Marin
SORESCU, „«LA LILIECI». «CULEGĂTORII DE
SPICE»“
I
S-a întors cu faţa la răsărit şi
şi-a făcut rugăciunea:
– Doamne, vreau să visez noaptea
asta,
Cum o să fie aici, la mine, peste
o sută de ani.
Se culcă.
Povestea, a doua zi, ce-a visat.
II
Era aşa, odată cu seara. Veneam
din vale, pe ci pe la
Ulmii noştri. Ţipenie peste tot.
Nu lătra câine,
Nu cânta cocoş, nici lume, nimic.
Mergeam şi parcă mă lua frica.
S-au văzut casele aşa negre.
Casa mea nu mai avea ulucă,
aşa, un fel de mărăcini.
Curtea pustie.
O iau spre poartă, acolo unde
trebuia
Să fie poarta, zic nu, intru
întâi în casă.
M-am uitat: casa aplecată şi
înnegrită.
Aplecată aşa la deal, pe spate.
Parcă mi-a fost nu ştiu cum.
Să mă uit întâi pe la poartă.
Dau să mă întorc – dar, ce porţi?
Alea două mari, şi a mică –
Nimic! În locul lor, păducei, mărăcini, salbă moale.
Şi totul cam pârlit, ca după secetă. Nimic verde.
Intru în casă. Nu se deschidea uşa.
Am împins-o şi aşa
Puţin câte puţin.
O fi răzmat cineva vreun
Cârpător? Împing... s-a deschis aşa de-o palmă. Era
Aplecată. Am împins... am intrat... În casa cu focu’
Nimeni. Mă uit... Trec mai departe... În odaie...
Mi s-a făcut părul măciucă...
Nu eram decât eu acolo
Şi stăteam pe pat, aşa îngândurat, cam îmbătrânit, izânit...
Şi cu părul măciucă...
Ptiu! Fir-ai să fii de oglindă...
Mă văzusem într-o oglindă... Da’ nu înţelegeam de ce
Mă arăta şezând, când eu eram în picioare?!
Căpătâile alea vărgate şi umplute cu foi de porumb,
Pe la perete, poliţa colo...
Pereţii coşcoviţi... Ies în prispă... da’ aşa mărind pasul,
Că-mi bătea inima tare...
Ia uite, domnule, să-mi fie frică
În casa mea!
Şi ca să mă încurajez, bag două degete în gură
Şi şuier tare! Măcar să sară câinii!
De unde! Nici un câine.
Nu s-a auzit decât fluieratul meu.
Parcă a trecut aşa un bici
Prin aer. Şi la urmă – linişte.
M-am dus măcar să închid porţile, înainte de-a pleca...
Uitasem că ele nu mai erau.
Am ieşit printre boschetele alea...
Pe drum, tot aşa. Ţipenie de om – şi casele,
înnegrite toate
Şi aplecate. Hm!
III
Am plecat tot în vale, pe moşia noastră.
Şi pe la ulmi, m-am întâlnit c-un om bătrân.
Nu l-am cunoscut.
M-a întrebat ce caut pe-aci.
„Păi, ce să caut?
Venii pe-acasă! Da’ nu e nimeni,
E pustiu. N-am văzut niciodată
Bulzeştiul aşa părăginit.
Unde-o fi lumea? Unde-or fi
vitele?
Nici păsări nu cântă...
Şi cerul e încergat de nori şi
greu...
Şi omul ăla, oftând:
– E, toate au un sfârşit...
– Şi noi, oamenii?
– Tot aşa.
– Şi cerul?
(Nu
ştiu ce mi-a venit să mă îngrijorez de soarta
Cerului,
unde-l vedeam aşa greu şi încergat.)
– Şi cerul.
Şi eu am zis atunci:
– Şi cu mine?
– Şi cu tine se va sfârşi.
– Când?
– În 1921.
În decembrie.
– Ei, dacă e aşa...“
Sigur, toate au un început şi-un sfârşit...
M-a luat aşa o părere de rău...
Da’ nu, în primul rând, de mine...
Aşa, în general... Uite, cum s-alege praful...
Şi de muncă,
Şi de strânsură şi de tot
rostul...
Şi-am plecat, tot în vale...
Omul ăla dispăruse şi el...
„Va să zică, în 1921“, mă gândeam...
Ei, până atunci...
Da’ ce an o fi ăsta? Că acum
suntem în 1986...
În 1921 m-am născut... Adică am murit atunci?
Hm! Le-a încurcat el...
Şi m-a luat aşa o frică... Oi
fi murit chiar atunci, m-oi fi
Născut mort.
Bă, ce frică m-a cuprins!...
Ca să-mi
Fac puţin curaj
Am băgat iar două deşte în gură şi-am şuierat
Tare. Nu s-a mai auzit şuieratul.
Parcă aerul nu mai avea
Putere să-l încherbeze.
Mişcăm buzele, suflam... Linişte...
Am plecat mai departe. Nici paşii nu mi se mai auzeau,
Sunând aşa sperioşi, nu foşnea iarba...
Şi parcă... Şi parcă
Mă topeam şi eu în ţipenia aia mare...
LUMINILE
Lucra la Dobreţ, de vreo două săptămâni.
Şi pleca acasă, seara cam târziu.
Ce era întuneric în sat, dar ce era în pădure,
În bugeagul ăla, care despărţea satele!
Când intră, să taie drept pe-o potecuţă
Şi să râzbească-n Bulzeşti... aude... pss!
Un zgomot de crengi rupte... Ceva parcă nu era-n regulă
Pe-acolo printre lăstari, tufe, mărăcini,
Hm! Îşi aduce aminte că s-au înmulţit
Nişte păcătoşi de mistreţi şi nişte cerbi.
A-nceput să fie cu ochii-n patru.
Şi mereu se mişca ceva, ori în stânga,
Ori în dreapta.
Aşa cum ţi se clatină un dinte
Şi te taie durerea.
Se clătina ca un dinte toată pădurea
Şi-ncepuse să-1 doară frica. (Au, ce mai doare
Şi frica!)
Cum auzea ceva... ţuşti! se suia-n copac.
„Mama ei de pădure! Dacă ai unde
să te sui,
De ce să n-o faci?!“
Tigri, leoparzi pe la noi nu sunt,
Să zici că-ţi sar în grumaz,
De sus, de pe-o creangă.
Astea care se tot înfoaie, speriate,
Sunt ciurezi, bufniţe... or fi lilieci...
Îl năpădeau tot felul de gânduri.
Pisici sălbatice, râşi
Şi-un animal de-i zice târşul – de-astea îi era groază.
Târş – nu-l văzuse niciodată.
Avea şi-o paporniţă cu scule,
Bardă, chiser, teslă, spiţelnic,
Lucrase acolo-n Dobreţ lemnărie.
Şi-un ferestrău în mâna ailaltă.
La-nceput se căţăra cu paporniţă şi ferestrăul.
I-o trebui barda, în caz că dărâmă
Mistreţii copacul.
La urmă, lăsa paporniţa jos, se bârâca doar
Cu ferestrăul.
Ciulea urechile. Sus s-aude mult mai bine,
Cum te ridici puţin deasupra problemelor,
Cum ai altă perspectivă în urechi.
Linişte, tihnă cerească.
Respira codrul până-n stele.
Se dădea jos şi-o lua mai departe, întremat
Sufleteşte.
Se-ntâmpla de uita ferestrăul agăţat.
Se-ntorcea, nu mai nimerea tufanul,
Ori nu mai găsea paporniţă, la rădăcină, când cobora.
Parcă cineva i-o lua cu mâna şi-o punea în altă parte.
Bodicăia, până le nimerea.
Când să plece... un răget înfiorător!
Vreun copac uscat scârţâia.
Într-o clipă Colae se pomenea dălnăindu-se sus,
Tocmai în vârful fagului.
„Bă, nici nu ştii ce-ndemânare
aveam la urcat!
Luasem foioasele la rând.“
Dă Dumnezeu şi iese la marginea pădurii.
Se uită să vadă satul, care trebuia să fie
Aci-n vale, la vreo doi-trei kilometri.
Şi ce să vezi? Numai lumini aprinse!
Aoleu!... Unde sunt? Ăsta nu e Bulzeştiul...
O ia înapoi, se mai învârteşte prin pădure
Ca oaia căpiată, mai cade... mai trage cu urechea...
Se orientează după muşchi – că ieşise luna
Şi se vedeau muşchii pe copaci arătând nordul...
Dar degeaba-l arătau, că nu ştia dacă Bulzeştiul vine
La nord, nord-est, sud-vest sau cum, Doamne iartă-mă,
Vine, faţă
de copacul cu muşchi. Faţă de fiecare
Copac în parte...
O ţine într-o direcţie...
Şi când iese la lizieră,
Iar lumină mare la toate casele. Ca la Craiova.
Or muriră toţi şi le puseră lumânările pe colaci,
Or ăla e un oraş?! Nu e satul meu,
Nu mă duc acolo!
Se mai gândeşte, luând bine seama luminilor:
„Să zici că sunt – lămpi – nu
sunt! Unde-am nimerit?
La Bălceşti? La Balşi? Ori chiar
la Craiova?“
O ia aşa uşurel de-a lungul pădurii.
Aude unii trecând c-un car...
Strigă la ei... erau departe...
– Eiii! Unde vine, mă
nene, Bulzeştiul?
– Cee?
– Bulzeştiul... Judeţul Dolj!
– Caree? Ce e, bă? A, Bulzeştiul... Păi, uite
Pe la luminile alea.
– Nu se poate, mă nene, mă mai apropiai eu
De vreo două ori şi mă-ntorsei înapoi,
Că nu seamănă.
– Ăla este!
Oamenii s-au depărtat şi Colae a
luat-o
Neîncrezător în direcţia
luminilor.
„Ei, dorm acolo până mâine,
Şi pe ziuă mă orientez eu.“
Coboară dealul, dă de-o biserică, taman ca la noi.
Intră-n cimitir...
De morţi nu-i era frică.
„Stai, că aici aflu imediat“.
Scapără nişte chibrite şi începe să citească...
Crucile, de lemn şi zgâriate aşa cu cuţitul,
Nu se desluşeau decât literele din primul cuvânt.
„Enache“... „Novac“...
„Căpete“...
„Parcă ar fi de la noi“..
„Novac? Hm! Care-o fi ăsta
Novac?“
„Chiva“. Asta e ăla de se ducea de două ori
Pe zi, desculţ, la Craiova...
Bă, da frumoasă poză mai are!
Acolo
Şi-a făcut-o.
Un mormânt proaspăt. Crucea
mirosea a inimă
De lemn. Cum miroase lemnul
proaspăt tăiat
Cu ferestrăul... Şi pe ea
scrie...
Îi vine să leşine... Era numele
lui...
Picioarele nu-1 mai ţineau...
„Când...
am murit? Când m-au şi îngropat
Şi eu
n-am simţit nimic? Ce e cu mine?
Ce
cat eu aici?“
Da, era numele lui pe cruce, mormântul lui.
Cimitirul pe care-l ştia, cu lilieci pe margini,
Tivit aşa, tighelat cu flori.
Dă şi de crucea lui taică-său...
Totuşi, satul care se vedea peste apă,
C-un şir de lumini ca o cale lactee,
Cotită ca pisatul boului,
Nu era... zi-i să-i zic... Iar îl luase,
Nu ştiu de ce, spaima... Uitase şi numele satului...
Se-mpiedică şi cade... Se zgârie de-un cui...
Se ridică şi pleacă...
O ia spre casă... Ajunge ostenit...
Parcă mai bătrân cu douăzeci de ani...
Pune paporniţa cu scule şi cu ferestrăul pe prispă.
Strigă la muiere.
– Venişi, mă?
Venii... da’ cum venii!
Cine işalniţa mă-sii a aprins
puzderia asta de lumini?
Că mă-ncurcară... de nu mai
nimeream...
– Care lumini? întreabă muierea mirată.
– Astea pe la porţi, pe linie, prin case...
– Care?
Când se uită, nu mai vede nimic.
– Parcă adineauri ardeau. Nu mă puteam
apropia,
Că nu semăna civilizaţia aia cu satul
nostru...
Fu aşa un pospai, o părere de civilizaţie, ce?
– Eşti tu cârşelnic. Nu-ţi mai plac lămbile noastre.
Ţi se păru.
Bă, tu vedeai raiul...
Na trei ouă şi fugi dupe gaz.
CERCUL
Mergeam pe drum. Era lună, aşa,
toamna.
Şi mă ajunge din urmă şi trece pe
lângă mine
Un cerc.
O tuturiga mare de fier. Un cerc
Care mergea singur pe linie.
M-am uitat în urmă: l-o fi
aruncat cineva?
L-o fi dat de-a tuturiga...
Nimeni...
Şi, la urmă, cine să-l azvârle,
Că era mare şi greu – ca o şină
de roată de car.
Mă uit înainte; cercul îşi vedea
de cale.
Se-nvârtea repede, repede şi
făcea praf.
Tocmai atunci vine al lui Calotă,
de la deal
–
Îl văzuşi, mă?
–
Îl văzui. Şi începe să se-nchine.
Ce-o fi cu
el, de la ce butie o fi scăpat,
Numai Spânu
mai are butii de vin aşa de mari,
Plecă şi i
se vărsă putina...
Ne mirăm noi aşa şi ne dăm cu
părerea,
Ăsta al lui Calotă se făcuse alb,
îl cam speriase
Drăcovenia,
Şi mai apare şi Gligorie.
–
ÎI văzuşi, mă?
–
Nu-1 văzui. Ce să văd?
–
Cercul?
–
Care cerc?
Ghiţă al lui Calotă s-a aplecat
şi i-a arătat
Urma în ţărână. Lăsase o urmă ca
de roată de car.
– E, câte
urme de roţi nu sunt pe drum!
Cercul a trecut, aşa, valantoace,
prin tot satul.
Unii îl vedeau, alţii nu.
Aşa, cam din trei, pe lângă care
trecea,
Doi îl vedeau, unul nu...
Stând noi aşa, auzim iar Vuuuu – vuu! Uuu! Uuu!
Cam cum face o vuvă mare.
Şi vedem nori de praf...
– Daţi-vă la o parte, că
vine... Se-ntoarce...
Venea cercul de la deal, parcă se
înroşise puţin
De-atâta alergat, de-atâta
inspecţie în Comuna Bulzeşti...
Venea dinspre Prădătorul, trecuse
ozâcă prin Frăţila,
L-am apucat de mână pe Gligorie:
– ÎI vezi, mă?
– Ce să văd?
–
Cercul.
–
Care cerc?
–
Ăsta de trece acum pe lângă noi?
Tu n-auzi că se cutremură
pământul, vuieşte, scoate praf...
– Nu trece
nimic. N-aud nimic. Nu văd nimic.
Cercul s-a
apropiat... I-am luat seama: să fi zis
Că e roată
de cabrioletă? nu, că n-avea spiţe...
Şi prea
lumina... E aşa ca o aoreolă de sfânt...
Ca şi când capul vreunui sfânt
s-ar fi rostogolit în praf
Şi aoreola lui îl poartă ca o
şină...
Şi-l îmbrăcă în strălucire...
Mergea vâjâind... Şi se
înfierbântase de-atâta învârtit,
Scotea scântei, când se atingea
de câte o piatră.
Prin Secuieşti, acum era aici la
Gura Racului şi precis
Voia să meargă şi-n Nătărăi la
vale...
M-am dat mai aproape şi i-am
simţit damful: mirosea a
Rotund perfect. A geometrie... a spumă de geometrie,
Adică esenţa esenţelor...
Am căzut în genunchi,
Aşa de uşor şi de delicat atingea
pământul
Plin de gloduri, al satului.
Bă, călca prin Bulzeşti, parcă-ar
fi mers
Pe lună, tu-i mama mă-sii!
Mă trecuseră fiorii şi aproape
să-mi dea lacrimile
De atâta cinste şi minune.
– E, acum îl văzuşi? L-am mai întrebat o dată
Pe Gligorie, care-şi scotea
pământul de sub unghii Cu un chibrit.
– Ce să văd?
– Cercul.
– Care cerc?
– Atunci... du-te unde plecaşi, bă
orbeţule!
Că eu n-am ce discuta cu ăştia,
care nu văd decât
Ce le arată muierea!
– Hai, mă, îl trag pe-al lui Calotă... Avusei noroc mare cu
tine,
Că fuseşi aici... că altfel,
Ne-ar fi povestit cercul în toată
lumea,
Ce orbeţi sunt în comuna asta.
Povestea cu cercul de foc, venit
în inspecţie,
A circulat mult la noi, din gură
în gură.
N-a reuşit s-o stingă nici
războiul al doilea,
Abia mai târziu, cu prefacerile,
a trecut pe planul doi
Şi, până la urmă, au biruit ăi
care nu-l văzuseră.
CEAMCĂ
’Ceamcă-n altă parte o fi mai
bine.
Ia să luăm noi seama,
Să studiem terenul, pe ci prin
jur.
–
Taci, mă, din gură, ce tot lozeşti tu acolo?
Tutindenea e
la fel, ascultă-mă pe mine,
Aicea-n Gorj (şi arată peste deal)
Pe la primării, toată ziua
zbârnâie telefoanele.
– Alo, Belitorilor?
Sunt
Pârliţii.
Sau aice-n Vâlcea (Arată-n
partea ailaltă,
Peste alt deal)
– Alo, Roşiile? Daţi-mi şi mie Măciuca,
Pentru
Crăpături.
Şi ce crezi că le transmit,
Pârliţii,
Şi-n Crăpături, şi-n Măciuca,
Şi la Belitori:
– Nu mai îmi spune, că ştiu.
E jale şi pârjol şi prigoană
mare.
Dacă le fărâmă şi cimitirele
şi casele?
Întâi casele şi la urmă şi
cimitirele.
– ’Ceamcă-n altă parte-o fi mai bine.
– Aia e, că nu e. Şi unde să
te duci?
Stai aci şi rabzi.
Zic că să te arzi de-acum
încolo, când mori,
Că pământul din groapa ta le
trebuie la agricultură...
Ce-a făcut şomâcu ăsta, cu chipiu de e acum în funcţie?
A ţinut calea ălora cu foile
de raţă.
Foi de floarea-soarelui,
Veneau femeile c-o mână de
foi,
Să dea la raţe.
– Lăsaţi-le-acolo. Puneţi-le jos!
Le caută pe
muieri în sân
De câte-o drugă!
CULEGĂTORII DE SPICE
Pe vale au pus grâu. De la biserica asta,
Până la moară.
S-a făcut zid de grâu.
Iar pe primăvară începuseră puii, bobocii oamenilor
Să iasă din curte-n grâu
(Că li s-au mişcorat rău de tot curţile).
Şi veneau pândari, să le ia, să le ducă la primărie.
Şi, totodată, le înscriau la recensământ, pe toate,
Că toate ieşeau în grâu, nu mai rămâneau pitite.
A venit o ingineră mai bună, nu le-a mai luat.
– Mai
păziţi-le şi dumneavoastră.
Şi acum au venit combinele
Şi-au secerat, l-au şi
încărcat,
Au adus şi pluguri, să are pe
margini
Să nu ia foc – şi cu cisterne
de apă,
Să stingă.
În două ore l-au secerat, au
plecat cu el.
Şi oamenii strâng la spice.
E lumea pe jos, cu sfială,
În genunchi, se uită
speriată-n jur,
Au mai rămas spicele călcate
de roate.
Şi ţăranii, în genunchi, tot
satul,
Le culeg speriaţi.
Ei înşişi par nişte spice
frânte.
Marin SORESCU
