marți, 6 februarie 2018

Ştefan DINCESCU, „«FOCUL» ÎN POEZIA LUI MIRCEA CIOBANU”




Ştefan DINCESCU, „«FOCUL» ÎN POEZIA LUI MIRCEA CIOBANU”

Dacă focul – în mitologie – totalizează zece ipostaze (focul cosmogonic, focul solar, focul ceresc, focul viu, focul infernal, focul escatologic, focul prometeic, focul artizan, focul tehnic, focul sacrificiilor), în poezia lui Mircea Ciobanu, începând de la Imnuri pentru nesomnul cuvintelor (1966) şi până la Anul tăcerii (1997), el se afirmă prin patru forme: focul cosmogonic, focul escatologic, focul solar, focul htonian.
Dacă în „Complexul lui Prometeu“ se încorporează „năzuinţele care ne îndeamnă      să ştim atât cât şi părinţii noştri, mai mult decât părinţii noştri, atât cât maeştrii noştri, mai mult decât maeştrii noştri“, în „Complexul lui Empedocle“ se asociază, iată, „dragostea şi respectul pentru foc, instinctul de-a trăi şi instinctul de-a muri“; focul, „exemplu de devenire promptă“, simbolizează „dorinţa de schimbare, de bruscare a timpului“; dacă distrugerea este „o reînnoire“ înseamnă că, asumându-şi chemarea rugului („Fiinţa fascinată aude chemarea rugului.“) şi scenarizând cosmica moarte prin care „un întreg univers dispare odată cu gânditorul“, autorul cărţii Cele ce sunt, procedând empedoclean, construieşte reveria evoluţiei sale spirituale, căci prin „sacrificiul său în inima flăcării, efemerul ne dă o lecţie de eternitate“ (Gaston Bachelard, Psihanaliza focului, pp. 12–18): „Lume de lume desparte şi surpă amurgul, / marginii margini i-aşază-mpotrivă şi vremii / vreme i-asmute asupra. Apune; or câmpul, / capăt având, peste marginea lui să mă-ncumet. / Iarba cu brumă şi miriştea, piatra-nflorită / când le-am trecut am uitat, şi eram de-a călare. / Zarea cu pieptul apăs: mi se-ntunecă pleoapa. / Caii mi-i pierd: îi aud prăbuşindu-se-n râpă. / Sunete mari, de cădere în iazuri, se nalţă; / până la mine ajung şi arama topită / clatină cercuri, aruncă-n afară dogoare. / Seară de seară m-apropii de capăt, or câmpul / roată e-n osie lină – şi roata clintind-o, / strig după reazim deasupra cuptorului veşnic.“  („Câmp în rotire“)
Focul şi apa, aerul şi pământul formează tetrada stihiilor originare: „Nici altul, Doamne, nu mă mai pot da, / când gol, când palid, redevin treptat / ce-am fost când apa, soarele şi lutul / o sarcină cu moartea mea purtau / în numele descreşterii, amin.“ („În numele descreşterii“) Cum ne explicăm provenienţa stihiilor lumii? Originea acestora o elucidează Romulus Vulcănescu: „Haosul conţine deci premateria din care generează protomateria cosmică. Prin creaţia cosmosului o parte din pre- sau proto-materia haosului s-a transformat în materie propriu-zisă sau în termeni populari, în stihiile lumii.“ (Mitologie română, p. 220) Reducţioniştii greci (Thales, Anaximene, Empedocle) au uzurpat stihiile. Nefiind „puse să întemeieze lumea“, devin „structuri ale lumii“, căci lumea, ordine fiind, relevă „unitatea unor structuri generice“ (Gh. Vlăduţescu, Filozofia legendelor cosmogonice româneşti, p. 65). Focul escatologic este „simbol al purificării şi al regenerării“ (J. Chevalier, A. Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, II, p. 66). Orgiile praznicelor cultuale (vezi Gilbert Durand, vol. „Structurile antropologice ale imaginarului“) aboleau „condiţia cotidiană a existenţei“ şi facilitau „reintegrarea orgiastică şi mistică“ a omului.
Mircea Ciobanu desacralizează orgia, relevându-i caracterul malefic prin ochii „celui mai drept dintre noi“, prin coparticiparea acestuia: „Până şi tu, care ieri flămânzeai din credinţă, / domnule fără prihană, te-apropii de carne; / gura ta, veştedă ieri, s-a deschis şi-a uitat să se-nchidă. / Grylii bătrâni, înţelepţii, / neînsetaţii de vinuri, sătuii din facere, grylii / duc pentru tine, pe creştete, coşuri cu pâine; / nu pentru ei, pentru tine preling băutură-n pahare, / în vreme ce Vâlva Ospăţului / te binecuvântă.“ („Praznicul mare“)
Imaginaţia edifică spectacolul sodomic. Contemporaneitatea dâmboviţeană se răstoarnă în oglinzile Văii Sidim, aspirând să-şi camufleze – prin descensiune într-o istorie vetustă, livrescă – desacralizarea şi degenerescenţa, îmbovinarea în chermesism oficializat, căci omul idolatrizează lingura, blidul şi maţul. Focul escatologic („Şi se face-n aer labirint, / şi se fac răspântii. Stă la pândă-n / aburii amiezii, care mint, / şi-n bătaia flăcării răsfrântă, // stă la porţi, întoarsă dinspre câmp, / Maica Lot a stâlpului de sare. / Silnic şoldul ei deschide strâmb / pasul nevinovat de mişcare.“ – „Oraşul aflat“), distructiv, regenerator şi purificator, transmută Sodoma valahă. Descendentul Maicii Lot iniţiază aventura igniţiei, în care sublimează materia, dar şi spiritul: „Noaptea de-acum, dacă-a fost, n-a fost numai ospăţ. / Noaptea de-acum, dacă-a fost, o să fie şi foc / dintr-un capăt într-altul! Şi oştile / focului vin dinspre crâng – cine-ar fi să le-abată? / Vin dinspre lanuri şi fiinţa pădurii le-ntâmpină / fără un foşnet. // Apele fluviului fierb – nu doar apele fierb, / fierbe-n tiparele lui cositorul; / idolii tineri se-ntorc în arama din care-au purces – unde le-au stat auritele glezne le stau şi genunchii, / unde genunchii acolo şi laurii. // Doamne al nopţii, văpaia şi carele ei, / văpaia şi slava văpăii. / Vâlva Ospăţului smulge, de sus, cărămida / cea mai de preţ a cuptorului, / ţeasta din unghi o ridică şi-o strânge în palme; / din ţeasta zidirii / două măsuri cu văpaie-au ţâşnit, şi-o măsură cu apă. / Spală-te, suflete-al meu, cu văpaie şi apă!“ („Praznicul mare“)
Umbra din poemul „Melissos“ („El a-nvăţat-o cu pânda şi-acum se roteşte / grea, cu picioare de lut şi cu braţe de lut, / cu o inimă densă de lut în lăuntrul / pieptului ei tot de lut – se roteşte-mprejurul copilului. / El a-nvăţat-o să umble, / lui pe-nserat îi va fi s-o zărească / neagră din creştet în tălpi, scuturându-şi / sudorile negre-n văzduh. / El a vrut s-o desprindă   cu mâna / de la pământ, / ea-l va prinde urlând între degetul mare şi degetul / arătător – ea-l va duce la gură. Dar fără-ndoială, / scrâşnetul sec al măselelor ei nu se-aude / până la tine, Melissos, / oricât ar fi să te-apropii de ţărmuri cu navele tale.“) şi soarele din „Proiect de poem“ (vol. Versuri) se manifestă drept agenţi vorace, atroce. La filisteni, la celţi, la amerindieni, soarele era antropofag. Poetul resuscitează ideea, heliofobia fiind o cronofobie: „Ca din râpi – iată ce ştiu – soarele întreg răbufnea, / mânios şi flămând răbufnea. / Lui dintre fălci îi scăpam, / răcnetul lui mai întâi l-auzeam.“ („Proiect de poem“)
Intruziunea animalităţii în conştiinţă reprezintă simptomul unei depresiuni a persoanei până la treapta anxietăţii“; în botul fiarei se concentrează „fantasmele înspăimântătoare ale animalităţii: agitaţie, masticare agresivă, mârâieli şi răgete sinistre“; dacă există „o convergenţă lipsită de orice echivoc între muşcătura canidelor şi teama faţă de timpul distructiv“ înseamnă că zoosolarul traduce teroarea în faţa schimbării şi în faţa morţii devoratoare“ (Gilbert Durand, Op. cit., pp. 87–105).
Cerul, o natură masculină, şi Pământul, o natură feminină, devin Cerul-Tatăl şi Pământul-Mumă, care vor participa la hierogamie. Soarele distruge, dar şi creează, iar ambivalenţa acestuia rămâne o constantă. Lumina solară – sămânţă uraniană – fecundează pământul, el producând viaţă destinată hoitarilor. Dacă faptulimaginat este mai important decât faptul real“ (Bachelard, Apa şi visele, p. 199), utilizând o reminiscenţă a propriei copilării consumate pe lângă Gheorghe Palada, dublul tatălui Gheorghe Sandu, Mircea Ciobanu – pseudonimul lui Mircea Sandu, graţie vocaţiei sale de homo simbolicus – deviază realul (hoitarii din Istorii, II, p. 270) în imaginar, instituind simbolul „hoitari“, o altă tanatofanie: „(...) pietrele somnul îşi leapădă, / bate lumina şi ele încep să se mişte, / lin mai întâi, abia îngânând din cristale, / asurzitor când lumina le numără / vii mădularele toate – / rând pe rând se urnesc, răscolite de soare. // O rostire de pântec aminte mi-aduc / şi un tremur de coapsă; lumina / aruncă sămânţa  de sus, / pietrele-o nasc înmiit şi-n durerile facerii / parte cu parte-şi desfac / zidirea culcată, gemând – / pe când foamea / hoitarilor creşte / foamea de leşuri.“ („Hoitarii“)
Focul htonian aparţine scriitorului, dar şi lui Ahab. Focul lui Ahab, simbolizat de rugul inchizitorial, ilustrează negativ simbolismul flăcării; igniţia rămâne autodafé: opţiune, dar şi pedeapsă, homicid. Cine este protagonistul acestui spectacol? Şi victima, şi torţionarul. Giordano Bruno şi Thomás de Torquemada. Ceea ce se întâmplă se întâmplă în mijlocul pieţii, se întâmplă în amiază; rugul desfide lumina („stă împotriva luminii“), deşi aprins fusese din necesitatea slujirii luminii: „Stiva de lemn şi dovada pieirii / stivei albe de lemn: vâlvătaia / de foc şi dovada pieirii, cu trosnet, în mijlocul pieţii / a rugului mare; cald scrumul // şi caldă dovada că vântul / trage la scrum, fiinţa lui ostenită / în aşternutul celei din urmă dovezi: / scrum pe lespezi. O, câte / dovezi la o singură torţă, cât scrum la o singură  / stivă de lemn. Până mâine / rugul va sta drept în mijlocul pieţii, / nu voi şti până mâine / taina cui se petrece napoia / flăcării mari, / genunchele cui, sternul cui îl apasă, / cine împarte la sorţi haina cui – / cine se-ascunde / şi-adună dovezi înapoia / catapetesmei fierbinţi / nu voi şti. // Flacăra dreaptă-n amiază aruncă o umbră. / Ea, născătoarea luminii, / stă împotriva luminii: soarele însuşi / nu poate să treacă prin ea, prin desimile ei: / îi adaugă umbra; / fără durere şi geamăt / doar umbra pe lespezi / neroditoare.“ („Rug în amiază“) 
Focul poetului se incarnează în focul orfevrului şi-al alchimistului. Se elogiază, de bună seamă, calvarul ecruisării versului prin actul de creaţie, eul liric consumându-şi – în recluziune – entuziasmul şi disperarea, succesul, dar şi insuccesul. Marea Operă este drumul, procesul revelării, al visării ei: „Dacă n-aş avea convingerea că există un loc al desăvârşirii, aş abandona scrisul.“ (Mircea Ciobanu,Vatra, 1979).
Când tipărea „Cellini“ (Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, 1966), Mircea Ciobanu celebra funcţia modelului cultural, opţiunea sa motivându-se prin decelarea similitudinii simbolice dintre sine şi Benvenuto Cellini: orfevrăria. Substituind apoi titlul „Cellini“ prin titlul „Aur topit“, se sancţiona relaţia cu modelul livresc, dilatându-se aria temporală din jurul subiectului, îndepărtându-ne uşor de ispita considerării textului drept prestidigitaţie verbală. „Aur topit“, conservând semnificaţiile din „Cellini“, dar făcându-le mai vizibile, reprezintă, pentru Mircea Ciobanu, nucleul artei poetice. Ideea desăvârşirii limbajului („inelul de aur“) prin iterative operaţii constituie axa poeticii lui Mircea Ciobanu, opera lui fiind o variantă a variantelor uzurpate, o schiţă a Marii Opere Visate, căci Marea Operă Înfăptuită este „viaţa petrecută în urmărirea Marii Opere“ (U. Eco, Limitele interpretării, p. 98).
Orfevrul celebrează într-un templu, zis „Dintr-o schimbare“, validându-i romanticei inspiraţii statutul de siameză: „Cum aurul tresare-n foc; desprins / din cercurile lui inelul cade. / Un semn ca de pecete, tot mai stins, / pluteşte-n cheagul multelor carate. // Abia acum, supus aluat, închizi / ca-ntr-o oglindă dorul meu de alte / înfăţişări, pe care le ucizi / când iei un chip uitând de celelalte. // Ce muchii noi şi ce hotar să pun / acestui leneş, gângav spor de linii? / Cu ce rubin, la foc, să le-mpreun? / Pe ce brăţară să închipui crinii? // Aluat amar, te vărs într-alt tipar. / Te-a istovit a câta-nfăţişare? / Verigă ieri, adusă-n inelar / la templul pururi zis Dintr-o schimbare.“ („Aur topit“)
Ce sunt „Patimile“ lui Mircea Ciobanu dacă nu figura visată, dureros acceptată   şi imperfect istoricizată a Marii Opere? Chemarea rugului („nevoia trecerii mele prin foc“ „Armura lui Thomas“) exprimă obsesia lui „celălalt“, construită în athanorul poetului orfevrier, „celălalt“ fiind orfica dimensiune a cuvântului asediat într-un veac intoxicat ideologic: „Nu mi se-arată în foc şi mă biruie miezul / nopţii a treia de pândă. Cu ochii la flăcări / până în zori voi rămâne şi fără-ndoială / zgurii voi lua de la capăt să-i vântur în site / partea nerodnică: umbra cu pânze şi suluri / suie în jurul lucrării ca singură plată. / Groapa de calcar s-a-ncins şi, pe margini, sudoarea / fierbe vedenii de sare. O dată şi iarăşi / văzul mi-adoarme, dar numele celuilalt n-are / nume să-l chem, dar cuvântul îi geme departe, / n-are cuvinte să-mi spună. Auzul mi-adoarme, / tremură stins la pământ dacă-n visul ce vine / aflu cum trece deasupra uneltelor mele / aburul roşu sub aripi şi ros de rugină.“ („Plata lucrării“)
Cuvântul cetăţii s-a depoetizat: „Limba statornicită este un inamic. Poetul o găseşte mizeră şi plină de minciuni. Folosirea zilnică a făcut ca ea să devină perimată. Vechile metafore sunt inerte, iar energiile complet uscate. Este sarcina obligatorie a scriitorului, aşa cum afirma Mallarmé despre Poe, de a purifica limba tribului.“ (George Steiner, După Babel, p. 221)
Poetul – de la Imnuri pentru nesomnul cuvintelor (1966) şi până la Anul tăcerii (1997), luptând cu degenerescenţa vorbelor tribului („Mult este că pot să vă scriu / într-o limbă de râs şi de pomină“ „Epistolă“) – şi-a perfecţionat ştiinţa limbajului amfibologic, pentru că adevărul „nu se exprimă pe sine cu limpezime dacă-i lipseşte măsura necesară de ficţiune, partea de umbră, fără de care adevărul n-ar avea nici relief, nici putere de convingere“ (Mircea Ciobanu, Istorii, III, p. 44).
Focul lui Orfeu şi focul lui Ahab nu tranzacţionează, de-aceea Mircea Ciobanu se lansează în campania inobedienţei, dar semenii somnolează, organizându-se în confreriile proslăvirii, asigurându-i o „faimă vuitoare“ focului ahabian: „Am vorbit, am vorbit despre flacără, / nimeni nimic n-a-nţeles. // Ce-ar fi fost ea fără mine? // Nume i-am pus, i-am vorbit, / şapte zile din şapte / n-am lăsat-o să doarmă, / pentru tine nici somn, nici odihnă, / tu să stai în picioare mereu, / răsuflarea ta să răzbată / până departe. // Am vorbit, am vorbit despre flacără, / nimeni nimic n-a-nţeles. // Am strigat: luaţi aminte, / n-o lăudaţi; / flacăra asta e plină de fum. / Daţi la o parte-nvelişurile ei aurii şi albastre – / veţi vedea că e plină de fum; / vălătuci de funingine deasă / forfotă-n inima ei. // Am vorbit, am vorbit despre flacără, / nimeni nimic n-a-nţeles. // Întrebaţi înţelepţii, / ei să vă spună ce ştiu despre ea – / câtă vreme mănâncă atât şi trăieşte, / o clipă nu ştie să rabde. / Rabdă fiara în crânguri mâncate de secetă, / rabdă omul, / doar flacăra nu. / Daţi-i să mestece întruna, / dar n-o lăudaţi, fraţii mei. / Dacă ştiţi că lucrează / mână-n mână cu lemnul şi iarba uscată, / nu vă duceţi la ea / cu mâinile-n sân. // Nimeni nimic n-a-nţeles.“ („Noaptea“, X )
Să fie Mircea Ciobanu, aşa cum susţine Eugen Negrici, poetul „consecinţelor fără cauze“? Orfevru al istoriei noastre terfelitoare, înfiptă în carnea deţinuţilor politici, rânjind din terfeloagele Securităţii, el şi-a construit rechizitoriul pentru uzul performerilor în arta lecturii augurale. El – oaspetele cu spadă („De mine azi mi-am amintit şi-mi spun / că mi-a intrat un oaspete în casă. / Mă-nclin tăcut şi urma i-o-ncunun / cu spada naltă-n pumnul meu rămasă.“) şi-a venerat infatigabila insubordonare a scriitorului. Deşi ghearele „vărsătorului de sânge“ i-au pipăit uşa, poetul a interpretat „proorociile apei, mesajele grindinii“, extincţia Cezarului („Cititorii în zborul bâtlanilor / lui i-au dictat un poem despre moartea Cezarului.“ „Noaptea“, III), şoptind grav în puţinele, mâhnitele clipe ale şederii sale în Lume, printre noi: „Am fost poet în vremea lui Ahab. / Vântul trecea pe deasupra, / îmbătrânind tot mai puţine cuvinte spuneam. / Stam între dune, scriam pe nisip / doar pentru vânt, pentru limba şi rariţa lui / neştiutoare de semne. // Vântul Ahab se numea. / Stam între dune, la poarta cetăţii. / Ziua-n amiaza cea mare / pe ziduri dansa o femeie, / eşarfa-ntre pulpele ei / flutura, flutura ca un şarpe plăpând. // Ce s-a-ntâmplat mai apoi, / domnule, nu mai ţin minte. / Somnul m-a-nvins chiar acolo sub ziduri, / nu mai ţin minte nimic. // Ştiu că e frig şi c-am fost, / sub Ahab, vinovat de trufie. / De mânia lui, ah, n-am cântat, / de tristeţea lui n-am scris o vorbă. // Domnule, cum se numea / dansatoarea cu pulpe de aramă / dacă vântul Ahab se numea? / Dacă pe ziduri femeia-nteţea răsuflarea / mulţimii? Ce scrie în cărţile vechi? („Vântul Ahab“)
Ştefan DINCESCU