CALISTRAT
COSTIN, ,,INSOMNII”
SCRISOARE...
...Din toate-ale tale amăgirile
am rămas singur cu amintirile,
păcat, nu cu toate, multe s-au stins,
n-au rezistat, m-au învins,
iar din toate-ale tale nebuniile
mai stăruie armoniile
nălucirilor tale fecioare,
hora nuntirilor divine,
parfumul darurilor tale,
plăpânda rază de soare,
nedumerind nesfârşirea şi cărţile
sfinte,
am început să mor, mi-amar de
dulce
şi foarte bine,
de mine, de tine îţi mai aduci
aminte?!
De drag şi de dor de cheagul tău,
de mierea ta,
resimt cum timpul moare
lăsându-mi mie partea pribegiei
de-a mă-nseta, blestem plebeu,
din marea de mistice izvoare
precum de-a pururi naşte Dumnezeu
din rănile de aur,
deschisă sângerare ursită veşniciei!
E toamnă şi pustie peste lume,
de-atâtea vijelii şi ploi
făpturile nu mai au nume,
mi-e frig de prea departe şi abis,
adorm mai cugetând la noi
grăbindu-mă a prinde măcar
în vreun deşert de vis
reînvierea pierdută de apoi...
•••
Motan fericit
la groapa de gunoaie –
„Miau, deci mănânc!”
•••
Război sângeros
între om şi soarta lui –
fără-nvingător.
•••
Măi omule-om,
mai crezi în nemurire?
– De ce să nu cred?!
INSOMNII
Doarme, urlă în somn, se zvârcoleşte,
sforăie profund, se trezeşte,
nu de tot, îşi face trebuinţele,
iar se trânteşte în oghial,
adoarme la comandă, se cheamă
că trăieşte,
încă visează cu ochii întredeschişi,
de aripi descălţat,
sare din pat ca trăsnit, se-mbracă,
o coajă de pită, o cafea, un şnaps
şi pleacă la muncă, vezi bine,
fără bani viaţa-i grea,
nici măcar să zaci nu poţi,
necum visa,
istoria cu buzunarele goale chiar
că n-ar avea nici un haz...
•••
Linişte, nimeni, nimic nu mişcă,
doar gândurile se încearcă la
zbor,
la margine de cer altă linişte
la fel de nepătruns,
alte zboruri în căutare
de aripi pierdute,
se trăieşte intens în împărăţiile
lumeşti
dar deocamdată nici pânza de
păianjen
nu mişcă, nimeni, nimic,
pare că numai eu exist
dar nu ştiu unde-s,
de bună seamă Dumnezeu doarme, şi EL,
din când în când,
totuşi, prea multă
nelinişte...
•••
Miros de moarte,
urgia s-a potolit –
ce fericire!
•••
E tot ce-mi doresc:
lumea cea de dincolo
să fie altfel...
•••
Furtuni, vijelii,
arbori intraţi în pământ –
lacrimi în codru...
•••
Se-nchide cerul,
se deschide pământul –
iluminare!
ERA SĂ MOR DAR...
M-a m trezit lac de sudoare,
ţeapăn,
febră sumbră (ceva cu deşira
spinării)
a fost o intervenţie perfect
izbutită
– părerea casapului –
(a medicului – am vrut să zic!)
urmează recuperarea, repararea,
cârpeala,
altă distracţie de-a mai fi
şi-a mai trăi
ori de-a vedea cum se poate muri
proţăpit în cârje şi bastoane
negre;
tind către baie, mă rezolv cu
chiu
cu vaaaai,
la orizontală să se prindă
oasele,
iar vine harnică şi pricepută
fermecătoare şi importantă,
asistenta vieţii mele,
nimic nu se petrece la locul său
de chin şi necazuri
fără ştirea ei,
doctorii înşişi îi raportează,
îi cer permisiuni,
numai ăl bătrân, chirurgul şef,
îi suflă
în toate ciorbele,
divina soră de caritate dă navală
în salon
acordându-mi după reţetar
cele de cuviinţă,
îi sărut mâinile, îmi dă şi-un obraz,
o-ncarc de dulciuri naţionale
şi străine
plus o butelie de „apă tare”,
„vă mai aştept doamnă scumpă,
era să mor graţie dumneavoastră,
a meritat, zău!”.
MONUMENTE ŞI EPOCI...
„Cât valorează o societate tot
atât
valorează şi selecţiile pe care
ea
le face” –
zise un tip cu doxă
şi idealistul de el, mai
adaugă ferm:
„viitorul va contempla
monumentele
strădaniilor noastre
şi ne va judeca după ele!”
Care monumente, care?! – asta n-o
mai lămureşte firoscosul...
„Sunt epoci de baraj total,
secolele negre” –
s-a simţit obligat un alt isteţ
să puncteze categoric,
socotind că monumentele, vecine
cu praful şi pulberea,
oricât le-am lustrui n-au
a răzbi întru cele sfinte
la scărmănatul timpilor
oricâtă „onestitate” ar zace
la „baza alegerii” –
(că alegi-alegi până culegi,
la nimereală...).
•••
Am ajuns pe culmi,
s-au risipit toţi norii –
unde eşti, Doamne?
•••
Mâine nu va fi
nici târziu, nici devreme,
„mâine” va fi „ieri”.
•••
Răscruce de cer,
ne-ndreptăm spre nicăieri;
ne duce valul…
DE LA „VULGAR” LA „NEPĂSARE”
Am nutrit precum mulţi alţii,
dorinţa,
„nevoia de a avea dreptate”,
şi nu cred că această nevoinţă a
fost
„semn al unui spirit vulgar”!
Amice (am uitat cum te mai
cheamă...),
sigur te-ai pripit în astă
zicere;
oricum te socot om de spirit,
nădăjduind a te face să înţelegi
că „spirit vulgar”
e o crasă contrazicere în
termeni!
Un „spirit”, măi năşicule, nu are cum
fi „vulgar”,
după cum nu s-a pomenit ca un „vulgar”
să se lăfăie în „spirit”!
Din nefericire ai plesnit-o când
zici
că „nu există crime mari de care
un om
inteligent să nu fie capabil”!!!
Trist, foarte trist.
Însă iar ai dat-o în bară, cu
altă
minimă de-a ta:
cum să fie, fratele meu,
adevărata nobleţe sufletească
întemeiată „pe dispreţ, curaj
şi o profundă nepăsare”?!
Te-ai tâmpit sau ce s-a petrecut
cu tine,
spiritualule, vulgarule!?
CALISTRAT
COSTIN
