DUMITRU MICU – „Ştefan DINCESCU, «LICURICII DIN INFERN»“
Această nouă carte de poeme a lui Ştefan Dincescu, a şaptesprezecea
(numărând şi ciclul Străjer din vol.
de debut colectiv, Prier, şi
culegerile antologice), se înscrie perfect în linia celor precedente. Autorul Licurici-lor din infern continuă a fi „olteanul
nărăvaş şi abrupt“ (cum l-a numit Eugen Negrici) din Viaţă în pielea goală, din Fiu
al Maicii Lot, din Se spânzură
condeiul, din... Dar n-am să transcriu toate
titlurile de volume. Cititorul regăseşte, în noua culegere de inedite (Licuricii din infern), toate
particularităţile, şocante sau nu, ale stilului producţiei anterioare a poetului:
lexic brutal, incluzând termeni rari, provincialisme, localisme, arhaisme, rime foarte bogate, cuvinte create (politofagilor, cucurigând etc.), rime interioare, rime dispuse surprinzător, laitmotive, refrene,
nume de somităţi literare şi filozofice, expresii dure, formulări
agresive – şi constată că, şi în Licuricii
din infern, toate ciclurile se deschid cu motto-uri conţinând citate din
poeţi de seamă, străini. Versurile includ, şi
aici, vocabule precum bulău (rimează
cu Zalău), zaibăr, tebeleie, pârşeţi, năplai, paschinadă, mehtup, zulum, papelcă etc., omofonii precum ,,speranţă-n clanţă“, ,,creaţă dimineaţă“, ,,gazelul lainic tainic“, ,,goldane Ane, voi, codane“, ,,melcii nepereche, mieii daţi în streche“,
,,vâlve pizmăreţe, văduvii semeţe“, ,,prăfuite, elegii sucite“, ,,stranie danie“, rime rare, inclusiv
rime ,,în valiză“ (glorii-orii, danii-spovedanii, dalii-ordalii),
rimări de cuvinte omonime, cu funcţii gramaticale deosebite: strigi (subst.) – strigi (vb.), rime aşezate
insolit: 1-2, 3-7, 4-5, 6-8, 8-9-12, 10-11 („Ţi-am
tăiat şi gratiile, asudate, / Craioviţă Veche dusă,-n vis, pe roate,
/ de samsari, din piaţă-n piaţă! // Bolfe, cheaguri, gâlme de ziare / cu
reclame şi anunţuri funerare / gărgăuni în geamuri ne-au rămas. // Lebădă cu
solzi de precupeaţă, / creaţă dimineaţă de pripas, / cui îi cânţi la parastas?“
etc.)
Nu rareori, în Licuricii din infern, ca şi în volumele dinainte, zicerile zvâcnesc
de o vigoare plebee, de oralitatea mustoasă, neînfrânată, dusă până la marginea
vulgarităţii şi chiar dincolo: „Viitorul
trage la măsea carcalete“, „Spun florii
să devină câine / şi câinilor – să se
preschimbe-n floare“, „Vara croncăneşte“, „Cenuşie lume,
când te-ai curvărit?“. Rămas, cum se vede, năbădăios, nărăvaş, ca în tot ce a
publicat, ca poet, înainte de Licuricii...,
mai este oare Ştefan Dincescu aşa, în aceeaşi măsură, cu aceeaşi
impetuozitate, şi în acest ultim volum? Parcă
nu. Aici, violenţele de limbaj sunt mai rare şi, în bună măsură, temperate,
estompate prin ponderea crescută a unor alte caracteristici.
Dominanta stărilor
sufleteşti este, în continuare, decepţia, şi multe din stihurile în care
aceasta se exprimă obţin cu prioritate aderenţa estetică a cititorului, prin incontestabila autenticitate a
vibraţiei. Sentimentele de consternare,
de repulsie, de revoltă, de lehamite
sunt surdinizate prin evocări nostalgice, prin reverii, prin tristeţi potolite,
prin – într-un cuvânt – tonuri
elegiace. „Doamne, – zice, bunăoară,
poetul – toate bătăliile mele au fost
pierdute / înainte să trag sabia din teacă ori
săgeţile din cucură! / Doamne, toate vedeniile mele au fost gâtuite în cristelniţă!“
Neîmplinirile de
ordin personal apar, şi mai ales apăreau, în trecutul apropiat, socialist, pe fondul pacostei
sociale, evocat în aspecte revelatoare („Sudori de cenzură în
universităţi şi în teatre, / orduri de propagandă în librării şi în pieţe“
/.../ „Adidaşi de porc, gâturi de găini pe cartelă. / Sacoşe cu pâine, nechezol rânjind în
borcane“; „mame cu schelete
în braţe aşteptându-şi alocaţiile / până fac apoplexie“; „Cum se numeau pensionarii din
coteţele Brestei, palicarii muşcaţi / «de nenăscuţii câini», veteranii cu
tăgârţe şi cu scăunele stând, zi / şi noapte, la rând pentru slănină, gâturi de
pui şi râturi de porc?“)
Ceea ce însă oripilează
conştiinţa poetului mai mult decât toate mizeriile de orice natură – proprii
unei anumite perioade istorice – este degradarea existenţei, la scară
planetară, prin desconsiderarea valorilor nemateriale, prin eludarea a tot ce
ţine de suflet, prin izgonirea din real a
sacrului, a poeticului, chiar a vitalului. Nimic nu rămâne, pentru mai toţi adulţii, din lumea fermecată a copilăriei: „S-au
feciorit satirii. Străluceau mistreţii / şi lustruiau, sfieţi, sonetele divine
/ şi duineze elegii. Vă amintiţi? Eram copii (...).“ Caricaturală a devenit şi lumea literaturii, a artelor, a mitologiei.
Civilizându-se, ca-n Evoluţii-le argheziene, „pământul antic“, „Ahile intră în poezie cu bocancii roz văcsuiţi. // Mejias şi Lorca evadează din glorie pe-o
incoloră targă sonoră. / Safo înfige o lumânare într-o chiflă minoră, câlţoasă,
impură. / Muşcând din angoasă, Borges aţipeşte cu genunchii la gură“, „prostituatele şi-au deschis gogoşerii în
Turnul Eiffel“, „maneliştii astupă
fotoliile din Academia Română“, „aezii
câştigă într-un deceniu de fulminantă glorie / cât o prostituată într-un an de apostolat în solda Europei“.
Când nu reacţionează la
trivialitatea existenţei prin consemnări îndurerate, cu punctări caustice, prin
nostalgii atribuite şi cailor („Preoţii ne stropeau cu agheasmă, druştele ne împleteau / coamele cu zambile şi ne
pitulau răvaşe de amor în urechi“), poetul adoptă ironia corozivă, sarcasmul extrem („Fericiţi vor fi cei ce îşi vor incendia
hambarele şi casele, / fericiţi vor fi cei ce îşi vor ucide ogarii, mioarele şi
toţi asinii, / fericiţi vor fi cei ce îşi vor stârpi iepurii, pădurile şi
livezile“) şi, dând curs întregii exasperări, lansează strigătul „Ajunge“: „Ajunge! Maidanezii ne hărtănesc
băieţii pe străzi şi în parcuri. / Ajunge! Pensionarii îşi imploră doctorii să îi eutanasieze. / Ajunge! Filozofii sterilizează
closetele prin gările Europei.“
Inexistentă pentru cei ce „numai banul îl vânează“, lumea
valorilor inefabile menţine (precum reiese din poemele
sale vechi şi noi) palpitul vital şi voinţa de creaţie în poeţii care, ca
Ştefan Dincescu, nu se resemnează să-i deplângă dispariţia, ci şi evocă imagini
din realitatea ei, precum unele din cele eternizate de Sadoveanu („Să
ne cazăm la Hanul Ancuţei, comise Ioniţă! Să ospătăm regeşte / cu
Haralambie şi Cozma Răcoare, cu Salomia să îndrugăm
vrute / şi
nevrute“) şi Marin Sorescu („Aci
Măria Bălii, mustoasă uzină de porecle, se bălăcărea cu Miai, // zis Tropănel,
fiastrul, bătându-şi «la leau» dulăii să-i latre ăleia / până în uşă.“)
Una dintre cele
mai vibrante piese din acest volum este Elegia
de la Chişinău, din
care iată
ultimele două strofe: „Am sorbit
Prutul amorţit în blânde culori, / zăpăcit de icoane cu visări de-un tandru
cadet. / Sfărâmat în iluzii, dărâmat în candori, / am învăţat să mă vaier discret.
// Ţi-am secat Prutul. Miel mă botez, / Sfântă Moldovă, tămâie a rănilor Tale! /
Poem să-ţi amurgesc, lucind pe meterez, / rup veacuri şiroind vocale!“
Prof.
univ. dr. DUMITRU MICU
