GHEORGHE IORGA, „NELINIŞTILE ŞI IDIOSINCRAZIILE EULUI”
Ştefan
Dincescu este un poet neastâmpărat. De fapt, continuă să fie neastâmpărat. Febrilitatea versurilor sale îşi are originea, pesemne, şi în crâncenele
înfruntări, obsedante pentru el, cu limba română, cu sintaxa, cu lexicul (mai
ales cu acela neruşinat), cu fonetica
ei. De la o carte la alta, poetul se reinventează, proteic, cu o nerăbdare şi
cu o dorinţă, mereu crescânde, de a mai
trece un prag, de a mai „arde“ o
etapă a creaţiei, de a mai da peste
ceva… nou. Ai senzaţia că fiecare
text poetic e atins de aripa spiritului scormonitor, niciodată mulţumit
de ceea ce găseşte.
Ştefan
Dincescu, poetul, este dublat de un filolog care ştie pe ce lume trăieşte în
materie de poetică. Cunoaşterea marii poezii româneşti şi străine, dar şi
talentul ieşit din comun au iscat această nelinişte deopotrivă stilistică şi
metafizică, niciodată potolită de la un volum la altul. Când crezi că l-ai ghicit, că l-ai prins într-o formulă poetică
valabilă cel puţin o vreme, constaţi că el a fugit deja la alta. Nu-ţi lasă
răgazul să-l intuieşti sau să emiţi, despre poezia lui, o judecată critică.
După ce ne-a făcut câteva
surprize – traduceri imaginare, poeme cu două uşi, poeme pe două clape,
experimente (inter) textualiste – iată acest volum cu titlul ironic: Adio, Mister Bashô! (era să cred că sensul
celui de-al doilea cuvânt este secret, enigmă sau taină!). Poetul este în
răspăr cu toată lumea, de ieri şi de azi, cu poeţii şi poezia, cu el însuşi. Iconoclastia
este, pentru Ştefan Dincescu, nu numai o formă de manifestare artistică, dar
pare a fi şi o formă de viaţă personală. O provocare discursivă.
În
volumul de faţă, poetul provoacă haikuul nu pentru a-l decredibiliza sau minimaliza, ci pentru a-şi ascunde o dublă
neputinţă a realizării lui: una lingvistică şi una ontologică. Deşi se jucase cu şi de-a haikuul în vol. Decesul trompetei, publicat în anul 2005 la Editura Amphion, mimându-i, mai degrabă, spiritul şi forma
exterioară, poetul este edificat asupra
faptului că haikuul este floarea concluzivă
a unei culturi orientale insulare. Organicitatea lui ţine de virtuţile
limbii japoneze. Această figură magică gnoseo-poetică, în care concretul şi
evanescentul sunt manifestări ale formei şi golului, modelată, mai ales la
Bashô, sub influenţa ontologiei Zen, este imposibil de creat în limba română sau de re-creat prin
traducere. Acestei dificultăţi i se adaugă una şi mai descurajantă, ce
ţine de geniul miniaturalului,
specific lumii japoneze, chiar dacă ipoteza
unei poezii scurte nu este legată de un tip anume de limbă: structură formală. Având cel mult 10 cuvinte, 17 silabe distribuite
într-o terţină de tipul 5-7-5, haikuul este
poemul unei răsuflări. Cum să-l faci
să trăiască în limba română sau în oricare alta? De aceea Ştefan Dincescu nu se
iluzionează, ca alţii, că face haikuuri. Preferă să îşi anunţe deziluzia
prin titlul incisiv.
Despărţindu-se de Bashô, fără să fi avut, paradoxal,
de împărţit ceva cu el, poetul nostru
păstrează strofa cu trei versuri şi elipsa drept aparenţe de haiku. Astfel,
textul devine, mai degrabă, schiţa unui poem care se încheagă estetic printr-o
amplificare sau un montaj adecvat (umplerea golurilor) în mintea cititorului,
elemente pe care poetul pare a miza în receptarea cărţii sale. Textele nu se mai numesc haikuuri, ca în Decesul trompetei, ci poeme.
Totul îl desparte pe Ştefan Dincescu de Bashô. O anunţă titlul, dar şi
mottoul. În Adio, Mister Bashô!, nu există nimic din aura misterioasă, din decantarea şi
rafinamentul haikuului, ca să nu mai
vorbim de taoism, budism indian, poezie şi pictură chineză, viziune Zen.
Nicio relaţie între poezie şi vreo semnificaţie sapienţială, transintelectuală.
Ştefan Dincescu nu creează o stare – limită
între text şi semnificaţie, nu apelează la iluminări temporare şi nu-şi doreşte să pătrundă în esenţa lucrurilor,
apropiindu-se de curgerea eternă, de viaţa imaginată în sensul ei integral şi
pur. Cât de departe este de epifania înrudită cu inocenţa copilului (Bashô: „Căutaţi-mi un copil de trei ani să-mi scrie
un haiku!“)! Pe Ştefan Dincescu nu-l interesează detaliul concret, prezent,
concentrat, trecător, care deschide lumea şi se deschide contemplării lumii, ci
numai detaliul suscitând atenţia şi
provocând-o discursiv. Nu liniştea emanând, de pildă, dintr-un moment precis, ci zgomotul pe care îl fac cuvintele când se ating unele de altele. Dar mai este un lucru ce ar putea lămuri miza
acestei despărţiri estetice. Haikuul înseamnă, mai ales, absenţa emfazei. Or
dacă-l privezi pe Ştefan Dincescu de aşa ceva înseamnă să-i dereglezi serios
matricea poetică. Pentru că emfaza nu ţine fatalmente de stil, ci de viziunea
asupra lumii.
Când artistul, acest oracol inspirat, supraîncarcă tot ceea ce este uman în
subiectul său sobrietatea cedează pasul retoricii, discursivului. Ştefan
Dincescu are cultura eului, o ştim din cărţile sale anterioare. Poetului
băcăuan, venit din Oltenia, nu-i repugnă să-l scoată mereu în faţă.
Îl bănuim că se uită des, cu bunăvoinţă, într-o oglindă ascunsă, numai de el ştiută – poate chiar oglinda poemului său.
Poetul îşi flutură eul ca pe un
steag, cu care, uneori, ameninţă. Este un
curent ce împinge cuvintele înainte. Irigă
discret expresia. Alteori îi dă consistenţă.
Poemul se
hrăneşte, astfel, din greutatea verbală. Dacă haikuul îşi trage dinamica din vid, poemul lui Ştefan Dincescu şi-o află
într-un preaplin. În viziunea lui Dincescu, lucrurile au umbră. Poetul
nostru se reinventează şi cu acest volum.
Dincolo de valoarea lui, volumul Adio,
Mister Bashô! este vocea contorsionată
a idiosincraziilor eului.
GHEORGHE IORGA
