SEQUOIA
Rugăciune-nverzind în
lumina de aur,
ca printr-un trunchi de sequoia
de caut. Nicicând
n-au avut întâmplările
crengi mai curate,
nici ora frunzişul mai
des.
Obiceiul stelar al suirii
pe boltă
ani îndelungi l-am
deprins. Ca pe-un vis urmărind
un alt vis, suprimând
accidentele zării,
primeşte-mă, frunză de sus!
Însă ce cântă-n vârf, dacă
nu rădăcina?
Legea ţărânii, cu mult mai
suavă aici,
e aceeaşi: copacul invers
ne respiră
solemn, arde-odată cu noi.
Întâmplări care nu sângerează
roteşte
fruntea fibroasă la
cumpăna marilor crengi.
Într-o climă uimită,
atingem cu mâna
un timp care nu mai e
timp,
ci fiinţă ingenuă, har al
prezenţei.
Tot ce mistuie-n foşnet,
tribut confirmând
horoscopul căderii, e
numai o formă
a trecerii noastre prin
foc.
Sub cupolă – ce salturi
mortale de îngeri
poartă sequoia! Zburând
ne-ntâlnim, fulgerăm,
ne desprindem, şi suntem
chiar muzica lumii,
când stele – geloasele – tac.
PINUL
ROMAN
La ce te zburleşti, în amurg,
ţintuit sub
treptele-albastre? Blândul
luceafăr pe cer
străluceşte intact, iar
săgeţile tale
recad ca o ploaie.
Pe cine implori după
miezul de noapte?
Stelele strigă numele tău,
însă vai!
a batjocură, maimuţărind
aparenta
juneţe a frunzei.
Te strigă mereu, dar
răstoarnă abisul
zeilor: iată – râpa
te-nfăşură, nu
perspectiva divină, în
genele tale
adorm cărăbuşii.
Doar soarele ştie c-a stat răstignit pe
trunchiul tău zvelt; dar
cine mai poate-adormi
în stiharele sângelui său?
– şi de-aceea
apune în grabă.
Îndură şi taci! Unde zeii, odată,
pasul şi-au pus, un gol se
deschide. Şi vai!
omeneşte, cu lacrimi, se
vindecă-n pulberi
cucernica rană.
POTECA
PINULUI SINGURATIC
Rămîi aşa – o torţă-n vânt,
o rădăcină
înverşunată! Deschizându-şi
încă vad,
pârâul tânăr e un chiot de
lumină.
Rămâi semeţ – un stâlp de
har ce nu se-nclină,
în timp ce stelele se-ncrâncenă
şi cad
şi mânji aftoşi se nasc în
aburi de urină.
Fii credincios acelor
nopţi cu lună plină,
când ochii tăi se dilatau
şi-un trib nomad
de crini imenşi sub cortul
tău venea la cină.
Un trunchi – doar unul! – să
reziste pe colină,
înalt şi drept, – şi-n
toate sferele de jad
va bate-un aer de istorie
virgină.
Priveşte-n sus! Deprinde
crivăţ şi ruină!
Şi-aşteaptă ziua
fulminantului răsad
când urşii tăi se vor ivi
din vizuină...
FAGUS SILVATICA
Verticală şi fără litigii
terestre,
guvernează tulpina de fag.
În coroană,
parcă vrând să răscumpere
lumea, o frunză
nencetat e-n gâlceavă cu
frunza vecină
ca un vis urmărit de-un
gelos alter-ego.
Frontiere subţiri de
răcoare se mută
din văzduh în văzduh,
controlează ninsoarea.
De uitarea de sine a sevei
profită
o ferigă cu sporii cât oul
de mierlă,
de odihnă – un aspru refuz
al odihnei.
O răbdare geologică,
zilnic păstrată
în odăjdii ingenue, susură
ca o
stropitoare a timpului.
Nici o luxură
în această biserică
fragedă, numai
primitiva nevoie de-a fi
într-un foşnet
echilibru lumesc de
viforniţe sacre.
Într-un astfel de trunchi
mi-aş spori semnătura.
