit cu o serie de transcrieri libere

în limba română a unor poezii alese dintre cele mai caracteristice, 

dar şi dintre acelea care prin fondul lor puteau sugera timbrul 

spiritual pas­colian, aşa de pur şi de reconfortant,

aşa de senin şi aşa de înţelept, aşa de dramatic 

şi aşa de suav, con­stituind o sinteză dintre cele mai 

reprezentative ale milenarei poezii italiene.

DRAGOŞ VRÂNCEANU

PITULICEA

Vremea se schimbă: astă-seară

vrea apa să vină în şiroaie.

Ne-o vesteşte pitulicea

prin crângul de pomi, printre frasini:

tac, tac.

Nu le pune, o, blondă mamă,

copiilor veşminte de domni.

Rămâneţi pe loc, e apa aproape,

auziţi printre pini şi printre dafini:

tac, tac.

Şi pitulicea în caldul ei cuib

îşi creşte pe cei patru pui:

repetă mereu de aceea

privindu-şi cuibul de câlţi:

tac, tac.

Un nour pe mare se-arată,

sub el cad picăturile grele,

zguduită va fi toată pădurea

acoperită de vânt şi de noapte:

tac, tac.

POEZIA

I

Sunt lampa care arde suavă,

lampa care poate întâmpină,

prinsă de bârna afumată,

ceata de veghe ce toarce.

Aude lămuriri

de pe buze

ascunse în umbră, în colţuri,

acolo înapoia buclelor de lână

în rânduri:

lămuriri, veşti, salutări

de dragoste, la ureche confuze

şoapte stăruitoare pierdute

în şuierul harnic al fuselor;

bătrâne cuvinte de aproape

auzite cu nou zvâcnet de viaţă

în surda rumegare blajină

a boilor.

II

Sunt poate lampa care strânge

la cină

şi se revarsă peste alb şi senină

stă-n mijlocul feţei de masă,

ca luna pe un câmp de zăpadă,

surâde ospăţului vesel

şi-apoi arată

deodată către un mic deget

încă mânjit de peniţa

ce-aleargă şi soarbe,

dar lasă în umbră pe mamă

la masă-n răstimpul

când fiica cea mare străbate

cu gândul la raza-mi de soare,

la vâlvătaia de aur –

nu simte privirea zadarnică,

ci fuge şi-ajunge departe,

sărmana mamă!

III

Şi dacă nu sunt eu lampa

legănătoare

sub ochii unei blânde fecioare,

trăind din stropul

adus din mii de colibe:

adun darul măslinilor

acelaşi

din toată aşezarea şi salutul

colinei pietroase şi râului

gureş prin trestii:

se-aprinde raza mea seara

în umbra violetelor triste

spre geana fără nădejde,

sărmană lacrimă,

se stinge-n zorii alburii

în tremur raza mea pală

printre mari coruri de fecioare

şi ghirlande de mai:

IV

sau pe cea-nvăluită-n văluri

arătând-o

femeia mai albă decât albul

linţoliu, care-n poala ei aţipită,

seminţa fiinţei tale o creşte;

sau pe aceea care veghează un leagăn –

barca

ce ridicând felinarul norocului

pe marea fiinţei străbate,

se leagănă şi geme;

ori pe cea care tăcut luminează

morminte adânci

cu chipuri uscate de bătrâni

ori surâsuri de blonde fecioare:

mama ta!...

În umbra fără ceas

pentru tine, din trista-i odihnă

împreună mâinile peste inima ei

de mult măcinată.

V

Sunt lampa care arde

Suavă

în orele cele mai târzii,

în ora cea mai tristă şi gravă

şi cea mai bună.

Dacă atârn peste capul

tinerei fete gânditoare,

peste mama-n durere, peste leagăn

în plânset, peste zgomotoasa masă,

peste tăcutele colţuri,

până departe luceşte ardoarea mea

castă, pentru călătorul rătăcit

care străbate cu inima plină de lacrimi

palidul drum al vieţii;

se opreşte, dar vede lumina-mi

care îl arde blajină în gând;

îşi reia obscura călătorie mai departe

cântând.

OSPĂŢUL

Ah, oaspete al vieţii este ora!

Să strălucească roşii cupele de vin

iar tu nici doritor, nici sătul încă,

să părăseşti banchetul.

De trandafiri de aur lampadarele

să licăre şi să miroase a cimbru ca-n Hymet.

În roată veselindu-se, să fie totuşi plin

de căpetenii ospăţul.

Să te ridici... Trist de la masa cea mare

acoperită acum de muribunde pâlpâiri

lugubre, să rătăceşti în umbră

cel de pe urmă şi singur.

BOUL

Către râul subţire prin ceţuri suave

priveşte lung boul cu ochii săi mari.

În câmpul ce fuge către o mare mereu mai departe

călătoresc apele cerescului fluviu.

Devin uriaşi în privirea lui, la lumina

scăldată în praf, salcia şi arinul.

Se risipeşte sub ulmi pe-ncetul o turmă

şi pare turma vechiului zeu.

Aripi largi se deschid, imagini ce-apucă

văzduhul merg tăcute himere

asemenea norilor peste cerul adânc,

soarele imens în dosul înalţilor munţi

coboară, cresc negre umbrele sporite

ale unei luni din ce în ce mai mari.

NAUFRAGIATUL

I

Marea pe-ntuneric se îndârji.

Urla încă sub trosnetele fulgerului.

Acum ici-colo luceau spumele ei roze.

În jurul grămezilor de alge se schimba

în aur spuma mării departe de el.

Sufla briza sărată a noii aurore.

Pleacă şi sosesc în murmur undele.

Parcă una după alta înalţă capul

să vadă mai bine. Una întreabă, cealaltă

răspunde din dosul grămezilor de alge...

II

Cine e? Nu ştiu. Cine eşti? Ce faci? Nimic.

Doarme? Nu ştiu. Da, nu mişcă. Doar marea

veşnic în faţa lui se leagănă încolo şi-ncoace.

Îţi sărutau ochii deschişi, neştiutoare.

Pe cine priveşti? Ţi-a sfărâmat corabia vântul.

Vântul zadarnic care este, nu pare.

Tu cine eşti? Noi sclave prea blânde

ne mişcăm împreună şi murim la un loc

aici eu o tânguirc suavă.

Unde suntem, undă ce cântă, undă ce geme...

III

Trist te uiţi înainte. A ta era poate

vocea părând că ridică blesteme

în noaptea înaltă în toiul furtunii.

Noi suntem unde trufaşe, unde supuse,

doar unde. Apele marii sunt uriaşe.

O clipă suntem, niciodată aceleaşi.

Sunt eu cea care s-a frânt lângă tine.

Iar cu cea care mai departe se rupe.

Unda ce geme acum cântă acolo:

cea care râde la picioarele tale se tânguie...

IV

Suntem ceea ce eşti, adică nimic.

Umbre ale mişcării noi suntem. Unde

sunt şi printre voi copii ai roşcatului Adam?

Nu sunt. Vântul se zbate şi contopeşte,

amestecă, înalţă, coboară. Vântul de stânci

ne izbeşte şi aleargă spre ţărmuri.

E pace, e pace! S-a-ntors vremea bună.

E pace! S-a-ntors seninul imens.

Tu dormi şi pare că întinzi braţele în somn.

Unde? Doar unde! Venind şi plecând...

PÂINEA

I

Daţi piatră secerilor şi coaselor,

o, fiii mei! Şi stropiţi şopronul

cu apă curată! Se întoarce pâinea.

Scoasă-i din câmp de o pereche

de vaci şi-adusă-n bătătura plină

de un miros de flori şi bălegar.

Sărbătoriţi-o, vine din pământ,

se dă pe sine celui ce-a ucis

pe fiul cel smerit al Cerului şi al Pământului.

Toţi sunteţi fiii lui, după surâsul

dat mamei voastre, de la sânul ei

cel sfânt, lui să-i zâmbiţi acum.

Îl adunaţi, să nu cadă pe jos,

cu amândouă mâinile încă înţepenite,

lung sărutându-l. Şi el se ţine de cuvânt.

Pentru noi naşte şi pentru noi se stinge.

II

Primiţi sărbătoreşte pâinea. Grâul

bătrân s-a stins. Acum un altul

îl cernem şi îl scuturăm în mâini.

Alesul unui an întreg de muncă

la moară-l vom trimite, să-l primească

în zori şi să-l înapoieze seara.

Şi floarea lui cu sita fină o vom lua.

Vom pregăti aluatul ce-i acelaşi

găsit în casă de bunicii noştri.

Să fie bună pâinea şi frumoasă:

decât o pâine albă şi turtită,

prefer un porumbel gras de tărâţe.

Bine crescută, plină ca un ou,

cum trebuie sărată, s-o mănânci singură.

Această primă pâine din grâu nou

să fie pentru tine, fata mea care-ţi iei zborul.

III

Dă piatră deci secerii tale, Rosa.

Seceră cu ceilalţi. Vei lucra mai încet

în aşteptare să devii mireasă,

acum că inima ţi se căieşte

că dă în spic, deşi e rostul ei...

Seceră şi tu. Şi să simţi în carne

mireasma grâului crescut şi-a verii.