PETRE ISACHI,
„«EU RĂMÂN CE-AM FOST»: «DINCESCU!»”
Proteismul scriitorului Ştefan Dincescu – măştile poetului sunt de fiecare dată altele cu fiecare volum apărut: Turnir cu Demostene (1991), Viaţă în pielea goală (1993), Lancea lui Ahile (2002), Cel de pe urmă Laocoon (2003), Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyãm… (2004), Ieşirea din cetate (2005), Decesul trompetei (2005), Fiu al Maicii Lot (2005), Pandaliile fericitului Iov (2006), Se spânzură condeiul! (2007), Clóţele Şeherezadei (2009), Fiii alambicului (2009), Jelind mălinii viscoliţi... (2010) – îi confirmă vocaţia poetică, limbajul personal şi inimitabil, dinamismul poemelor, suprapunerea de genealogii şi semnificaţii, conştiinţa unei relativităţi şi (in)determinări universale etc..
Tonul poetului este acela al unui Iov ce nu cedează, nu
acceptă nici compromis, nici resemnare, care se afirmă pe sine în faţa unui
Iehova pierdut în tenebre şi tăcere. Fie că
nădăjduieşte harul ori sfidează mânia Celui de dincolo, Dincescu nu cade
niciodată în indiferenţă. Aşa se întâmplă şi cu vol. Adio, Mister Bashô! (Bashô: 1644 – 1694)
unde celebrul poet japonez devine un
motiv-pretext, pentru a transfigura o problematică etern umană: ratarea,
eşecul, greaţa existenţială, pauperizarea, prostituţia intelectuală, moartea
lui Orfeu, delaţiunea, provincialismul, iluzia, condiţia poetului şi a poeziei,
senectutea, trădarea, aspiraţia spre eternitate.
Lumea este, în viziunea poetului
Ştefan Dincescu, un univers semiotic ce i se revelă Eului poetic simultan ca o urmă, absenţă,
diferenţă. Emfaza poetului (narcisismul auctorial) este în realitate o platoşă sub care se ascunde candid un
suflet de artist „dispreţuitor la
convenţii şi făţărnicii literare, decis să înfrunte atât teroarea bunului-simţ,
cât şi oricare altă sursă de platitudini” (Eugen Negrici).
Cele 144 de poeme ale volumului nu au
respiraţia haikuului, nici structura compoziţională specifică acestui gen al liricii japoneze (cel mult 10
cuvinte, 17 silabe
distribuite într-o terţină de tipul 5–7–5).
Trăirea extatică, elevaţia supremă şi plină de demnitate a
spiritului, stările de uimire şi de extaz în contactul cu
orizonturile ascunse şi extraordinare ale lumii lipsesc acestor „cântece
neruşinate” (Ady Endre) în care ontologia prezenţei este înlocuită cu
ontologia absenţei. De aici un Eu gol, cameleonic, postmodern: „Ce deplorabile gângănii, Doamne, / poeţii colcăind în
imnuri / ca viermii într-un măr domnesc.” (Poem 35)
Exacerbarea expresionistă a Eului îi permite
experimentarea celor trei ipostaze ale narcisismului
auctorial: 1. cea antică, a prezenţei: „Despre
Dincescu? Nici bune, nici rele! / S-a retras c-o scobitoare între dinţi / ca pictorul acela înalt cât spicul de orz.” (Poem
2); 2. cea renascentistă, a similitudinii: „În eternitate nu intri / prin ţâţele curvei, prin cardul bancar. /
Prin zarva poeziei? Pa, prostane!”
(Poem 12); 3. cea renascentistă, a absenţei: „Leşină Kant si Hegel, de foame, în azil. / Pe străzi istoria turbează-n pui. / Sar vipere din ceafa guşatelor statui.” (Poem 77)
Trecerea de la Eu
la Eu-Tu, Eu-Acela îi permite poetului să se reinventeze proteic, să se revolte
sisific împotriva „tăgârţarilor
gălăgioşi”, în general, împotriva întregului „veac zgârcit, şomer şi derbedeu”. Şi cu acest volum Ştefan
Dincescu se integrează istoriei poeziei autohtone, nu atât prin similitudine,
ci prin diferenţă.
Păstrându-şi autonomia Eului (la autorul vol. Adio, Mister Bashô!, „Fără Eu nu există Dumnezeu”), Ştefan
Dincescu rămâne cel configurat de criticii săi, Gheorghe Iorga, Eugen Negrici, Dumitru Micu, Vasile George Puiu, Petre Isachi,
Eugen Budău, Ştefan Radu, Petru Cimpoeşu, Ioan Enea Moldovan,
Nicolae Mihai, Gh. Chiţimuş, Ioan Vicoleanu, Victor Mitocaru,
Mircea Moga, Eugen Simion, Cornel Galben, Mircea Ciobanu.
Olteanul
„nărăvaş şi abrupt”, cu personalitate
macedonskiană, adoptat de oraşul lui Bacovia, poate să zică, parafrazându-l pe
Mihai Eminescu: „«Eu rămân ce-am fost»: «Dincescu!»” Mi se pare aproape miraculos, astăzi, când poeţii se contaminează
reciproc, până la pierderea identităţii: „V-aţi înecat în diplome şi în proiecte. / Istoria ne-o vindeţi pe ţigări Piratul. / Şi ave, Cezar, plagiatul!” (73)
PETRE ISACHI
