DORIN TUDORAN, „SCRISOARE ADRESATĂ LUI NICOLAE CEAUŞESCU”
Bucureşti,
1 august 1984
Excelenţă,
Deşi
numele şi situaţia mea nu Vă sunt total necunoscute şi cu toate că ultimii ani mi-au oferit destule motive spre a mă fi
adresat, eventual, Domniei voastre,
nu am făcut-o din raţiuni inutil de invocat aici. Vă pot mărturisi totuşi că am considerat întotdeauna nepotrivit – dacă nu chiar ridicol! –
gestul de a invoca ajutorul ori arbitrajul unui şef de stat în rezolvarea unor
probleme personale, fie ele şi extrem de dificile, atâta vreme cât statul
respectiv dispune de un imens aparat politico-administrativ ale cărui
instituţii, foruri şi organisme sunt – de fapt şi de drept – însărcinate şi cu rezolvarea unor
asemenea situaţii.
Dacă
vă scriu totuşi azi nu este spre a Vă solicita vreun sprijin privind ceea ce, de acum, consider a nu mai avea importanţă pentru
mine: trecutul şi prezentul meu. Mă
interesează doar viitorul meu şi al familiei mele şi el, acest viitor, se
constituie din plecarea noastră definitivă din România.
S-ar putea să Vi se pară paradoxal că, neadresându-mă
niciodată Domniei voastre pentru
probleme ale prezent-trecutului meu
– secvenţe de viaţă ce au intrat implacabil sub autoritatea administraţiei ce o conduceţi –, o fac azi în legătură
cu singurul fragment
existenţial ce nu mai are nici o legătură cu autoritatea mai sus pomenită. Este, cum Veţi vedea, doar un paradox aparent.
Excelenţă,
Ca
scriitor, cetăţean şi părinte, m-am convins definitiv că între credinţele mele
cele mai profunde despre Om şi Drepturile sale inalienabile, Libertate şi
Democraţie, Dialog şi Opinie, Cinste şi Echitate, Cultură şi Educaţie,
Patriotism şi Sacrificiu etc. şi realităţile româneşti de azi există o
prăpastie de netrecut.
Ani la rând, am luptat din greu cu mine însumi spre a găsi
o soluţie, o cale
onorabilă de a mă adapta unui climat străin convingerilor mele, fără a leza
fundamental aceste credinţe.
Inutil.
Ceea ce nu înţeleg şi nu pot accepta în aceste realităţi mi-a devenit din ce în
ce mai străin.
Luând act de profunda incompatibilitate dintre propria
conştiinţă şi aceste realităţi, convingându-mă
definitiv că în România de azi nu există nici o şansă ca statul să respecte obligaţia
fundamentală a oricărei structuri social-politice – aceea de a nu sili omul să trăiască în contradicţie cu credinţele sale cele mai
profunde –, am ales soluţia pe care o refuzasem cu îndârjire ani la
rând: în ziua de 7 aprilie 1984 am depus
– eu şi soţia mea – opţiunile de a emigra împreună cu fiica noastră.
Acestea
sunt motivele esenţiale ale hotărârii mele.
Restul
– deşi deseori dramatic, alteori doar confuz şi dureros, dar totdeauna având
darul să-mi umple sufletul de amărăciune şi lehamite – restul, Excelenţă, nu e decât aspectul
anecdotic al situaţiei noastre şi, în mod firesc, de acum, el nu are cum şi de ce să Vă intereseze...
Excelenţă,
Cunoscând mizeriile la care sunt supuşi, de multe ori, cei
ce doresc să plece definitiv din România, ştiind câte luni ori ani sunt
obligaţi să aştepte paşapoartele spre a-şi exercita dreptul fundamental,
inalienabil de a se stabili altundeva decât în propria ţară, mă adresez Domniei
voastre nu spre a Vă ruga să dispuneţi a fi scutiţi, eu şi familia mea, de
mizerii dezonorante – ele dezonorându-i
mai degrabă pe cei ce le săvârşesc! –, ci pentru a Vă solicita să dispuneţi a
ni se respecta cât mai urgenta intrare în Viitor. Adică: să ni se elibereze de urgenţă paşapoartele.
Ştiţi
foarte bine că, pentru aducerea pe lume a unei fiinţe umane, sunt suficiente
nouă luni; ba, uneori, chiar numai şapte. De aceea nu văd cum eliberarea unui
simplu paşaport ar necesita – în mod
justificat – mai multă vreme decât împlinirea acestui miracol suprem care este
venirea pe lume a unui om.
Ar
mai fi de amintit şi faptul că anumite înţelegeri ale României cu parteneri
precum Statele Unite ale Americii, de exemplu, prevăd scurtarea la minimum a
acestui calvar birocratic şi epuizant,
socotindu-se pe deplin suficient un interval de şase luni între depunerea opţiunii şi eliberarea paşaportului.
Or,
după aproape patru luni, eu
şi soţia mea n-am depăşit definitiv nici măcar prima etapă, cea a convocării în
faţa comisiei sectorului de partid şi obţinerea avizului acestei comisii.
Ajuns
aici, sunt obligat, Excelenţă, să Vă aduc la cunoştinţă câteva lucruri:
Mai
întâi – Vă mărturisesc că nu mă interesează, în nici un chip, părerea acestor
comisii în legătură cu exercitarea de către mine a unui drept inalienabil şi pentru
simplul motiv că suntem, eu şi soţia mea, majori, deplin răspunzători de
hotărârile noastre şi nu aparţinem cu
titlu de proprietate nimănui,
deci nici acestor comisii pentru ca ele să aibă vreun drept să fie ori nu de
acord cu hotărârea noastră de a emigra.
În ce o priveşte pe fiica
noastră, având doar 8 ani, după toate legile acestui pământ, doar noi, părinţii
ei, hotărâm pentru ea, până la vârsta majoratului, ce trebuie să facă şi ce nu.
Aşa cum aţi făcut şi Dumneavoastră cu copiii Domniei voastre.
Aşadar,
consider existenţa acestor comisii un simplu abuz.
În al doilea rând – Vă
mărturisesc a vedea în existenţa lor chiar o anumită imoralitate. Şi iată de
ce.
Mai întâi, pentru că, atâta vreme cât ele – ori altele –
nu duc şi o susţinută activitate de reală
prevenire a cauzelor ce duc la hotărârea de a emigra luată de atâţia români, nu au nici un drept moral
să dea un aviz ori altul după ce lucrurile nu mai ţin – de fapt şi de drept – de ele. În lipsa preocupării susţinute de a îndepărta cauzele ce duc la hotărârea unui om de a emigra, pretenţia de a fi ori nu de acord cu
hotărârea acestuia e o simplă imixtiune
în viaţa lui şi, ca orice fel de imixtiune de acest fel, e imorală.
Apoi
– aşa cum bine ştiu toţi cei ce au trecut prin acest calvar –, dacă avizul
nefavorabil al unei asemenea comisii cântăreşte extrem de mult, determinând
refuzarea paşaportului, avizul favorabil nu
are, practic, nici o
valoare, neputând determina obţinerea paşaportului.
Aşadar, un alt aspect al imoralităţii existenţei acestor
comisii stă în aceea că verdictul lor nu valorează nimic, decât în împiedicarea
unui om de a-şi exercita un drept inalienabil.
În al treilea rând –
există Comisia Guvernamentală căreia i se aduc la cunoştinţă opţiunile de
emigrare şi această comisie decide eliberarea ori refuzarea paşapoartelor.
Am respectat această formalitate, fiindcă trebuie să i te
adresezi cuiva anunţându-i opţiunea de a emigra.
Dar
nu e, implicit, Comisia
Guvernamentală şi una de partid? Nu reprezintă ea atât autoritatea de stat, cât
şi pe cea de partid?
Atunci,
de unde obligaţia să mai aştept – luni de zile – spre a trece prin faţa unei
comisii tot ... de partid şi să iau cunoştinţă, apoi, de avizul dat?
Excelenţă,
Poate
Vă întrebaţi de ce în locul formulelor consacrate – Cerere de emigrare ori Cerere de plecare definitivă din ţară – eu folosesc termenul opţiune. Vă asigur, cu tot respectul
cuvenit, că nu e defel
semnul unui gratuit act de frondă. Nu, Excelenţă. Doresc doar să se înţeleagă,
foarte limpede, că pentru
mine – ca pentru toţi adevăraţii cetăţeni ai acestei lumi civilizate şi aflate
în al 20-lea secol – emigrarea şi stabilirea în afara graniţelor ţării de
baştină e şi va rămâne pururi un drept fundamental, inalienabil al oricărui
individ aparţinând speciei umane. Şi astfel de drepturi nu se negociază. Or, o cerere presupune negociere:
soliciţi prin ea ceva la care ai putea ori nu să ai dreptul. Pentru mine, negocierea unui drept fundamental al
omului, inalienabil lui, nu e, în fapt, decât o înjosire camuflată a acestui
drept şi nu doresc să participJa un asemenea act.
Aşadar,
Excelenţă, n-am făcut altceva decât să
anunţ forul în drept – Comisa Guvernamentală – că dintre două
drepturi fundamentale şi la fel de inalienabile mie – acela de a trăi în ţara mea şi acela de a mă stabili în afara graniţelor
ei – la 7 aprilie 1984 am
optat pentru cel de al doilea.
Îndeplinindu-mi
datoria de a anunţa această opţiune, nu aştept decât ca datoria Comisiei
Guvernamentale faţa de mine şi drepturile mele inalienabile să fie îndeplinită:
eliberarea paşapoartelor.
Excelenţă,
Unul
din rosturile acestei scrisori e că autorul ei este profund convins de faptul că Domnia voastră va înţelege ceea ce nu pot sau nu
vor s-o facă cei ce-şi închipuie că pot să amâne sau să refuze eliberarea
paşapoartelor noastre. Şi anume:
Că
în momentul de faţă, recunoscând incompatibilitatea profundă între propria conştiinţă şi realităţile ce-l înconjoară, autorul
acestor rânduri nu e decât un om ce a hotărât să-şi folosească cel mai trist dintre
drepturile sale inalienabile – acela de a emigra. Este o hotărâre nu doar tragică, ci şi de neclintit. Ea nu are,
deloc, darul de a oferi celui ce a luat-o prea multă linişte, din foarte multe
motive, lesne de înţeles.
Cu
atât mai mult, întârzierea eliberării paşapoartelor noastre sub diverse
pretexte, trecerea noastră prin filtrul inutil şi abuziv al nu mai ştiu căror
comisii văzute şi nevăzute ori, mai ales, refuzul eliberării paşapoartelor nu
ar avea alt efect decât să transforme un om hotărât să se despartă de nişte
realităţi pe care nu le înţelege şi nu le
mai poate accepta într-un luptător împotriva a tot ceea ce este contrar
convingerilor sale.
Aşadar,
Excelenţă, eu
am ales drumul celor ce se dau la o parte din calea a ceea ce nu
înţeleg şi nu pot fi obligaţi să accepte. Şi nu un altul. Împingerea mea pe alt
drum decât acesta ar fi o soluţie neconvenabilă nouă, tuturor! Cu tot respectul
cuvenit, îndrăznesc s-o rog pe Excelenţa voastră să nu se îndoiască nici o
clipă de acest lucru!
Am
dovedit, până azi, că ştiu să mă apăr destul de bine în faţa agresiunilor de
tot felul. Nu doresc, în ruptul capului, să-mi descopăr – simultan – mie
însumi, altora şi alte virtuţi!
Excelenţă,
Aşa
cum s-au derulat ultimii mei ani în România, s-ar putea să fi fost judecat şi
condamnat la o grea pedeapsă, fără ca toate acestea să-mi fi fost comunicate în
mod direct. Statutul de ostatic
politic ce mi s-a asigurat – adevărat e, cu dreptul de a rămâne la
domiciliu! – devine astfel explicabil.
De
este, cumva, vorba de aşa ceva, o rog pe Domnia voastră fie să dispună
trimiterea mea în închisoare, spre a-mi ispăşi acolo pedeapsa, fie să fiu
amnistiat. Şi pentru una, şi pentru cealaltă există prilejul oferit de iminenta
mea graţiere ce va veni la 23 August, în sensul că, golindu-se puşcăriile de
atâţia deţinuţi, se va găsi un loc în care să-mi pot ispăşi pedeapsa ori aş
putea fi amnistiat odată cu aceştia.
Şi,
dacă în cazul lor, care ştiu pentru ce şi la cât timp au fost condamnaţi,
amnistia înseamnă dreptul de a reveni acasă, în cazul meu, care nu ştiu pentru
ce am fost condamnat şi la câtă vreme, înseamnă eliberarea paşapoartelor. Aşadar, Excelenţă, singura negociere
pe care aş accepta-o totuşi cu privire la exercitarea dreptului meu inalienabil
de a emigra ar fi ca înmânarea imediată a paşapoartelor să-mi fie făcută în contul... unei amnistii ori al comutării pedepsei
ce mi se aplică de atâta vreme fără să-mi fi fost comunicată data
procesului ori conţinutul sentinţei.
Excelenţă,
Acum
aproape o jumătate de secol, aflându-se într-o situaţie – din unele puncte de
vedere – asemănătoare celei ale mele, scriitorul Evgheni Zameatin îi scria
aceste rânduri lui Iosif Visarionovici
Stalin: „Autorul acestei scrisori,
un om condamnat la pedeapsa supremă, apelează la Dvs. cu cererea de a-i comuta această pedeapsă”.
Pedeapsă
supremă era, Excelenţă, aceea că nu mai putea publica şi nici măcar nu mai
putea scrie în mijlocul unei realităţi din ce în ce mai ostile şi de neînţeles
lui, ca artist şi om.
Comutarea
pedepsei, Excelenţă, consta în aprobarea plecării în exil. Şi a obţinut-o
imediat, drept e şi graţie intervenţiei lui Maxim Gorki.
Deşi
nu pot apela la bunele oficii ale lui Maxim Gorki – nici nu-l avem şi, oricum,
nu ştiu dacă l-aş fi rugat să intervină –, îmi e greu să cred, Excelenţă, că
ceea ce obţinea un scriitor şi cetăţean
sovietic de la Iosif Vissarionovici Stalin, în timpul celei mai cumplite terori,
îi poate refuza Domnia voastră, azi, în 1984, unui scriitor şi cetăţean
român. Căci bine e totuşi să sperăm şi să acţionăm
cu toţii ca al nostru 1984 să nu semene, întru totul, cu cel al lui George
Orwell.
Excelenţă,
Sper
să am cât mai curând semne că aţi primit aceste rânduri şi că le-aţi acordat
înalta Dumneavoastră atenţie.
Dacă
însă tristul obicei de a nu Vi se înmâna, întotdeauna, astfel de scrisori ori nici măcar de a fi corect informat cu privire la
conţinutul şi importanţa lor va acţiona şi de astă dată şi după amnistia de la
23 August nu-mi vor fi înmânate paşapoartele, mă Veţi înţelege şi mă veţi scuza
pentru impoliteţea de a face publică această scrisoare personală.
Voi fi nevoit să procedez astfel spre a face posibil ca
rândurile ei să Va fie, până la urmă, aduse la
cunoştinţă. Cum obligat voi fi să mă adresez printr-o scrisoare deschisă celei mai înalte instanţe din România –
Congresul Partidului Comunist Român, şi anume celui de-al XIII-lea, ce
va avea loc la începutul lunii noiembrie.
Nădăjduiesc totuşi, Excelenţă, să nu fie nevoie de aşa
ceva şi să nu mai fiu obligat a o mai deranja pe
Excelenţa voastră ori înalte instanţe de stat şi partid.
Cu
mulţumiri,
Dorin
Tudoran
Post-scriptum
Excelenţă,
Din
păcate, scrisoarea ce V-am adresat la 1 august a.c, prin Registratura CC al PCR, cu numărul 54572, n-a avut darul să determine
eliberarea paşapoartelor aşteptate. E inutil să încerc a face supoziţii cu
privire la motivul ce a determinat acest refuz. Fie că scrisoarea nu V-a ajuns,
fie că n-aţi binevoit a-i acorda atenţia Dvs., important rămâne doar faptul că,
încă o dată, în faţa drepturilor mele inalienabile s-a ridicat peretele
mut, impenetrabil al unui refuz.
Eu
însă, Excelenţă, refuz să tac. Şi voi denunţa, cu toată puterea, practica teroristă a deţinerii de ostatici. Căci nu altceva decât un ostatic este cel căruia i se suprimă un drept fundamental de felul celui reclamat de mine. Ba consider infinit mai grav
terorismul ce practică deţinerea
ostaticilor de conştiinţă, cum este şi cazul meu, decât cel care,
prin pistolul pus la tâmpla pilotului, deturnează un
avion şi ia, pentru o vreme, ostatici. Între deturnarea temporară a
cursului unei călătorii şi deturnarea
cursului unei vieţi există o imensă diferenţă, ce califică terorismul căruia eu şi alţi
mulţi români îi suntem victime drept
o practică abominabilă, demnă doar
de cel mai profund dispreţ al celor ce respectă încă ideea de Om, cu tot ceea
ce a făcut din acesta
valoarea fundamentală a lumii.
Excelenţă,
Deşi
nu mă mai miră aproape nimic din ceea ce se întâmplă azi în România, îmi este
încă imposibil să-mi explic cum de nu realizează administraţia ce o conduceţi că o politică internă burduşită de un puhoi de ilegalităţi
rămâne cauza esenţială a neputinţei de a face, cu adevărat, plauzibilă o
politică externă românească legitimă în aspiraţiile ei esenţiale. Terorismul politic intern – căruia
îi aparţine şi practica deţinerii de ostatici – nu poate servi, în nici un
chip, intereselor ţării.
Nerenunţând la el – şi la multe altele –, administraţia ce o conduceţi
nu va reuşi niciodată
să infirme imaginea pe care o sugerează azi lumii. Şi anume aceea a unui om cu
un picior lipsă,
înscriindu-se întotdeauna fără şanse reale la
o cursă de sprint ori la una de maraton.
Cu un singur picior cât de cât... competitiv – politica externă – şi cu unul pe
care singură şi-l tot amputează, până la chiar anularea definitivă – politica internă –, iluzia
administraţiei Dvs. de a fi considerată, cu adevărat, una pe măsura intereselor poporului român riscă să
aibă exact aceleaşi şanse cu
cele ale unui om care, dorind să ţină un fluviu în loc, bate, la nesfârşit,
cuie în apa acestuia.
Există, Excelenţă, şi un curaj al renunţărilor.
Abandonarea practicii de a deţine ostatici e una din urgenţele vitale. Fără eradicarea
acestei maladii înfiorătoare, declaraţiile României că se situează ferm
împotriva terorismului nu vor putea fi luate, niciodată, în seamă. Renunţând la terorismul deţinerii de
ostatici, nu respectaţi doar dreptul inalienabil al celor ce vor să trăiască în afara graniţelor unei dictaturi, pe care
nu au de ce să o accepte, ci daţi ţării şansa de-a spera, încă, într-o posibilă, treptată
trecere de la dictatură la o formă de
guvernământ democratică. Vă spune asta un om care, hotărându-se să trăiască de
acum în afara ţării sale, nu o iubeşte mai puţin ca Dvs. Om care, de fapt, nu
părăseşte o ţară – lucru, de altfel, irealizabil la nivelul superior al
conştiinţei –, ci părăseşte o
dictatură, opţiune absolut legitimă. Teoretic cel puţin, alegerea
mea s-ar putea dovedi cândva o eroare. Lăsaţi-mi, Excelenţă, nealterat acest
drept de a greşi pe cont propriu, care este sarea şi
piperul oricărei aventuri
existenţiale!
Bucureşti, 17 septembrie
1984
DORIN
TUDORAN
