Ştefan
DINCESCU – „MIRCEA CIOBANU: «POETUL»,
«PATIMILE» ŞI «OASPETELE CU SPADĂ»“
Mircea
Ciobanu – atent la imaginea Poetului şi a Cărţii – a realizat trei antologii: Patimile (Cartea Românească, 1979,
postfaţată de Nicolae Manolescu prin „Armurării“), Marele scrib (Albatros, 1985, prefaţată de Magdalena Popescu prin „Patimile după cuvânt“), Patimile (Eminescu, 1991), antologându-şi aici şi volumul Viaţa lumii (Eminescu, 1989). Când observi ceea ce s-a
excerptat din creaţia perioadei 1966-1989 (Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, Editura pentru Literatură, 1966;
Patimile, Editura Tineretului, 1968;
Etica, Albatros, 1971; Cele ce sunt,
Eminescu, 1974; Versuri, Eminescu,
1982; Vântul Ahab, Eminescu, 1984; Viaţa lumii, Eminescu, 1989), căci Poeme
(Princeps, 1994) şi Anul tăcerii (Vitruviu,
1997) se situează în afara procesului de antologare, te surprinde radicalismul
atitudinii antologistului în privinţa Imnurilor
pentru nesomnul cuvintelor, din care au fost selectate doar nouă poezii: „Oaspetele cu spadă“, „Syrinx“, „Cellini“ (redenumită „Aur topit“), „Somn“, „Elegie pentru Ana“
(devenită „Elegie“), „Armură“, „Trei cântece“ (I, II, III). Celelalte cărţi înregistrează puţine
eliminări şi minime intervenţii ulterioare asupra textului. Cele ce sunt (27 de poezii)
reprezintă singura carte preluată integral în antologii.
Temperamentul
poetic – care se constituie în zona „cea
mai conservatoare şi rezistentă a individualităţii“, el asociindu-şi
vocaţia creatoare polivalentă, relevată „egal
distribuită în poezie şi proză“ – formează „ecuaţia
personalităţii“ lui Mircea Ciobanu,
a cărui originalitate este „mai cu seamă substanţială, de bagaj al
subiectivităţii“, ea fiind
detectabilă „cu precădere în paginile ce
reflectă de-a dreptul subiectivitatea, respectiv în poezie“ (Laurenţiu Ulici, Literatura
română contemporană, I, p. 73).
Acest „performer al ambiguităţii“ (L. Ulici, Op.
cit., p. 76) s-a impus în conştiinţa contemporanilor mai mult prin Istorii decât prin cărţile de versuri. Cei ce abordează poezia lui
Mircea Ciobanu trebuie să facă faţă rezistenţei acesteia la lectură, ceea ce
iniţial declanşează perplexitatea oricărui exeget: „Poezia lui Mircea Ciobanu intimidează. Cub negru, cu muchiile ascuţite
şi suprafeţele polisate îndelung, până la a reflecta în întunericul adânc al
oglinzilor sale o imagine sintetică şi misterioasă a universului, ea pare
prizonieră şi suverană
orgolioasă a unui spaţiu criptic în care s-a autocondamnat la o perpetuă
virginitate a înţelesului.“ (Magdalena Popescu, „Patimile după cuvânt“, în vol. Marele
scrib, p. 5)
Aparţinând familiei
poeţilor cerebrali („îl vom situa pe
Mircea Ciobanu în speţa cerebralilor“
–
E. Negrici, Introducere în poezia contemporană, p. 153), autorul Patimilor reprezintă efigia conştiinţei care „îşi
exploatează, până la ultima cută a nuanţei, intenţiile şi modurile de manifestare în expresie“ (M. Popescu, Op. cit., p. 5). Ştiind „mai multe despre el
însuşi decât i-ar putea spune cândva critica“ (M. Popescu, Op. cit., p. 5), acest „ficţionar cu văzul extrem
de prodigios, dar şi extrem de riguros în comunicarea celor văzute“ (L. Ulici, Op. cit., p. 78),
acest „rigorist cu simţ
muzical superior, nu în sensul elementar al curgerii ritmate a versurilor, ci în sensul unei desfăşurări simfonice
şi al dispunerii cu rafinament a accentelor“ (L. Ulici, Op. cit., p. 79), scrie fără să separe procesul emiterii genuine de
gândirea asupra facerii poeziei, de aceea
sâmburii artei sale poetice te întâmpină când şi unde te aştepţi mai puţin: „Nimic nu e întâmplător într-o poezie de
Mircea Ciobanu, deşi, uneori, mijloacele retorice,
bunăoară adresarea colocvială, ar trimite spre improvizaţie.“ (L. Ulici, Op.
cit., p. 79)
•••
Fantezia – manipulând autoscopia iterativă:
egofaniile cărturăreşti (alchimistul, orfevrul, histrionul, acrobatul, Manole,
Maica Lot, Faust, Iov, oaspetele cu spadă etc.) – se istoricizează multiform.
De ce se apelează la măşti? Nu din necesităţi ludice, nu din plăcerea
mistificaţiei. Eul poetic se racordează la nivelurile exemplarităţii fiinţei,
deoarece trecutul îşi rosteşte lecţiile mai convingător decât prezentul,
fiindcă între Poet şi între Lume trebuie deschise unghere de repliere, de
camuflaj, în vederea protejării virulenţei adevărurilor hulite. Panoplia
măştilor eului creator se ordonează după masca alchimistului, a oaspetelui cu
spadă şi a lui Iov, cele trei măşti exhibând arta poetică, medievalismul
poeziei lui Mircea Ciobanu şi condiţia iovică a scriitorului.
Măştile individualizează şi
dezindividualizează, camuflează şi decamuflează, poetul şi destinatarul operei literare situându-se în
miezul unui raport de complicitate
interpretativă. Relaţia dintre eul creator şi embrionii livreşti se dezvoltă de
la „mai clar“ spre „imprecis“, de la individualul
cărturăresc la o deschisă generalitate. Faptul, devenit modus operandi, se decelează la nivelul titlurilor: „Cellini“, din Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, devine „Aur topit“ în Patimile
şi în Marele scrib, „Aur topit“ obliterând pernicioasa
legătură cu figura lui Benvenuto Cellini; situaţia o recunoaştem şi în cazul
măştii Manole,
pentru că „Elegie pentru Ana“, din Imnuri pentru nesomnul cuvintelor,
figurează în Patimile sub numele „Elegie“, încercându-se devierea de la
perechea Ana şi Manole; „Faust către
Margareta“ şi „Faust ascultându-şi
numele“, din Viaţa lumii, se
poziţionează în Patimile (1991) ca „Anno Domini“ şi „Ascultarea numelui“, abandonarea măştii motivându-se prin
schimbările politice de după 1989.
Mircea Ciobanu – intenţionând să îi ofere
cititorului „indiciile permiţându-i să se
înscrie într-un traseu determinat al
semnificării“ (Paul Cornea, Interpretare şi raţionalitate, p. 457), ca identificarea să fie valid efectuată – pune la dispoziţie
detalii-marcatori, aşa facilitându-i lectorului orientarea în labirintul
scriiturii: „Maica Lot a stâlpului de
sare“ („Oraşul aflat“); „ca stei de sare albă adorând / cu torsul răsucit cetatea-n flăcări“ („Precum răsai“); „Domnul ţi-a luat chiar şi pielea din podul bătrânelor palme“; „Cei trei prieteni se văd dispărând la capătul
străzii“; „Femeia consolatoare / te-nvaţă
să blestemi şi caută solzul de aur în sita / prin care strecoară cenuşile casei“ („Mâinile goale“); „ia şi
cămaşa aceasta pe care / până mai
ieri o numiseră piele – // nu mai e piele de mult, / e o pânză de in oarecare /
mâncată de răni“ („Replica“). „Crotona după Laertios“ – din volumul Vântul Ahab, graţie titlului şi prin sintagmele „leşul geometrului“, „coapsa de aur“, „sfintele lanuri de bob“ – îi atribuie lui Pitagoras experienţa „celui mai drept dintre noi“, actul
lapidării în piaţă fiind implantat în alt spaţiu geografic, în alte timpuri şi
în altă cultură pentru a nu se întărâta buldogii cenzurii, pentru a se preveni
consecinţele cutezanţei, însă în Patimile
din 1991 „Crotona după Laertios“
ajunge, prin rebotezare, „Vacarmul“.
În ceea ce priveşte identitatea torturatului din Patimile (1968), toponimul „Sub Trapezunt“, prezent în poezia „Împins de voci şi dat pe mâna serii“, se
ridică în poziţia de titlu în Patimile
din 1979 şi ne dirijează spre figura Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava,
ex-negustorul Ioan din Trapezunt, ucis la Cetatea Albă de către tătari, pentru
că respinsese propunerea convertirii sale la mahomedanism. Ceea ce reţinem este
că în vortexul pătimirii şi al morţii întru credinţă i se atribuie
ex-negustorului Ioan din Trapezunt atitudini cristice: „Şi prins în furci de-aş fi, şi dus pe deal / prin flancuri oarbe, iar
străpuns ca roata / în miezul ei de spiţe ucigaşe / (să mă ridic, să aflu cum
se-nvârte / în jurul meu şi-al inimii lumina / sub care sunt) – dar nu voi
porunci / acestor pietre-n pâine să
se schimbe, / nici apelor în dulce untdelemn.“ („Trimisule“)
•••
Mircea Eliade – la 3 iulie 1972, după o întrevedere cu Sorin
Titel – consemna în jurnalul său: „Îmi
spun: siliţi să creeze în condiţiile de astăzi, nu este exclus ca măcar unii
dintre scriitori să descopere tehnici narative sau limbaje poetice care să
camufleze ceea ce este interzis de cenzură, reuşind astfel să publice opere
care, dacă ar fi utilizat mijloacele stilistice curente, n-ar fi putut apărea.“
(Mircea Eliade, Jurnal, II, p. 68) Intervievat în 1990 – la întrebarea: „Credeţi că literatura română s-a predat dictaturii sau a reuşit să i
se opună?” – Marin Sorescu răspundea
hotărât: „S-au făcut presiuni
îngrozitoare asupra ei care au acoperit toată gama încercărilor, de la somaţie până la milogeală prietenească.
Tentaţiile au fost mari. Foarte mulţi au căzut în cursele întinse cu abilitate
şi foarte mulţi au venit în întâmpinarea lor; foarte mulţi s-au predat şi i-au
îndemnat şi pe alţii să se predea. Şi cu toate acestea, literatura română a rezistat dictaturii. Prin ce mijloace? Aş
spune prin mijloace proporţionale. S-a inventat
o cămaşă anti-glonţ în interiorul căreia s-a dezvoltat o literatură adevărată.
Această pavăză a fost diferită de la scriitor la scriitor. Unii s-au folosit de
parabolă, de ambiguitatea metaforei şi a ironiei.“ (Marin Sorescu,
în Caiete critice, 2/1990)
Atât fraza lui Mircea Eliade, cât şi răspunsul lui Marin Sorescu
sintetizează un coşmar: gherila dintre
dictatura comunismului naţionalist şi inobedienţa unor scriitori
predecembrişti, care făceau alergie la pandaliile, la tezele, la operele „Tov“-ului. Mircea Ciobanu –
manifestându-se, ca spirit protestatar, într-un ambient concentraţionar
travestit, pe care megafoniştii oficiali se încăpăţânau să-l poreclească Epoca de aur – şi-a inventat o „armură“ („Laudă oaselor, varului lor şi cenuşii, / laudă-nvinşilor, rugului lor
şi desimii / celor ce cad în capcană cântând despre ruguri, / celor ce intră-n
armură cum intră-n capcană.“ – „Laudă“), o „cămaşă anti-glonţ“, dacă vorbim în termenii lui Marin Sorescu, o
scriitură amfibologică, dacă ne exprimăm în termenii lui Eugen Negrici („Resursele de ambiguitate ale acestor poeme
fiind inepuizabile, nu are sens să acordăm o însemnătate prea mare unei anume
interpretări în detrimentul alteia sau să sondăm mai adânc decât se cuvine, când ştim că, oricum, va exista acolo o zonă
mâloasă, de-a pururi enigmatică.“ –
Eugen Negrici, Op.
cit., p. 172) – astfel că autorul Celor ce sunt a reuşit să toarne pace în
urechile ciripitorilor pitiţi sub poalele Securităţii, să alunece din plasele
cenzurii în călduri, să se eschiveze în toiul
manevrelor poliţiei politice, holbându-se şi-n călimara acestui scriitor al
cărui limbaj poetic refuza orice punct de tangenţă cu limbajul poeziei servind
unui proletcultism obosit, întârziat, din reviste şi din edituri.
Patimile
lui Mircea Ciobanu – descendent al Maicii Lot (cea prezentă în „Oraşul aflat“ şi în „Precum răsai“), ilustrând o famelică istorie sangvinolentă – doar
par să fie indiferente la interesele cititorului, doar par că nu-şi asumă
acuzaţiile în agora („Vorbele lui caută
golul, par a nu avea adresă sau se prefac a fi întoarse, îndărtătnic, înăuntru
şi, prin însăşi această neputinţă de a articula o dojană, ca şi prin dorinţa
celui ce monologhează de a pieri mai curând, decât de a găsi cuiva o vină, ele
devin, de fapt, un reproş cu gura strânsă, reproşul tăcut, copleşitor al
marilor împătimiţi, superiori, precum Iov, propriului lor destin.“ – Eugen Negrici, Op. cit., p. 157), căci ele – patimile
„celui mai drept dintre noi“, pe care l-am trădat, lăsându-l să fie lapidat
în piaţă, să fie devorat de haite de
câini („Vara e-n iulie. Câinii de câmp, însetaţii, / intră-n oraş, pe tăcute, cu nările-n
vânt, / podul numit Al Avarilor sună fierbinte / sub labele lor. Fără greş au simţit, /
de trei ori
fără greş, de departe, că-n mijlocul pieţei, / leşul celui mai drept dintre noi / creşte şi geme
din greu sub movila de pietre. // Câinii de câmp, însetaţii, / chiar pentru el au
venit. Cei ce fug de răcoarea / şi umbra pădurii /
chiar pentru
el au venit. / Pentru el, din iubire, fac salturi prelungi, / pentru el se
opresc şi dau roată statuii din parc, / pentru el au sărit peste ziduri. În câte / feluri
se pot sătura din viscerele lui şi din măduva / oaselor lui /
în tot
atâtea feluri şi urlă. Ştii de pe-acum / cine-l va prinde
de gât, / cine va da să răzbată cu botul spre inima lui, / cine-i va rupe mai repede
/ coapsa de aur – / urletul lor s-a-nteţit pe-nţelesul oricui. Numai spusa // fratelui tău, cel
ce stă peste drum în pătratul ferestrei, / vrei şi nu poţi s-o-nţelegi.“ – „Vacarmul“) – au
fost plămădite în ţara care era opera Demiurgului cel Rău, sceleratul Ahab, cel
flămând de ofrande, cel setos de osanalele noastre, aşadar felul lor aparte de
a se rosti acuzator trebuia să dea satisfacţie numai exigenţelor „armurii“ alese.
Să crezi că Patimile „îşi
trag substanţa din resursele primejdiei fără agent şi fără cauză, a primejdiei
metafizice, mai mult presimţite decât deduse din detalierea unor gesturi“ (Eugen Negrici, Op. cit., p. 155)
este o bună, subtilă lectură, dar numai o lectură-eschivă, din
păcate. Văzută din exterior sau din interior, drama scriitorului predecembrist
rămânea imuabilă: puteai să te afirmi, indocil fiind, doar prin „armură“, prin „cămaşă anti-glonţ“, iar criticii
literari – unii dintre ei – se străduiau să execute „veritabile loopinguri pentru a
nu produce, prin comentariul lor, un act de delaţiune” (Laurenţiu Ulici, Op. cit., p. 68),
croindu-şi o „armură“, o „cămaşă anti-glonţ“ a lor, pe care o
descifrai şi o acceptai cu strângere de inimă.
Propunându-ne să abordăm motivul cruciatului, adică
medievalismul poeziei lui Mircea Ciobanu, ne întrebăm: există în Patimile vreun text care să orienteze
lectura, să faciliteze interpretarea? Patimile
(1968) includea poezia „Împins de voci şi dat
pe mâna serii“, pe care o transcriem
aici, în întregime, în varianta „Sub Trapezunt“
din Patimile (1979; 1991): „Împins de glasuri, dat pe mâna serii /
coboară treapta-ntâi. Sub Trapezunt, / dreptatea coridoarelor te-alungă, /
ungherele te-ntâmpină – şi varul / pe care-l ştergi cu umerii pe ziduri / e
singura părere de zăpadă / a frigului din aer; o, meandre! / La locul zis Al
tragerii la sorţi / te-aşteaptă ei cu
gleznele-n lagună / şi ce va fi e suma împletirii / şi ce va fi e suma celor
patru / călătorii spre cheile cupolei / a unui răspicat ecou de strigăt.
/ Verigi şi cleşti, reţele strânse, laţuri! / Acolo unde viu cadranul spune /
rotirea-n loc şi-ntoarcerea la curbă, / bolnav de viaţă fie altul / şi ceaţa
gurii altuia să lase / alb semn că e, la ceasul oglindirii.“ („Sub Trapezunt“)
Ce informaţii avem despre Trapezunt? Să
reţinem: „Trapezunt (Trebizond), vechi
oraş, pe coasta de S a Mării Negre, întemeiat în c. 750 î.e.n. de colonişti din
Sinope. Important centru al Imperiului Bizantin. Aici s-au retras, în 1204,
Alexis şi David Comnen, fiii împăratului Andronic I, după cucerirea
Constantinopolului de către cruciaţi şi au creat Imperiul Bizantin de la
Trapezunt, care s-a menţinut până în 1461, când a fost cucerit de turci.“ (Mic dicţionar enciclopedic, 1986, p. 1773)
Negustorul Ioan din Trapezunt, propovăduitor al credinţei
ortodoxe, călătorind spre Cetatea Albă, polemizează cu Reiz, defensorul
catolicismului, declanşând mânia acestuia. Disputa teologică dintre Ioan şi
Reiz prelungeşte motivele Marii Schisme din 1054, ai cărei protagonişti
fuseseră Mihail I Cerularie, patriarhul Constantinopolului, şi Papa Leon al
IX-lea. La solicitarea lui Reiz („Este,
o, dregătorule, un bărbat, care a venit aici
cu mine şi vrea să se lepede de părinteasca lui predanie şi de creştineasca
credinţă a se înstrăina şi de credinţa voastră a se apropia şi părtaş
predaniilor voastre vrea să fie.“ –
Proloagele, II, p. 805), eparhul
Cetăţii Albe – care „era persan, adorator
al cultului lui Zoroastru,
adică închinător înaintea soarelui, stelelor şi văpăii focului“ (Florin
Grigorescu, Sfântul Ioan cel Nou de la
Suceava în viaţa credincioşilor) – îi cere lui Ioan să abjure şi să se
convertească („Huleşte şi blestemă
credinţa cea creştinească, cu glas mare, înaintea a tot poporul, ce s-a adunat
aici, că pentru aceasta s-a adunat aici poporul, cu femeile şi copiii lor, ca
şi alţii să înveţe. Proslăveşte pe luminatul soare şi dă cinste luceafărului ce
răsare înaintea lui şi să le aduci jertfe, pentru care lucru, mare cinste şi
dregătorie vei primi de la împărat.“ – Proloagele,
II, p. 805), însă acesta refuză, chiar îl îndeamnă pe cadiu să devină creştin („primeşte haina dumnezeiescului Botez,
(...), şi crede în Domnul nostru Iisus Hristos“ – Proloagele, II, p. 806).
Torturat din ordinul eparhului, Ioan moare în 1332 la Cetatea Albă, fiind
decapitat, după ce fusese bătut cu toiegele, pus în lanţuri, întemniţat, legat
de coada unui cal, târât pe uliţe.
Supliciile negustorului Ioan – cel ce va rămâne în istoria
Bisericii drept Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava – au proliferat în
imaginaţia scriitorului Mircea Ciobanu, cel
„specializat“ în descensiunile
temporale prin care îşi camufla voinţa de biciuire a satrapicelor vremuri în
care moartea pentru credinţă şi credinţa erau nişte teme literare revolute şi
nimic mai mult, de vreme ce ateismul era propovăduit de la grădiniţă până la
universitate.
Martirul şi poetul – istoria a dovedit-o – nu pot fi despărţiţi,
însă nu putem să nu-i recunoaştem martirului întâietatea asupra celui ce îşi
caută mântuirea în mânuirea condeiului său, primul fiindu-i celui de-al doilea
modelul sacrosanct în regimul politic care
îşi bătea joc şi de artă, dar şi de religie: „De ce nu-ntre cămile? ca să plec / de patru ori spre patru zări aprinse, / şi-un ins
ca noi să vină şi s-arate, / la
jumătatea căilor, măsura / şederii sale-n
cumpănă şi ceasul / întoarcerii la vreme. O, să plec, / să nu-mi privesc falangele pierdute / când, răsucit şi dus o zi pe urma / galopului,
de funii voi scăpa / lăsând spre voi
mănuşa însângerată. / Ca-n miezul nopţii beat de fum şi vin / mă vor aduce alţii la răscruce. / Şi cine se va bate pentru mine? / Nici
îngerul, nici fratele. Deasupra / oraşelor
e linişte – pe ape, / şi-aduc aminte undele de timpul / alcătuirii lor din mii de unghiuri, / şi nu rămâne de la cerc la punct / nimic de-nvins: cum urcă-ncet o cange / spre
tot mai strâmte porţile pupilei.“ („Nici îngerul“)
În Patimile şi Etica explodează viziunea cetăţii
inchizitoriale, medievismul atroce, anihilant, istoricizat perpetuu, ilustrabil
prin Gulag-ul valah. Eul poetic – exersând arta identificării cu martirizaţii
lumii („Întrevedem aici ipostaza eroului
întru credinţă, a marelui mucenic mărturisitor, a celui ce suportă, ca
urgisitul, părăsitul Iov, toate chipurile osândei, în numele crezului său.
Poetul descoperă că poate intra, că a şi intrat de mult, cu o anume, particulară, potrivire, într-un fenomen de rezonanţă
cu acest destin, cu această stare de martiriu.“ – Eugen
Negrici, Op. cit., p. 157) – exprimă expansiunea
insecurităţii, despotismul
incomunicabilităţii, căci într-o dictatură nu om cu om vorbeşte, ci zid cu zid
şi temniţă cu temniţă: „Ce nume port? Dar
tu îmi ceri în schimbul / răspunsului dovezi – în timp ce zidul / odăii mele
spune altui zid / ce-aş vrea să ştiu eu însumi despre mine.“ („Ev“)
Mircea
Ciobanu se integrează în confreria protestatarilor, aceea pe care Puterea o
pune la index. Când neamul se zvârcoleşte într-o „strâmtoare“ în care se guvernează prin sangvinari şi prin
sicofanţi, în care Securitatea de toate zilele îţi aprinde şi îţi stinge lampa,
Mircea Ciobanu elogiază victimele istoriei şi insubordonarea artei: „Torţe
la şir, aplecate-n strâmtoarea cu prinşii, / noaptea o-ncumpănă. Clară, treimea
răşinii / satură flacăra, flacăra bate pe clinuri, / urne sfărâm şi uleiul din
urne / fierbe lumină şi miruie gresii la vale. / Laudă oaselor, varului lor şi
cenuşii, / laudă-nvinşilor, rugului lor şi desimii / celor ce cad în capcană
cântând despre ruguri, / celor ce intră-n armură cum intră-n capcană. / Mâna
maimarelui taie cu torţa cuvinte, / scrie-n văzduhuri poruncile fumului roşu, /
mâna maimarelui, arsă, arată spre lanuri – / laudă vântului, spornicei guri
care umple / goarne de lemn pentru vaier şi tremur de frunză.“ („Laudă“)
Prin Patimile şi Etica se
promulgă echivalenţa cavalerul – Sfântul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava.
Patimile lui Ioan, trapezuntanul, sunt patimile „celui mai drept dintre noi“, cel (cei) de
ieri, de azi sau de mâine, sunt patimile sacrificaţilor din vremuri inchizitoriale, conduse de Tomás de Torquemada, de
Josef Mengele, de Lavrenti Pavlovici Beria, de Gheorghe Enoiu, de Eugen
Ţurcanu etc., când orice tragedie era / este / va fi tragedia „năpăstuiţilor lumii, a căror nevinovăţie înjunghiată ne arată în toată
nevrednicia noastră“ (Eugen Negrici, Op.
cit., p. 159).
Mircea Ciobanu – oficiind în grimata puşcărie ceauşistă,
botezată Epoca de Aur, şi violând „tăcerea“ timbrată de politruci („S-a pus la cale pâclă şi tăcere, / Cuvântul stă-n văzduhuri, nerăsfrânt.“ – „Pe locul mării“) – trăieşte
delirul identificării, măştile
devenindu-i o necesară, protectoare „armură“ dublată de stilul său amfibologic: „Acelui ins de ceară dat la răni, / domn casei sale arse şi mulţimii / de fii ucişi, acelui ins cu stoluri / de strigi în jurul frunţii i-au promis / tăişul umed, cleştele şi sarea. / Trezeşte-l, Doamne, inima i-o umple / cu numere de foc, învaţă-l pânda / şi goana pân’ la porţi – iar mie lasă-mi / o zi măcar înfăţişarea lui. / Să fie frig, să cearnă, să se-nşire /
convoaie trase de cai orbi şi turnul / să
le strecoare fără vamă fuga. / Doar
eu să văd cum aripile porţii / se-nchid
naintea mea; doar eu, la praguri, / s-aud
doar lanţul răsunând, rugina / amestecată-n
clinchetul verigii / şi roţile de
dincolo cum sapă / urme adânci şi
libere în iarbă.“ („Praguri“)
Homo religiosus – cel ce traversează, în numele lui Iisus,
formele schingiuirii trupului, cel ce „moare“, de-a lungul ficţionalului
sangvinolent – doar spre gloria Lui
(„S-a-nchis
arena. Scapătă-n odaia / ucisului cu
lancea în turnir / o umbră de potir –
al cui potir? / şi-a cui, în storuri trase, e bătaia?“ – „Interior“) –
Mircea Ciobanu îşi asumă calvarul desăvârşirii contopirii spirituale cu Fiul („şi-acolo doarme / făptura lui ţinută-n laturi nalte“: Chivotul Legământului / Chivotul Legii / Chivotul lui Dumnezeu), eul
străbătând – sub veghea tiranului („cu
nume stacojiu un idol paznic“) – „careuri“
(covorul masonic simbolizând îngemănarea binelui şi a răului?), „uşi“ îngustându-se continuu: să fie Săptămâna
Patimilor dintr-un sugrumător secol ateist? Vinerea Mare,
multiplicându-se, a devenit faţa
lizibilă, inconturnabilă a Omului-Miel: „De
jos te rog, alege-mă: vin singur, / deşi la pas, avarul joc de-a umbra / şi umbletul e încă o-ntristare / spre locul unde-aştepţi întins în chivot. / Careu după careu lăsând în urmă, / prin şase uşi mereu mai strâmte-n umeri / spre tine mă preschimb. De-aici te rog, / de unde bezna ţine locul zilei / şi frigul locul soarelui, de unde / cu nume stacojiu un idol paznic / răsuflă-n poarta ultimei incinte. / (Aici e noapte, spun, şi-acolo doarme / făptura lui ţinută-n laturi nalte, / or cum de unde vin e roasă
piatra / sub sorţii traşi, or cum
îmbracă altul / armura grea de care
m-am dezis, / cu glasul meu de-acum
să geamă Domnul.)“ („Ultima incintă“)
În numele martiriului românesc executat de străini, dar şi de
mulţi dintre fraţii noştri, poezia îşi rosteşte rechizitoriul, antologând
atrocităţile autocraţiei şi salvând, prin expresie, calvarul neprihănirii
zdrobite. Aici, în spaţiul imaginarului, figurează capcane, gropi, temniţe, pieţe cu ruguri şi pieţe cu
spânzurători, unde se practică suplicii, lapidaţii, decapitări,
pogromuri şi autodafeuri.
Cine ar putea să stopeze martirajul? Companionii se
desolidarizează trădându-te rapid („Mâinile
bătrâne / m-au dat pe aur şi mi-au pus la cale / alunecarea-n zori“ – „Însuşi vântul“), iar fraţii, în care vegetează fiarele,
performează în ipostaza de torţionari („Mâinile
fraţilor tăi – le-ai privit mai de-aproape? / Oriunde, în orice capcană, / numai
în mâinile lor să nu cazi.“ – Febra, I), pe când Dumnezeu hibernează în cer: „Şi cine se va bate pentru mine? / Nici îngerul, nici fratele.“ („Nici
îngerul“)
Blestemat să scrie în vremea lui Ahab de Scorniceşti („Am
fost poet în vremea lui Ahab. / Vântul trecea pe deasupra, / îmbătrânind
tot mai puţine cuvinte spuneam. / Stam între dune, scriam pe
nisip / doar pentru vânt, pentru limba şi rariţa lui
/ neştiutoare de semne.“
– „Vântul Ahab“), Mircea
Ciobanu i-a radiografiat demenţa, alegând figura cavalerului drept pivot al
poeziei sale încă din Imnuri pentru
nesomnul cuvintelor (1966).
Selectarea măştii „oaspetele cu spadă“ a declanşat procesul transfigurării existentului în conformitate cu rigidul cod al măştii alese: „Veni
de-afară-nvălmăşit şi ud. / Nu-şi descălţă sandalele. Pe straie / suna tăios o platoşă şi, crud, / răcoarea
spadei se lăsă-n odaie. // Şi lucrurile toate – tresărind / sub o lumină încă
neştiută / s-au rupt de umbra lor şi reci au prins / în limpezi muchii săbii să
ascută. // De mine azi mi-am amintit şi-mi spun / că mi-a intrat un oaspete în
casă. / Mă-nclin tăcut şi urma i-o-ncunun / cu spada naltă-n pumnul meu rămasă.“ („Oaspetele cu spadă“)
De la „Imnuri
pentru nesomnul cuvintelor“ (1966), cartea debutului, şi până la „Anul tăcerii“ (1997), volum postum,
luptând cu degenerescenţa vorbelor „tribului“
(„Mult este că pot să vă scriu / într-o limbă de râs şi de pomină“ – „Epistolă“),
Mircea Ciobanu – „cronicar“ al istoriei rânjindu-ne din vălăul Securităţii – şi-a
perfecţionat ştiinţa limbajului amfibologic,
pentru că nedoritul adevăr „nu se exprimă
pe sine cu limpezime dacă-i lipseşte măsura
necesară de ficţiune, partea de umbră, fără de care adevărul n-ar avea nici relief, nici putere de convingere“ (Mircea Ciobanu, Istorii, III, 1981,
p. 44).
Fost-a Mircea Ciobanu – cel ce şi-a făurit discursul
rechizitorial pentru uzul performerilor în arta lecturii augurale – poetul
consecinţelor fără cauze („Ca poet de tip metonimic, poet al
consecinţelor fără cauze, Mircea Ciobanu îşi va perfecţiona, cum spuneam, tehnica.“ – Eugen Negrici, Op. cit., 1985, p. 162)? Până să fie expresia oricărui „acolo“ şi
a oricărui „atunci“, Patimile reprezintă „masca“ unui „aici“ şi a
unui „acum“ ritos istoricizabile, pentru că Mircea Ciobanu nu-i
manufacturier de futile premoniţii saturnine, ci orfevrul scriiturii contestatare, pe care o corodează, simbolic
vorbind, „tăcerea“ antumă şi postumă:
„Nimeni nimic despre mine, / niciun cuvânt de departe, / nicio scrisoare de-alături, / limba defăimătorului încă se-aude foşnind / de pe celălalt
mal. // Tot întrebând: «Ce se-aude?» şi «Ce se mai spune?» / trec
ani, / pruncii de ieri cad bătrâni în infern, / noroaiele cresc, / pulberea creşte şi ea, / urmele
omului fără prihană se-afundă, // nu se mai ştie de mult dacă sunt ale lui /
sau, adânci, / ale fiarei cu aripi / care umblă pe drumuri fără să ştie-ncotro,
/ nici zburând, nici târându-se.“ („Tranzit“)
Dacă poetul Mircea Ciobanu şi-ar fi pus semnătura doar sub „De profundis“, „Melissos“, „Vacarmul“, „Scara“, „De pe pământ“, „Vedenia“, „Nume“, „Febra“, „Partea focului“, „Ascultarea numelui“, „Sudoarea de aur“, „Amintiri din Samaria“, critica literară tot ar fi obligată
profesional să îi acorde o mai mare atenţie decât o face în prezent, când ne
împotmolim în mistificare şi în mediocritate, când valorile spirituale se
spulberă an de an: „Zarva poeţilor scade.
/ Puţină lumină – / atât au cerut, / şi puţină lumină le-au dat. // Dinspre
casele lor se propagă / murmurul stingerii. // Eu desluşit-am oftatul
novicelui, / blândul îndemn la tăcere al marelui meşter; / vorbele lor i-au
hrănit cu o pâine amară – / destul pentru o viaţă de-o zi.“ („Noaptea“, II)
Ştefan DINCESCU
