marți, 6 februarie 2018

DORIN TUDORAN, „BESTIAR SCRIITORICESC“ (I)



DORIN TUDORAN, „BESTIAR SCRIITORICESC“ (I)

(EU)GENIU HELIADE-FLORESCU
– Jurnalul unui muştiuc –

Luat cu treaba, am uitat să-mi cer cuvenita iertare unui om căruia – până şi după fuga mea ruşinoasă din ţară, ascuns în valiza diplomatică a Vocii Americii, cum bine se ştie – i-am făcut mult, foarte mult rău. Sigur, nu doar eu am abă­tut asupra Domniei sale o grindină de nedreptăţi, dar, înţeleg dintr-o serie de articole ale victimei, parcă nimeni nu l-a năpăstuit cum am facut-o eu. Deşi cu nejustificată întârziere, iată-mă gata să-mi torn în cap o basculantă de cenuşă, în speranţa că voi îndrepta măcar o parte din nedreptăţile ce i le-am făcut. Mai mult chiar, sper ca gestul meu să-i invite la reacţii similare pe scriitorii români ce au transformat viaţa acestui sfânt într-un infern. Şi ei sunt aproape toţi, cu ex­cepţia celor consideraţi de Monica Lovinescu membri ai Grupului celor douăzeci-şi-ceva. Cei douăzeci-şi-ceva de chiparoşi de partid, de Ruşchiţa şi Sarmisegetuza, plăieşi zdraveni ce au ştiut, încă din vremurile nedrepte cu victima noastră, să formeze un fel de alee a înţelepţilor în jurul oropsitului gânditor, ajutându-l ast­fel să se reculeagă, să imagineze nu doar subtile căi de subminare ale Dictaturii, dar şi scenarii de anvergură pentru viitorul României posttotalitare. 
Aşadar, cum am putut fi atât de orb şi să nu văd că EL s-a opus din răspu­teri demenţei naţional-comuniste a Cabinetelor 1 şi 2? Cum am putut să ci­tesc „da”, acolo unde EL spunea Dictaturii un „nu” atât de ferm? Cum am pu­tut să-l aud strigând: „Să ne trăiţi, mult stimate şi iubite, mult stimată şi iubită”, „Ca merii, ca perii”, „La ordinele Dvs.!”, când EL rostea – şi ne soma şi pe noi să o facem – „N-aţi mai vedea ziua de mâine, dictatori odioşi!”? Şi cum am putut fi atât de idiot să nu înţeleg pericolul de moarte la care se expunea ajutând făţiş marii disidenţi ai perioadei, neînfricaţii ce s-au sacrificat  spre a ne ţine în rând cu lumea disidenţei central şi est-europene – M. Ungheanu şi Ion Brad, Marga şi Eugen Barbu, Paul Anghel şi Ion Lăncrănjan, Corneliu Vadim Tudor şi Alcibiade, Dan Zamfirescu şi Iulian Neacşu, Titus Popovici şi Violeta Zamfirescu, Ion Dodu Bălan şi Pompiliu Marcea, Al. Oprea şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga? Cum de am putut citi eu sub acei dezgustători kilometri de osa­nale aduse Dictaturii şi dictatorilor numele unor autori ca Nicolae Dan Fruntelată şi Corneliu Vadim Tudor, Mara Nicoară şi Dumitru Bălăeţ, Eugen Frunză şi Petru Ghelmez, Nicolae Stoian şi Ion Potopin, când, evident, toate acelea erau scrise şi semnate de Emil Botta şi Mircea Ivănescu, Gellu Naum şi Ion Caraion, Ileana Mălăncioiu şi Marius Robescu, Leonid Dimov şi Mihai Ursachi, Virgil Mazilescu şi Daniel Turcea, Adrian Popescu şi Mircea Dinescu, Geo Bogza şi Cezar Baltag, Ion Mircea şi Marta Petreu, Mircea Cărtărescu  şi Nicolae Prelipceanu?
Cum de am repetat de atâtea ori cumplita minciună că Eugen Barbu comi­sese un plagiat de proporţii, când EL dovedise că Mircea Zaciu, membru CC, deputat MAN, era adevăratul făptaş? Cum de am putut ascunde eu atâta vre­me că un alt plagiat, şi mai ruşinos, fusese comis chiar de mine şi nu de serafi­cul Ion Gheorghe, impenitentul bocitor de azi de pe mormântul tătucului Ceauşescu? Cum de am putut să afirm că EL a fost acela ce s-a prezentat într-o după-amiază la sediul revistei Luceafărul pentru a înscăuna, în ritm de marş, un Redactor-şef împotriva statutului Uniunii Scriitorilor, când vechilul trimis de Nicolae şi Elena Ceauşescu fusese, de fapt, Teodor Pâcă? Şi cum am putut să afirm că venise însoţit de Mihnea Gheorghiu, când cel venit, adică Teodor Pâcă, sosise flancat, ca întotdeauna, de celălalt vechil al dictatorilor – Florin Pucă? Şi cum am putut să scriu că înscăunatul prin ucazul respectiv era un anu­me Nicolae Dan Fruntelată când, în realitate, înscăunatul nu fusese nimeni al­tul decât ceauşescologul Ion Negoiţescu? Şi cum am putut să adaug că înscău­natul era un simplu autor de felicitări rimate aduse Dictaturii, când Nicolae Dan Fruntelată este cunoscutul autor al unor cărţi ca Ostinato, Jurnalul unui co­bai, Moartea citeşte ziarul, De bană voie, autobiografia mea, Ultimul mesager şi Patimile după Piteşti? Că aşa stau lucrurile, nu o dovedeşte oare şi faptul că protodisidentul Nicolae Dan Fruntelată a fost uns azi de restauraţie în funcţia de Ministru secretar de stat, dându-i-se pe mână tocmai Informaţiile, pentru a se pune o dată ordine în cum trebuie scris viitorul şi cum trebuie recitit trecutul?
Ce va fi fost în capul meu când l-am numit pe EL „om de la partid”, când EL era un umil călugăr la o mănăstire uitată de lume? Secu, pare-mi-se. Ori Rohia? Cum de am putut insinua că EL era adjunctul şefului Secţiei de Presă a CC al PCR, când funcţia respectivă era ocupată de nimeni altul decât de zbi­rul I.D. Sîrbu? Şi cum de am putut să-l acuz pe EL că transformase funcţia respectivă, pe care nici n-o avea deci!, într-un toroipan de rupere a oaselor ce­lor ce nemulţumeau şublerul cu care măsura lipsa noastră de devotament pen­tru Dictatură, când temutul personaj în cauză, o ştiu şi copiii, era năpraznica Lena Constance?
Cum de am putut să cred că EL i-ar fi considerat pe Glucksmann şi Bernard-Henri Levy oameni de dreapta, foarte de dreapta, când neghioaba acuzaţie fusese semnată în paginile României libere de Gabriel Liiceanu? Şi cum de am putut eu susţine că Andrei Pleşu publicase, în 1982, un eseu excepţio­nal dedicat problemei patriotismului în cultură şi literatură, când autorul tex­tului din Secolul 20 era, de fapt, heruvimul Gabriel Târnăcop, iar cel ce-i su­gerase scrierea textului şi apoi a apărat revista împotriva atacurilor murdare declanşate de comunişti fundamentalişti ca Petre Ţuţea şi Constantin Noica, Ana Blandiana şi Al. George fusese EL? EL amestecat în ce avea şi, mai ales, ce nu avea voie să publice presa ace­lor ani? EL să fi transmis unor redactori-şefi că nu se mai admite nici măcar o aluzie la faptul că literatura acelor ani este divizată, că scriitorii români nu împărtăşesc cu toţii aceleaşi păreri? EL tunând şi fulgerând împotriva fiecărei virgule ce-l rănea ideologic, când toate aceste hărţuieli ni le aplicau înalţii comisari cu propaganda Nicolae Carandino şi Eta Boeriu, Gheorghe Grigurcu şi  Eugen Simion, Sonia Larian şi Dana Dimitriu, Cornel Regman şi Valeriu Cristea? EL să fi vorbit în termeni violenţi, la şedinţa de analiză a României li­terare, din 1982, despre Vocile nopţii, când tocmai EL fusese acel ce venise să-l apere pe autorul romanului de un aparatcik  ca Lucian Raicu şi de un demo­lator precum Gabriel Dimisianu, atrăgând atenţia redacţiei respective că dedi­case insuficient spaţiu comentării acelei cărţi pe care EL personal o pusese pe noptiera Cabinetului 1 şi sub perna Cabinetului 2 însoţită cu mici şi duioase note de lectură scrise pe foi de levănţică? De unde până unde am mai scos eu şi infamia că EL începuse să fie direct implicat în infirmarea, pe motive ideologice, a rezultatelor unor jurii? Nu re­latase Ileana Mălăncioiu, într-o şedinţă de Consiliu a Uniunii Scriitorilor din aprilie 1980, cum a refuzat timp de câteva ore să primească un premiu, fiind­că  celălalt laureat desemnat de juriu fusese înlocuit peste noapte cu Dorin Tudoran? Cum de am considerat eu că EL fusese cel ce determinase această răsturnare a deciziei unui juriu condus de Şerban Cioculescu, când Ileana Mălăncioiu menţionase că politrucul cu pricina fusese nimeni altul decât înal­tul activist de la CC Mircea Martin?
Şi apoi, cum de mi-am permis să manipulez realitatea într-un asemenea hal încât am reuşit să distorsionez evidenţe mai limpezi ca apa de Biborţeni? Greu de înţeles, dar am făcut-o şi, neiertat să fiu pentru asta în veci!, din aceas­tă pricină nu România literară este pusă azi la zidul infamiei, cum s-ar cuveni, pentru publicarea aşa-zisului jurnal al lui Ion Caraion scris de Securitate în laboratoarele din Domniţa Anastasia, ci biata Săptămâna, revista preacuvioase­lor maici Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor, foaie întemeiată de Maica Teresa. Cum tot aşa, am reuşit să abat atenţia de la antisemitismul doctrinar al Vieţii româneşti şi să direcţionez vinovăţia spre albatroşii filosemiţi din jurul Luceafărului – M. Ungheanu, Ilie Bădescu, Iulian Neacşu, Artur Silvestri, Ion Lăncrănjan. Ce să mai spun despre prostia de a fi crezut că unele articole ne­scrise dar semnate în Săptămâna de C. Sorescu erau opera uneia ori alteia din aceste  caline zburătoare? (Ce contează că însuşi C. Sorescu şi-a declinat mai târziu paternitatea textelor cu pricina?) Mai grav, l-am bănuit de protejare a tuturor acestor matrapazlâcuri pe EL, când ştim cu toţi numele canaliilor cu pricina – Z. Ornea, rabinul Safran, S. Damian şi Ellie Wisel.
Cum de mi-am permis să cred că odioasa campanie dezlănţuită împotriva lui         E. Lovinescu era purtată de comandoul protocroniştilor de sub conduce­rea arhanghelului M. Ungheanu şi sprijinită de sus de EL, când toată lumea ştia că nemernicele articole erau opera unor năimiţi ca Eugen Simion, Ileana Vrancea, Laurenţiu Ulici, Gheorghe Grigurcu, Al. Cistelecan, Livius Ciocîrlie, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Victor Felea, Ion Vartic, Florin Manolescu, Alex. Ştefanescu şi Dan Cristea, protejaţi de sus, de foarte de sus, de către favoritul Cabinetelor 1 şi 2, Paul Goma?
Cum am putut să pretind că am fost cel ce a înmânat preşedintelui Uniunii  Scriitorilor un memoriu, semnat de o sumedenie de confraţi, prin care pro­testam şi ceream luarea de măsuri împotriva instigatorilor, protectorilor şi au­torilor campaniei de denigrare a lui E. Lovinescu şi a altor personalităţi ale culturii române, când toată lumea ştie că memoriul a fost înmânat de arhanghelul M. Ungheanu la îndemnul LUI? Nu o dovedeşte oare şi zidirea arhan­ghelului în rolul de comisar politic al culturii române de azi? Cu el acolo, nu mai rămâne vreo îndoială că restauraţia este proces încheiat şi că de acum îna­inte haimanalele citate mai sus nu vor mai terfeli memoria lui E. Lovinescu. Tovarăşul Arhanghel va stabili sarcini precise – cine pe cine terfeleşte.
Nu îmi este teamă că, citind fie şi numai volumul întâi al Jurnalului publi­cat de Mircea Zaciu, oricine va observa cu câtă frecvenţă revine numele LUI, atunci când sunt consemnate acte de înălţătoare gingăşie faţă de breasla scrii­toricească? Cum să fi rostit EL despre scriitori români, despre membri ai Consiliului Uniunii vorbe ca „zurbagii”, „idioţi”, agenţi ai Europei Libere”? Când şi unde scrie EL astăzi despre „prostia isteţilor opoziţionişti de la Uniunea Scriitorilor”, de unde toate aceste invenţii?
EL să fi forţat uşa Cabinetului 1 pentru primirea Grupului celor douăzeci-şi-ceva, când toată lumea ştie că uşierul cu pricina fusese Dorin Tudoran? Şi, la urma urmelor, ce atâta vorbărie despre acea întâlnire? Ce mare lucru i-au spus, printre altele, Cei douăzeci-şi-ceva lui Nicolae Ceauşescu? Că trebuie desfiinţa­tă Uniunea Scriitorilor, fiindcă a luat-o razna sub conducerea Consiliului ei. Că să-i lase pe ei să formeze o altă Uniune, a scriitorilor cu adevărat comu­nişti, fiindcă la Uniunea Scriitorilor conducerea duce „o politică contrară li­niei partidului”, am citat din marele disident al epocii, Tolstoievski, zis şi Paul Anghel. Ei, şi? O bagatelă ca atâtea altele...
Colocviul de poezie de la Iaşi – primul şi ultimul? Cum am putut eu să pretind că am fost autorul acelei intervenţii în care i se spunea cârpaciului-ucenic Nicolae Ceauşescu „Nu mai sus de sanda, cizmare!...”, când autorul acelui discurs fusese Ion Brad, iar eu nu făcusem decât să citesc un poem encomias­tic dedicat Dictatorului şi trepăduşilor lui? Şi cum mi-am permis să adaug că raportul din partea Secţiei de poezie a Uniunii Scriitorilor fusese prezentat de Ştefan Aug. Doinaş, când autorul acelui document exemplar fusese, cum bine se ştie, Corneliu Vădim Tudor? Şi cum am putut bănui eu că datorită inter­venţiilor LUI s-a interzis publicarea documentelor acelui colocviu şi organiza­rea ediţiei a doua a întâlnirii, când în spatele acestor acte de agresiune împo­triva libertăţii de gândire şi expresie s-a aflat Dan Deşliu şi adjunctele sale de la CC, cominternistele Oana Orlea şi Rodica Iulian? Şi cum am putut gândi că poemul meu Câteva episoade neromanţate din viaţa bunicului mi-a fusese scos din paginile numărului Convorbirilor literare ce apărea în chiar ajunul colocviului la cererea LUI, când Eugen Jebeleanu mi-a mărturisit de unul singur că el dă­duse ordinul respectiv,  înfuriat de faptul că nu-i dedicasem lui acel poem, ci lui Marin Preda?
Cum de mi s-a iertat până acum faptul că am publicat, pe vremea Dictaturii, în  Agora sub numele impostorilor Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol excepţionalul document Convorbiri libere într-o ţară ocupată, când cartea, bine se ştie, fusese scrisă de El şi M. Ungheanu şi difuzată în serial la Vocea Americii graţie bravului Dan Milhovan? Dar că în aceeaşi revistă publicam în timpul Dictaturii nişte pagini extraordinare ale Marianei Brăescu pretinzând că aparţineau tovarăşei Mariana Marin de la Scânteia tineretului cum poate fi ca­lificat? Mai ales că ştim cu toţii cu cât aplomb descurajase EL neoproletcultismul tovărăşelei Mariana Marin şi al celorlalţi suplimentişti nu doar ai Scânteii tineretului...
Şi cum de am continuat, ani şi ani, să afirm că Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au fost ţintele comentariilor LUI golăneşti pentru că apărau adevăruri ce nu mai puteau fi apărate în ţară, când EL se istovea în polemici cu oameni ca Michael Titus şi Gustav Pordea, Viorel Roman şi Dan Milhovan, George Uscătescu şi alţii?
Cu imensă ruşine trebuie să evoc momentele în care am pretins că EL fu­sese trimis să pună cultura română din judeţul Timiş în poziţie „Culcat în fa­ţa Dictaturii!”? Cum am putut să ascund atâta vreme că adevăratul comisar po­litic trimis la Timişoara fusese acel Caliban ascuns sub numele de cod Şerban Foarţă şi că politrucii prin care-şi îndeplinea sarcina cu zel stahanovist erau Adriana Babeţi, Marcel Tolcea, Vasile Popovici, Mircea Mihăieş, Ion Maxim, Eugen Todoran şi, mai ales, sângerosul Andrei Ujică?
Dar nimic din cele recunoscute până acum nu întrece în mizerie mârşăvia de a-i fi considerat pe alţii bătându-se să smulgă de la EL onoarea dezintere­sată de a scrie  Pluguşoarele pentru conducerea de stat şi de partid, când ştiam atât de bine că marele campion la cerşitul acestei îndeletniciri de insalubrizare a vieţii românilor a fost Marin Preda? Cum mai pot eu ascunde adevărul când EL, în Totuşi iubirea, nr. 292, ni-l pune pe masă cu tot curajul şi smerenia de care-l ştim capabil? Şi-apoi, cum de am continuat eu să cred, şi încă în mod public, că EL se ocupa şi cu asemenea mizerii, când ştim cu toţi că repartiza­rea scrierii acestor sorcoveli şi a altor panegirice o făceau tovărăşica Angela Marinescu şi tovărăşelul Al. Ştefănescu-Est?
În sfârşit, cum am putut eu să-l consider un soi de Mare şi murdar inchizi­tor de partid al deceniilor opt şi nouă, când EL – ne-o spune şi azi, în Totuşi iubirea, nr. 293 – aştepta cu înfrigurare de la disidenţii români scrierea unor „opere de răsunet şi programe mari, cum procedau disidenţii sovietici, cehi, polonezi.”? Şi eu, ticălosul de mine, care am pretins că numai gândul scriito­rului român de a se fi apucat de asemenea muncă l-ar fi făcut pe EL să-şi do­vedească vigilenţa şi devotamentul desăvârşit pentru cauza sfântă a Dictaturii? Doamne, mă va putea ierta acest om vreodată? Cum am putut noi – spre deosebire de sensibilele seismografe din Grupul celor douâzeci-şi-ceva să nu simţim cutremurul nedreptăţii pe care o săvârşeam faţă de acest Vladimir Bukovski al nostru? Da’ ce zic eu Bukovski, acest Ion Heliade-Rădulescu al opoziţiei şi disidenţei româneşti, în ale cărui răcne­te de ameninţare n-am ştiut să descifrăm gingaşul mesaj „Scrieţi, băieţi,...”? Doamne, nu te întreb unde ne-ar fi ajutat să ajungem de-am fi scris ce aştep­ta el de la noi...
Unde ne-au fost respectul şi recunoştinţa faţă de acest splendid condor al conştiinţei naţionale? Unde s-a ascuns, şi de ce, solidaritatea cu acest epopeic răzvrătit împotriva dictaturii naţional-comuniste a soţilor Ceauşescu? Cum de l-am putut abandona pe câmpul de luptă, lăsându-l aproape singur împotriva Cabinetelor 1 şi 2, cu pieptul gol – în faţa Securităţii, şi cu spatele total des­coperit la manevrele lui Dumitru Popescu, care-i râvnea funcţia de adjunct?
Există, dragi colegi, un timp al recunoştinţei. El a venit de mult pentru acest gigant. Să-i dăm ceea ce merită; fiecare după cum şi cât i-am greşit. Chiar şi fiecare pentru toţi ceilalţi. Mai bine să prisosească, decât să nu ajungă. 
Nu-i omeneşte să-l lăsăm să-şi facă singur dreptate. Ca să nu mai spun că primii zece scriitori români ce îşi vor recunoaşte public crimele comise împo­triva acestui Cel mai neînţeles sfânt de partid, Mare martir al creştinătăţii traco-dace, vor primi un exemplar cu autograf al cărţii la care lucrează (Eu)Geniu Heliade-Florescu – Sediul CC. Jurnalul unui muştiuc.
Chiar nimeni să nu se simtă dator cu un gest de căinţă?

DORIN TUDORAN