PETRE
ISACHI,
„ACEST GHEPARD CU POEME ÎN GHEARE”
În poezia
lirică – spunea Hegel – „obiectul este
expresia sentimentelor interne ale poetului“, expresie
modelată după poetica tăcerii, impusă în istoria poeziei româneşti de către Lucian Blaga, din care Ştefan
Dincescu selectează, drept motto al volumului Se spânzură condeiul!, versurile: „Vai mie, Doamne, că trebuie să tac / când
mă despoi.“ („Lot“) Trăind starea
„cititorului făţarnic“, miza polemică
din volumul Se spânzură condeiul! este evidentă, relevându-se o profundă cunoaştere a poeziei actuale, dar şi capacitatea acestui poet de a compatibiliza,
de a sintetiza voci şi idei lirice din Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Paul
Valéry, Stéphane Mallarmé, Guillaume Apollinaire, Fernando Pessoa etc. într-un
discurs ferm, direct, paradoxal, sarcastic, simbolic, livresc, oltenesc, îmbrăcând forma pasională a pledoariei pro domo sua.
Conciziunea şi imanenţa, metodele lingvistice şi
semiotice, motivaţiile sociale, antropologice şi politice, posibilităţile de
explicare a volumului Se spânzură
condeiul! prin conceptele
de simbolism şi de avangardism, de modernism şi de postmodernism nu contrazic
ideea că poezia lui Ştefan Dincescu este una singură, unitară şi coerentă în
toată marea ei diversitate, peste retorica aparent diferită a celor 10 volume
de versuri publicate de poet până astăzi. În Verb zdrăngănind, autorul
redimensionează funcţiile poeziei în spirit macedonskiano-arghezian,
asumându-şi dramatismul unui „paradis linciurit
într-un horn de măgar“; poezia nu
înseamnă „artă pentru artă“, nici „autoreflexivitate“, nici „magie
sonoră“, nici „poezie pură“, nici
„gratuitate“, ci o modalitate de
luare în posesie a unui spaţiu
sodomizat, care şi-a pierdut centrul, în care omul însuşi este o fiinţă
descentrată: „Zdup! ţărişoara mea,
cocoţează-te-n pat! / Holbează-te la TV! Hai, clefăieşte, hămesito, păsat! /
Mâine, căţea în călduri, furişează-te-n clăi / până la pofticioşii,
libidinoşii, lăţoşii haidăi!“ („Poem“,
35) Considerându-se şi poetul lumii
interlope, Ştefan Dincescu îi oferă cititorului un „eu“ ipostaziat într-o multitudine de „euri poetice“, în încercarea disperată
de a revela „măsura“ lumii în care
trăieşte: „Veacuri ai scris, condeiaşule,
în modest pătrăţel! / Gloria,
rebegind prin tranşee, am fituit-o, mă tem. / La Sărata, pe centura Bacăului,
fost-am guru, totem / târcoavelor cu
păpău vagin de oţel.“ („Poem“, 34) „Zeiţele
dragostei“ de pe centura Bacăului pot
avea semnificaţia unei hierogamii. Aflate sub zodia eternităţii, ele
sunt aceleaşi femei desfrânate de care se pomeneşte atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament, nişte simboluri ale
fecundităţii, ale uniunii cu divinitatea.
Într-o
lume din care a dispărut Dumnezeu, Ştefan Dincescu pune într-o algebră
superioară a spiritului cele trei mari crize ale omului contemporan: 1. „criza realităţii“ („Mi-ai
dat mieriul crin visat de-albine. / L-am deghizat în cloţă, în clovn, în
orişicine. / Vai, ce mi-ai dat: izvoare, cer spălat, / le-am porcăit! La rişcă,
Doamne, m-am jucat!“ – 33); 2. „criza
eului“ („Verb zdrăngăneşti.
Pisează-ţi condeiul! / Bagă-ţi resteul pe gât! Expatriază-ţi bocetul, colţii! / Halucinează pe câmpuri
şoldanii, hameiul. / Căptuşeşte-ţi cu fluturi tavanele sorţii!“ – 31);
3. „criza limbajului“ („Dezbrăca-vei suflete sticloase, plăpânde, /
vameş fâşneţ, în alcovul haitei flămânde? /
Scuipă-i ruşfetul! Las-o dracului să crape de foame! / Moartea cu stufoasele
pleoape ne gâdilă vara pe clape.“ – 32) Întoarcerea la metrica poeziei populare,
dar şi la tensiunea mioritică,
transfigurarea motivelor clasice („tatăl“,
„fiul“, „mama“, „strugurii“, „vinul“) trădează aceeaşi criză a
limbajului de care poetul se eliberează cu graţie estetică baladescă: – Fugi
în rai, măicuţă? Ce-ai în bocceluţă? / – Urcioraş cu apă, struguri, franzeluţă.
/ Fiule, zoreşte! – Zăbovesc de-un chin. / Spăl frigide veacuri într-un
strop de vin. („Poem“, 30) Interogaţiile şi
exclamaţiile retorice potenţează tensiunea lirică a eului mistic deghizat în „orişicine“
oferindu-i lectorului când identităţi alternative, când o reprezentare
simbolică. Dincolo de perceperea intuitivă, hermeneutica
simbolurilor reprezintă o absconsă penetrare în lumea semnelor eterne. Structurate
fiind într-o complexă şi hieratică heraldică a vizualului, simbolurile din Verb zdrăngănind („a zdrăngăni“, la gerunziu – mod al aspectului continuu, sugerează
tonalitatea amuzicală a Lumii) comportă
semnificaţii multiple – de ordin filosofic, magic, religios, psihologic, moral,
istoric, poetic – şi asociaţii dintre
cele mai inedite. Selectez din Verb
zdrăngănind câteva simboluri să vă faceţi o idee despre puterea gândului şi
forţa semiotică de penetrare atemporală: Şeherezada, Ahile, Lot, Măicuţa Lot, îngerii, Manole, Ana, corabia,
chitul, băiaşul, condeiul, peştera, privighetoarea, lupanul,
ghepardul, lebăda, căprioara, cocoşul, şoldanii, smirna, aurul, rachiul, vinul,
curvele, steaua, Craioviţa; trăitor într-o cetate care „menstruează scrum în lumină“, Dincescu provoacă sentimentul
excentricităţii, disociindu-se programatic de colegii de generaţie (Florin
Iaru, Alexandru Muşina, Ion Bogdan
Lefter) printr-o „inginerie textuală“ atipică,
din care se exclude vocaţia ludică, parodică, teatralizantă a
optzeciştilor: „Nu bălteşte, frate,
soare! Veac nu bate. / Din ploştile
Şeherezadei vinete cântece storc. / Se spânzură condeiul! În rubaiate boldeiul
se zbate. / În plămânii verii expectorează o sfârlă de porc.“ („Poem“, 1)
Efectul „Omar
Khayyãm“ asupra eului poetic este evident; spiritul rubaiatului îi impune formele unei paradigme specifice poeziei
sentenţioase din care este exclusă monorima din raţiuni de comunicare.
Lectorul descoperă coordonatele altei mentalităţi literare într-o paradigmă poetică dezinhibată, relativizatoare, eliberată
de ceremonial, de metafizică,
explorând într-o atitudine insurgentă: „Mi-a
slobozit Dumnezeu tăioase unghii în gât: / «Eşti golăneţ, prostovane, pilangiu, inutil şi urât!» / Privighetorile mele, vituperând, s-au oţetit. / L-am iscălit pe rânză cu zâmbet de cuţit.“ („Poem“, 7) Poemul, iscălit cu „zâmbet
de cuţit“ reiterează, „vituperând“,
singurătatea creatorului al cărui cântec se răsfrânge, ca şi la privighetoare,
numai către sine. Fuga de / din cuvinte revelă o labirintică şi teribilă geometrie a
sufletului enigmatic, însingurat („lupan
singuratic“ sau „ghepard cu poeme în
gheare“), autoexilat „sub retevei,
sub cuţit“.
Principiul de construcţie al poemelor lui Ştefan Dincescu,
războindu-se cu zeii „clamoroşi,
prostănaci“, nu este similaritatea, un sens care trimite paradigmatic la
alt sens, ci contiguitatea, un sens care se leagă sintagmatic la alt sens.
Mişcarea prin care poemul se instituie se caracterizează prin decroşări, extinderi,
variaţii ale sensului. Poemele metonimice
sunt lipsite de centru şi de limite. Ele eliberează o energie simbolică
sublimată în scriitură de „eul de hârtie“:
„Şi Vouă, Sfinte Petre, Vă declar pe şleau: / «Curvoi mi-am fost, grozav mai beau!» / Să zăbovesc la porţi? Să mă proptesc în clanţă? / O noatină se pişă în balanţă.“
(„Poem“, 24); „Morţii goarnă i-ai fost, suveică, decembrie, frate! / În uşa bodegii, Ană, de urcioare te ciup! /
Ţângăii s-au meliţat pentru o cană de libertate. / Vădanei Lot cu greieri guşa
i-astup.“ („Poem“, 18)
În modelul analogic prezentat în Verb zdrăngănind, poemul, adică lumea, reprezintă un element care
se oferă unui eu perceptiv /
cititorul, care se comportă ca un „eu – pâlnie“,
ca un simplu spaţiu de manifestare, de curgere a textului. Volens-nolens, eul
celui ce citeşte se lasă produs de textul /
de poemul imaginat nu ca un mecanism cu o gramatică, ci ca o geografie cu o
consistenţă empirică. Spaţiul non-frastic potenţat de poetica tăcerii este
principiul generativ al poemelor din volumul recent Se spânzură condeiul!, construcţie apriorică pe care lectura nu o
poate modifica. Cititorul joacă /
interpretează poemul / textul;
scriitura se apropie de condiţia muzicii în care „interpretul“ este coautor al partiturii reproduse fără
constrângeri, ierarhii, finalitate: „Mi-a intrat în tezaur o lebădă cu rochii de aur. / Se
clăbuceşte în veghe. Iute mă dojeneşte: /
«Vai, tot lupan singuratic ai rămas
într-un plaur, / sângerând, dormitând, fiule, printre hârtii, iepureşte?»“ („Poem“,
9) Transparenţa şi opacitatea menţin ambiguitatea poemelor din cartea Se
spânzură condeiul!; sub „lebăda cu
rochii de aur“ („Poem“, 9), atât
simbol al purităţii, al singurătăţii şi curajului, cât şi simbol al elevaţiei
spirituale şi al poeziei, cel ce „stă
la taclale“ cu Omar Khayyām ascunde o
greaţă sartreiană împotriva eternului mesager
„cu 30 de arginţi“. Peştera, simbolul
unei existenţe deformate, al inconştientului, dar şi arhetip al
sufletului magic opus apolinicului sau fausticului occidental, constituie, în viziunea poetului Ştefan Dincescu, altceva
decât paradigma simbolurilor claustrofobe: „În peştera mea sferic întuneric mucegăieşte. / Tătucul din ceruri
sărută brazdele, melesteul, aratul. / Borţoasele râgâie. Şipotul ţâţei
duhneşte. / În roşii fagurii zăpezii supurează galben păcatul.“ („Poem“, 4) În Cântecele Ioanei Olaru, „scribăreţul“,
care cultivă „lăptuci într-o istorie literară străveche“, devine tandru, cântă dintr-o „petală de crin“ o dragoste pierdută / câştigată pentru o Ioană
sacralizată prin iubire, cu toate că „işlicarii
cu viitorul năruit pe chituci“ o
vedeau fie japiţă roşcovană, ţolină, doanţă, vampă, oloagă minciună bălaie,
fie pufoasă floare de lotus, rază de cântec subţire, fie puştoaică, puiandră,
plăpândă, lividă, mâhnită. Cele 12 poeme din Cântecele Ioanei Olaru formează un spaţiu nu doar al motivării, al
literalităţii (Ioana Olaru, agresivă frumuseţe din tinereţea poetului de azi,
arzând „tămâie pe clanţă“ firfirigilor
care iubeau „florile de mucigai“ ale
Craioviţei Vechi, din Bănie, unde Ştefan Dincescu a trăit între anii 1968 –
1981), ci şi unul al conotaţiei, al ambiguităţii, al obscurităţii semantice: „Ţi-am cusut nu o fustă, ci o poveste
înflorată şi scurtă / din lebede, nuferi şi ghioluri cu luceferi sub pleoapă. /
Tu, japiţă roşcovană, domestici-vei în iurtă / amurguri păscute viclean de-o melancolie mioapă.“ („Poem“, 6) Muză şi ispită fiind („M-am
distilat, prin îngerii tăi, într-o văioagă din mit / şi-am cosit haiku-uri,
tămâioară, rubaiate şi maci. / Astăzi odrăslesc în juvăţ, sub cuţit, / troheii
săraci, cârlanii, roşcovanele vaci.“ – „Poem“, 2), Ioana Olaru reprezintă / simbolizează sensibilitatea fiinţei
umane şi latura ei iraţională. „Văioaga“ din mitul „Adam şi Eva“ ne vorbeşte nu doar despre spirit şi suflet, ci şi
despre inteligenţă şi afectivitate, despre cunoaştere, iubire şi
creaţie. Fără Eva / Ioana, poetul
odrăsleşte „în juvăţ, sub cuţit“, „roiul de năluci“ fiind posibil doar exilat în „sihăstrii“, doar opărit în
„păcatele ochilor“ ei / Eva / Beatrice / Ioana / femeia / carnea / desfrâul.
Relaţia sublim / abject îşi află
rădăcinile când în Florile răului (Charles
Baudelaire), când în Flori de mucigai (Tudor
Arghezi): „Pleoapele tale mi se înţeliniră şi-n vis / şi-mi zdrenţuiră
dorul de la metereze până la gleznă. / În palmele ştimelor testamentul mi-am scris / când ţâţele tale se giugiuleau cu
iepuroii în beznă.“ („Poem“, 5)
Etern-Femininul din Cântecele
Ioanei Olaru (cuvinte din Faust de
Goethe, desemnând dorinţa omului spre o transcendenţă: „Aici genuinul nerostibil / s-a spus; / Etern – Femininul ne / trage în
sus.“) înalţă prin atracţia prezenţei universale, prin conotaţiile
multiple. Ioana Olaru – izvorul oricărui potenţial – rămâne personificarea tendinţelor psihologice ale sufletului poetului:
sentimentele şi stările vagi, intuiţiile profetice, sensibilitatea la
iraţional, capacitatea de a iubi, sentimentul naturii, relaţiile cu
inconştientul, visul himeric de fericire, tendinţa de a produce remarci
veninoase, efeminate, devalorizând totul: „Vino, puiandro, vino, plăpândo, astăzi să te învăţ / cum să vopseşti lăvicerele dezmăţului tău; / lună şi
soare cucurigând – să se dea huţa-n juvăţ / ca mistreţii buimaci, pe zăpuc, în
vălău.“ („Poem“, 7) Pierre
Teilhard de Chardin vedea în etern-feminin
numele iubirii, forţa cosmică
asigurând întâlnirea dintre aspiraţia umană spre transcendent şi acel instinct unde se manifestă o energie
eminamente aptă de a spiritualiza lumea, de a deveni izvorul oricărui
potenţial: „Îmbracă-te-n fluturi,
puştoaico, mâine să-mi fii /
pufoasă floare de lotus dansând în piei de văpaie! / Hai, uită că ai putea
într-un amurg să-mi devii /
borşită, oloagă minciună bălaie!“ („Poem“,
9)
Sublimată în poeme, această Beatrice – bizară liceană sinucigându-se din dragoste în Craioviţa
liceanului / boemului Dincescu – reprezintă posesia simultană şi
perfectă a unei existenţe nesfârşite, aidoma Poeziei; eternizată şi sacralizată
prin iubire baudelaireană, Ioana Olaru simbolizează seducţia erosului.
Sciziunea între atracţia voluptăţilor malefice, a
viciilor, a păcatelor şi corespondentul lor sacru, celest determină în
catrenele Cântecele Ioanei Olaru ideea
elevaţiei absolute, ideea transgresării spre spaţiile de pură luminozitate şi
de spiritualitate: „Mi-e teamă,
scribăreţule, de buhai, de malaci!» /
„Vai, tandră puiandră, rază de cântec subţire, / pe visuri te pup, te ling pe
ţâţe, pe craci, / îmbrăca-te-aş în polen de psaltire!“ („Poem“, 11)
Ideea că adevărata literatură este transnaţională
răzbate din cea de-a treia parte a vol. Se
spânzură condeiul! – Poeme pe două
clape, unde Dincescu argumentează poetic motto-ul din Lucian Blaga: „Nu vă miraţi. Poeţii, toţi poeţii sunt / Un singur, ne-mpărţit, neîntrerupt
popor.“ („Poeţii“) După modelul mentorului său Baudelaire, rege al
poeţilor, blestematul, adevăratul vizionar, Dincescu implică în alchimia
poemelor sale şi „menajeria năravurilor
rele“ (Baudelaire), de care cititorul,
fiind instanţă a comunicării lirice, este pătruns în mod fatal. Firea
predestinată justifică psihologia „ghepardului“,
dar şi dandysmul lui Ştefan Dincescu, înverşunarea lui contra opresiunii
mediocrităţii, împotriva „omului – masă“
(José Ortega y Gasset), omul ros de urâtul existenţial, stors de orgoliu
creator, de orice ideal. Este greu să traduci muzica „neîmpărţitului şi neîntreruptului popor de poeţi“ în care „Vel Ştefan Dincescu“ se include fără
complexe, astfel încât în „Poeme pe două
clape“ citim / auzim şi o
simfonie a destinului semenului, fratelui, „cititorul
făţarnic“, cum îl traduce Alexandru Philippide din „Prefaţa“ cărţii Florile răului
(Baudelaire); iată sublimat într-o muzică nouă „urâtul“: „Urâtul e! – Cu
lacrimi în silă revărsate, / Visează eşafoduri fumând nepăsător. / Pe
monstru-acesta gingaş tu-l ştii, o! cititor, / – O! cititor făţarnic, – tu,
semenul meu, – frate!“ („Prefaţă“) Din triada „Charles Baudelaire (1) – Ştefan Dincescu (2) – Cititorul făţarnic (3)“, Dincescu schimbă nr. 1 şi
păstrează făţărnicia de tip Cain-Abel dintre „Autor“ şi „Cititor“,
continuitatea „poporului de poeţi“ fiind
evidentă: „Urcior m-ai bătut, Doamne,
între zăvozi şi bucate! / Cu rouă m-ai umplut, cu privighetori, cu lumină. / «O, cititor vâscos, făţarnicul meu frate, /
înfiptu-mi-ai cuţit în rădăcină!»“
(„Poem“, 2) Aserţiunea eminesciană „Toate-s
vechi şi nouă toate.“ („Glossă“)
este (re)descoperită de către „cititorul
vâscos / criticul vâscos“ în „aceeaşi gamă“: gama golului, a
prăpastiei şi abisului, a absurdului, a disperării şi căderii, deci simfonia
destinului omului „amăgit atât de-adese“ (Eminescu).
Care ar fi secretul acestui „ghepard“ al
liricii contemporane? Pe lângă comunicarea polemică, interogativă, exclamativă, sarcastică, orgolioasă,
când sublimă, când abjectă, elegiacă, tragică, cu „poporul de poeţi“, cu „vâscosul
cititor“, Dincescu a înţeles ce
înseamnă să sucească „gâtul
elocinţei“, ce înseamnă „De la
musique encore et toujours!“; iată actualizat dincescian versul „Prens l’éloquence et tords-lui son cou!“ (Paul
Verlaine, „Artă poetică“) într-o rimă
în „chingi severe“, rimă eliberată de
sclavia „nesocotinţei“: „Înhaţă elocvenţa! Hai, răsuceşte-i gâtul, / pal papagal sculptând schilozii peşti! / Hai,
remaiază-ţi anii cântând pe la fereşti! / Stârpeşte elocvenţa! Cinătuieşte-i
râtul!“ („Poem“, 1) Nevoia acută de absolut şi căutarea unei ieşiri din condiţia existenţială
tragică îi amintesc acestui „Fiu al
Maicii Lot“ de biblicul Iona, transfigurat de dramaturgul Marin
Sorescu în tragedia Iona; rămâne şi în „Poem“, 4 („Ai
eşuat, bădiţă! Hai, schilodeşte-ţi gâtul! / Orb hoinărişi hăţişul acelor
burţi de peşti. / Nu Dumnezeu, ci Dracul se uită prin fereşti! / Nu faima
te mâleşte, ci greaţa, ci urâtul!“)
problema „dacă mai reuşeşti să ieşi din
ceva odată ce te-ai născut“ (Marin Sorescu); din această „nesfârşită cuprindere de peşti“, Ştefan
Dincescu potenţează singurătatea omului care descoperă că „Totul
e invers.“ (Marin Sorescu, Iona), că „Nu Dumnezeu, ci Dracul se uită prin fereşti! / Nu
faima te mâleşte, ci greaţa, ci urâtul!“ („Poem“, 4)
Este evident efortul
poetului bântuit de „mahalalele“ Craioviţei
de a evada din limitele
unui discurs poetic univoc, încât cititorului vâscos i se cere atenţie la
conotaţiile cuvintelor,
la forţa sugestivă a textului, la muzicalitatea verlaineano-bacoviană, la
dominantele semantice ale pulsaţiilor semiotice din spaţialitatea metapoemului,
la corespondenţele subtile,
la „poporul de poeţi“ consideraţi tot atâtea proiecţii ale eului liric. Rimbaud îi împrumută,
probabil, lui Ştefan Dincescu (printr-o mişcare intrapsihică la nivel colectiv) revolta. Care mare poet nu este un
revoltat? Să rămânem, totuşi, la mitul lui Arthur Rimbaud (vizionarul,
vagabondul etc.) despre care se scria: „Eu
cred că există mulţi Rimbaud în
această lume şi că numărul lor se va augmenta mereu. Cred că, în viitor, tipul
Rimbaud va înlocui tipul Hamlet şi tipul Faust. Până ce lumea veche va fi dispărut complet,
individul «anormal» va tinde din ce în ce să devină normă.“
(Henry Miller). Intuiţia şi profetismul lui Miller s-au adeverit. Revolta este
esenţa tipului Rimbaud în care „EU este altcineva“ (Arthur Rimbaud),
poetul este „gândit“ (îl las pe „făţarnicul cititor“ să găsească / să inventeze subiectul logic), obsedat
fiind de raţionala „dereglare a tuturor
simţurilor“ (Rimbaud); în „palavrele
haitei“, în ritmul fantast din „Corabia
beată“, Ştefan Dincescu este
fascinat de adevărul din „lucrurile
neauzite şi indicibile“ (Rimbaud), încât la ora satisfacţiei esenţiale îşi doreşte să devină fiinţă din fiinţa
cântecului: „O, sparge-mi-s-ar fiinţa în cântec să mă-nec!“
Să remarcăm că în Poeme
pe două clape din volumul Se spânzură
condeiul! se potenţează versul-temă, versul-pretext: „O, sparge-mi-s-ar trunchiul! În mare să m-afund!“ („Corabia beată“) Dincescu, accentuând
gradul de poeticitate a limbajului, îşi urmăreşte cu perseverenţă sisifică
raportul cu „celălalt“: fie Arthur
Rimbaud, Charles Baudelaire, François Villon,
Paul Verlaine, Serghei Esenin, Dante Alighieri, Georg Trakl, fie Mihai
Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, George Bacovia, Ştefan
Aug. Doinaş, Mircea Dinescu, Ion Pillat, Nicolae Labiş, Ana Blandiana, Grigore Vieru, Zaharia Stancu, Radu Gyr, M.R.
Paraschivescu, Marin Sorescu, Mircea Ciobanu,
cotonogindu-şi permanent „versul strident
şi lăbărţat / ca urdinişul de muiere“
(„Poem“, 13). Înscriindu-se şi
insinuându-se în sistemul poetic al acestor scriitori, autorul poemelor „pe două clape“ foloseşte un limbaj
dublu, orientat spre conotaţie şi
denotaţie, spre simbol, spre obiectul concret, spre sugestie şi ambiguitate,
spre comunicare tranzitivă: „Şi
căprioarei, şi lupoaicei, m-am văitat:
/ «M-a strivit, fârţelor, pasărea cu
destin de rubin!» / Pe ogoare nu
zeii, ci hoitarii mi s-au găinăţat! /
Măicuţei Lot cu şapte deşte, în for, mă închin.“ („Poem“, 20)
Cartea
Se spânzură condeiul! exprimă
decisiv, în ansamblul său, cele două mari tendinţe
ale poeziei contemporane – tranzitivă şi reflexivă – în spiritul succintei
parabole intitulate „Poezia“: „Din zorii secolului se discută / dacă
poezia este înăuntru sau afară. / La început a învins înăuntrul, apoi
a contraatacat violent / afara şi după ani s-a ajuns la un forfait / ce nu va putea dura pentru că afara / e înarmată până-n dinţi.“ (Eugenio
Montale) Căutarea poeziei în „afară“ – adică în individualitatea
obiectivă, în valorile denotative ale limbajului, dar în acelaşi timp şi în „înăuntru“ – adică în ireductibilitatea eului, în straturile sale cele mai incontrolabile, mai obscene, impune în poezia lui Ştefan Dincescu paradoxul
semanticii sale polimorfe. Iată această
semantică polimorfă în „duetul“ cu
Nichita Stănescu: „Mi-am strigat,
bosumflat, ogarii din mit. / La poartă, dând iama, Sfântul Pătru m-a hăcuit: / «Cine
ai fost? Ce ai fost? Maestre, grăieşte!»
/ «Mi-s pată de sânge care pre voi îl
vorbeşte.»“ („Poem“, 21) Cititorul îşi aminteşte „Autoportret“: „Eu nu sunt
altceva decât / o pată de sânge / care vorbeşte.“ (Nichita Stănescu, Epica magna) Cititorul „făţarnic“ observă noua fizionomie a limbajului poetic, poezia fiind
teritoriu atât al sensurilor figurate, cât şi al sensurilor proprii. Iată cum
arată inserţia celebrului vers „Toate
drumurile duc în negru putregai“ (Trakl), transpunerea lui în planul
ambiguu, opac şi obscur al figurii şi
al simbolului: „Toate drumurile,
cetăţeni, hoinăresc spre minune! / Toate
drumurile se închid în neagră
putreziciune! / Cocoţaţi în ale cailor şei, rezemaţi în condei, /
adormi-vom diafani holtei rotofei.“ („23“) Lirismul dincescian potenţează atât
românismul lui Grigore Vieru, cât şi interferenţa atipică între izbucnirea
imaginaţiei primare şi momentele de travaliu, de nonpoezie, încât versurile „Mie / un fulger să-mi daţi / de care /
să-mi agăţ pălăria / atunci când / cu pumnii întărâtaţi / îmi scriu / pe cer /
poezia.“ din poemul „Maiakovski“,
inclus de Grigore Vieru în cartea „Rădăcina
de foc“ (Editura Univers, 1988),
au devenit, sub condeiul dincescian, stare de revoltă: „Mi-am fost mânzoc. Mi-am râs de temenele / şi de buiestru vitreg. Roua
de pe stele / am lins-o, zău, stropindu-mi pomii, glia. / «V-am scris pe cer cu şişuri poezia.»“ („Poem“, 29)
Scriind
o poezie care îşi caută esenţa atât în „adevăr“,
cât şi în retorica unor poeţi de referinţă ai
Europei, autorul volumului Se spânzură
condeiul! a învăţat că „Minunile se fac cu
cheltuială.“ (Doinaş, „Epitaf“), că trebuie să lupte cu
sentimentul zădărniciei care este constitutiv naturii umane, perisabilă
şi precară ea însăşi, prin definiţie. Exclamaţia retorică din titlu, Se spânzură
condeiul!, confirmă mai curând ideea că sensibilitatea umană faţă de real este inepuizabilă şi irepetabilă, că al zecelea volum de versuri al „ghepardului cu poeme în gheare“ reprezintă o reuşită încercare de a se
vindeca, „ţipând“, de zădărnicia greţoaselor, imundelor lucruri omeneşti. Dacă, în
viitor, trăirile poetului Dincescu se
vor potrivi cu stările trăite de „cititorul
vâscos“, poemele sale vor rămâne „adevărate“,
căci valorizarea experienţei celui ce scrie
/ citeşte ţine atât de imediatul, cât şi de eternul ei.
În cartea Se
spânzură condeiul! Ştefan Dincescu mizează pe ideea blagiană că „mut
tălmăceşti toate semnele“, pe
colaborarea cu „poporul de poeţi“, pe
credinţa că versurile sale nu vor deveni „mincinoase“
prin pierderea motivaţiilor iniţiale.
Dacă „Poem“, 48
(„Ce-mi vânduşi tu mie, vagă Românie? /
Cocoloş de patimi fripte-n viitor, / landrele nervoase, foame, sărăcie, / câlă Românie,
zgaibă tuturor!“)
s-ar afla la un moment dat sub semnul gratuităţii, nimeni nu s-ar supăra, nici măcar „vinovatul“ Vel Ştefan Dincescu.
PETRE ISACHI
