Petre ISACHI: „INCESTUOASA POEZIE ŞI DOCTRINA RĂSPLĂTIRII SAU
«DOMNUL A DAT. DOMNUL A LUAT»”
Unitatea „Florilegiului
liric“ (1988-2006), de fapt o antologie de autor
atipică, are unitatea Cărţii lui Iov,
itinerar al „de-creării“ şi al „re-creării“ prin Credinţa ce oscilează între căinţă şi revoltă. Pentru a
valoriza corect şi pentru a-l înţelege pe „Întâiul
Fiu al Maicii Lot“ (vezi „Spovedanie
cu limbă zdrobită în cleşte“) recitiţi cele 42 de capitole ale Cărţii lui Iov din Vechiul Testament
şi observaţi, prin grila celebrului personaj biblic, poemele selectate
de Ştefan Dincescu din Străjer (Prier, Cartea Românească; 1988) şi din cele 8 volume: Turnir cu Demostene (Editura
Eminescu; 1991), Viaţă în pielea
goală (Editura Plumb; 1993), Lancea lui Ahile (Editura Amphion; 2002), Cel
de pe urmă Laocoon (Editura Amphion;
2003), Ultimele rubaiate ale lui Omar
Khayyām în traducere imaginară de Ştefan Dincescu (Editura Amphion; 2004), Ieşirea
din cetate (Editura Amphion;
2005), Decesul trompetei (Editura Amphion; 2005), Fiu al Maicii Lot (Editura Amphion; 2005) şi
incluse în Pandaliile fericitului Iov (excelent
titlu, revelator pentru gândirea poetică şi pentru talentul autorului de a se
obiectiva în Text). Arhitectura şi valoarea antologiei satisface
atributele „Unului“ : „unitatea“, „univocitatea“, „unicitatea“ şi
„universalitatea“.
„Unitatea“ înseamnă coeziunea volumelor antologate în vederea
formării unui „Tot“, după modelul din
Cartea lui Iov. Acest atribut este
posibil pentru că niciunul din volumele antologate nu poate egala întregul
însuşi, ordonat prin incluziune.
Identificându-se cu Iov
căruia Iezechiel (cap. 14, versetele 14 şi 20) îi laudă spiritul de dreptate,
iar „Epistola Sfântului Apostol Iacov“ (5,
11), răbdarea în credinţă, Ştefan Dincescu intuieşte ideea maximală, „univocitatea“, care determină legătura
interioară a antologiei: „Fericit este
omul pe care Dumnezeu îl mustră!“ (5, 17) şi permite ordonarea ideilor (miturilor,
simbolurilor, temelor, motivelor) prin incluziune.
„Unicitatea“, ca
nivel maximal a volumului antologic Pandaliile
fericitului Iov, înseamnă
imposibilitatea de a fi dedus din sau / şi redus la oricare alt volum din
istoria poeziei autohtone. Paradoxul revoltei lui Iov (se ştie, Dumnezeu
proclamă cu mânie că niciunul din prietenii victimei – Elifaz, Bildad, Ţofar –
nu a vorbit despre El, aşa de drept, precum a vorbit alesul Său) este însuşi
paradoxul celui ce scuipă „blestemând în
clonţul Cezarului“ (Ştefan Dincescu), care, asemenea personajului biblic, nu
vorbeşte în prezenta „Spovedanie“ decât
despre sine, martorul omenirii suferinde, pe care niciun veac nu o „dizolvă“ şi nicio religie nu o „încape“.
Se observă că
numai prin ideea de „unicitate“ putem
explica importanţa care se atribuie originalităţii în evaluarea „Florilegiului liric“. „Unicitatea“ este o proprietate necesară
a valorii, pe când „original“ şi „originalitate“ sunt termeni ontologici.
Subliniem că singurele forme de „unicitate“
ale antologiei sunt valoarea şi semnificaţia ei. Fiinţele şi fenomenele
reale / sau simbolizate, luate în ele însele, nu pot fi câtuşi de puţin unice.
Ele nu sunt decât singulare, iar relaţia ontologică fundamentală se desfăşoară
între „singular“ şi „plural“. Singularitatea Pandaliilor fericitului Iov este o separare dintr-o pluralitate. Cea mai
înaltă valoare a volumului este dată de puterea de a fi „stricto-senso unic“, adică de a fi nondeductibil din/şi
ireductibil la orice altă specie lirică.
Exemplul remarcabil al unicităţii stricte îl constituie persoana/personalitatea scriitorului, ca centru
de activitate valorică. Considerându-se „Biciul
Maicii Lot“, Ştefan Dincescu potenţează condiţia de victimă a lui Iov (citeşte Omul), victimă şi atacator. Să nu uităm, numele lui
Iov (ale cărui litere în rădăcina
ebraică sunt „aleph“, „yod“, „vav“, „beth“) derivă
dintr-un verb care înseamnă „a fi ostil,
a trata ca duşman“.
Fatalitatea destinului umanităţii este sugerată în „Spovedanie“ şi prin mitul Clitemnestrei (soţia lui Agamemnon pe care îl asasinează împreună cu
amantul, Egist), simbolul atrizilor,
neam blestemat, născut pentru ură, răzbunare şi sânge.
„Universalitatea“ vizează universul poetic al antologiei ce se
dirijează spre „Unu“ versus uman; el
are legile sale imanente, care îl
disting de orice altceva şi-l proiectează într-un
model, un arhetip. A fi universal înseamnă forţă de semnificare şi de validare.
„Universalitatea“ semnifică şi
acţiunea de „incluziune“, care are,
din punct de vedere al valorii, „funcţie
ordonatoare“ (aşa-zisa universalitate relativă). „Universalitatea“ este însuşi modul de manifestare al „Unului“ în realitatea-conglomerat ce se
supune „multiplului“. „Unul“, fiind indivizibil, nu oferă
cunoaşterii decât un singur aspect, dar acesta este chiar fiinţa lui
universală. Dar cum să exprimi/reprezinţi/figurezi „fiinţa universală“ a „Unului“?
Găsind metafora „tăiată la gât“, care
printr-un ansamblu de 4 elemente: „convergenţa“,
„consecvenţa“, „coerenţa“ şi „coeziunea“ sugerează şi simbolizează sub egida multiplului „continuitatea poeziei“, care, în expresia
lui Charles Baudelaire, „e ceea ce nu-i
absolut adevărat decât într-o altă lume“. Este ceea ce descoperă
baudelaireanul şi arghezianul Ştefan Dincescu în Pandaliile fericitului Iov : realismul transcendental
care, se ştie, situează Binele, Frumosul, Adevărul, Fiinţa, Unul, dincolo de
fiinţă. Examinarea
înţelesului valoric al antologiei ne-a arătat că valoarea tinde spre ideal, „intrinsec ei“, sub puterea unificatoare
a spiritului creator.
Creator prin excelenţă,
Ştefan Dincescu ştie că simbolul este firul Ariadnei, ce permite deschiderea
spre un univers esenţial, calea de revelare a revoltelor, frustrărilor şi
dorinţelor subconştiente, ce scapă raţiunii spontane şi empiriste, încât, spre
a urma „traiectul iniţiatic“ al
autorului, cititorul va trebui să fie contaminat de filosofia şi simbolistica
iniţierii. Lumea simbolurilor (Lot, Clitemnestra, Paznicul de far, Abel, Gheara
Menadei, Omul negru, Clopotul, Ciocârlia, Demostene, Zidul, Mecena, Amnarul, Negru Vodă, Manole, Căţelul Pământului,
gheişa, căţeaua Iudei, Raskolnikov, Cartea,
Lampa lui Laocoon, Turnul, Araratul, Maica Maria, Ioan Botezătorul, Golgota,
Canaanul, Ulise, Nevermore, Văile Sidim, Uşile Sodomei, Caligula, plapuma
Dalilei, Mefisto, Lancea lui Ahile, Socrate,
Laocoon, Gomora, Dumnezeu, Anteu, Sfânta Vineri) transfigurate sub spiritul lui Iov, „maestru
prin excelenţă al Omenirii“, disponibilizează un câmp de reflecţie şi
meditaţie ce se apropie ca sursă de înseşi originile milenare ale umanităţii şi
ale culturii.
A
actualiza destinul lui Iov înseamnă a
scrie poezia individului închis în sine însuşi, atins de pandalii (furii,
toane, crize, scurte nebunii), lipsit de posibilităţi, persecutat şi fără
apărare, fără putinţa de comunicare cu prietenii săi (6, 28) şi cu Dumnezeu (30, 20). Revolta lui Iov, „ţapul ispăşitor“, victima expiatoare
pentru o
întreagă comunitate, purtător al semnelor evidente de decădere, vinovatul fără
vină, îşi află explicaţia în relaţia enigmatică Dumnezeu-Satan, „spiritul ce totul neagă“ (Goethe). Nu
poţi să nu te întrebi, asemenea autorului: „Cine
însămânţează bezna din tine? / În zaţul lui Iov / ţi adulmeci destinul.“ („Spovedanie“ – Paznic de far),
cine generează Răul? Satan, adversar trimis de Dumnezeu, pentru a-i pune la
încercare pe cei drepţi, cel ce te abate de
la căile adevărului şi care te ajută să te pierzi pe căile păcatului, îngerul
căzut, respins pentru că s-a răzvrătit
împotriva Creatorului său, simbol al orgoliului nemăsurat de a se face egal cu principiul său, de a fi propriul
creator, instigatorul nedreptăţii, al falsei egalităţi, acuzatorul creaţiei în care îi place să denunţe un rău
iremediabil, este transfigurat implicit de Ştefan Dincescu, el însuşi
spirit hugolian, contaminat de gândirea poetică argheziană.
„Întâiul Fiu al Maicii Lot“, lovit de Răul veacului veacurilor, intuieşte sub umbrela „pandaliilor“, asemenea lui Iov, idei inadmisibile pentru imaginea
unui Dumnezeu bun, ameninţat a posteriori de rău. Fiind convins că „în orice vers o Golgotă / m-aşteaptă“, Ştefan Dincescu figurează, în prezenta
antologie, adevăruri confirmate de o întreagă tradiţie a „urmării lui Iov“ : sensul lumii nu poate fi separat de
nonsensul ei; răul este la fel de inaccesibil ca şi Dumnezeu; este zadarnic să
încerci să stăpâneşti răul, raportându-l la o vină anume; ideea că
Dumnezeu este răspunzător pentru rău;
omul este descendent din Lot, nu din Femeia
lui Lot, care, se ştie, „s-a uitat înapoi
şi s-a prefăcut în stâlp de sare“ (Facerea,
19), deci dintr-o relaţie incestuoasă, mincinoasă, falsă, într-o stare de
inconştienţă („Haidem dar să îmbătăm pe
tatăl nostru cu vin şi să ne culcăm cu el şi să ne ridicăm urmaşi dintr-însul.“),
călcându-se o interdicţie, altfel spus, perpetuând spiritul Sodomei şi al
Gomorei, încât omul recent rămâne prizonierul eternului „Veac idiot“. Cităm rugând să se observe şi limbajul poetului
(acuzator, sacadat, lapidar, revoltat, macedonskian): „Grea ţară hilară, / maţ de bazar! / Droştile cară / pelagră-n hambar.
/ Soarele orbilor / mulge-n cămară / oasele vacilor / în donicioară. / Stafii gravide
/ vor să borască. / Mitra divide / faimă porcească. / Macină beznă / Lot Savaot. / Gâfâie pâclă / veac idiot.“ („Veac idiot“)
Luciditatea
macedonskiană a lui Ştefan Dincescu naşte tensiunea existenţială şi poetică a
operei sale („Din borta stâlcită / versul
ţâşneşte / cu sânge cu tot.“ – „Musaios
bocind“) şi oferă cititorului imaginea unui poet de esenţă tragică, tras
ireconciliabil în sensuri opuse, aşteptând un Mecena („Aşteptând“ din ciclul Zidul) să-i cumpere „albumul închisorii“ („Spectacol“ din volumul Turnir cu Demostene). Un romantism de
tip byronian, care naşte semeţia şi satanismul, se interferează
cu cel al lui Victor Hugo, grandilocvent şi filosofant, dar şi cu
formalismul parnasian a lui Héréida şi
D’Annunzio, potenţând trăirile eului contradictoriu
sfâşiat între ideal şi real, etern şi temporal, spiritual şi trupesc.
Scriitorul
are ştiinţa de a extrage din specificul locului, neamului şi al marii Istorii universalitatea umană care-i va asigura longevitatea operei. Poetul scrie
cu „speranţa înfiptă în zid“ (simbol al despărţirii între
Dumnezeu şi creatura zămislită de El, al despărţirii dintre sine şi
ceilalţi) revelând revoltat un „Veac
ghiftuit cu bocet, cu sânge“ („Manole“)
în care tragicul alungării din umanitate naşte deznădejde („Hei, până când?“) şi creează pe „jălbarul Iov“, înstrăinat şi banalizat într-o „gheişă / pentru gâdilat“ („Iov“).
Bocetul născut din (ne)fericirea de a trăi
într-un „veac de cerşetori“, în care „Poveştile îngheaţă / în jegul zeilor
plângând“ („Decembrie“), îl
determină, probabil, pe autorul volumului Turnir cu Demostene, în revolta sa, când
prometeică, când în spiritul Cărţii lui
Iov, să dispreţuiască iluzia, să intuiască în univers principiul forţei şi
al creaţiei, al intrepidităţii şi rebeliunii. Acest principiu este
îngerul răzvrătit, Satan, umbra
acestei antologii, în care „Visezi
storcând în mână / zemos luceafăr cârtitor.“ („Ospăţ“)
Cultul
fervent al energiei vitale justifică omniprezenţa spiritului protestatar şi acuzator, hohotul râsului
amar şi întârzierea temerară şi sfidătoare în „Canaanul public“, „alb turn nemernicit, / arzând osânda mea nevinovată“ („Carte“).
Natura energetică şi
robustă, omul cu voinţa forte, îl va fi predestinat pe artist să resimtă mai
puternic viaţa şi trădările ei, să creadă în Poezie, devenind, asemenea lui
Iov, martorul omenirii suferinde: „Să nu
adorm! Să nu sting lampa! / Calhas jupoaie ţapul cherchelit. / Ulise fierbe zgură. Epeios surâde. // În covălii cu foiul
aurit / se roagă Agamemnon în costum de gâde. / Să nu adorm! Să nu sting lampa! // Să nu adorm! Să
nu sting lampa! / Treziţi-vă, cotarle, chiţorani, / că păduchează între voi /
Ulise cu tarafuri de golani / să colecteze piei pentru cimpoi. // Treziţi-vă!
Ignatul este-n toi. / Să nu adorm! Să nu sting lampa!“ („Lampa lui
Laocoon“) Ştefan Dincescu face parte din familia unor poeţi (motto-urile volumelor antologate trădează familia spirituală în
care s-a integrat) de patos şi ardoare, cu versuri ferme, mesianice, şi
inflexiuni aspre, pamfletare: „Nu vă
deranjaţi, vă implor, / dacă m-am scrântit niţel / tânjindu-vă
peroraţia, peceţile, graţia./ Blagosloveşte-le, Doamne, prostraţia!“ („Criticilor
mei“)
Structura
lui este una egotistă şi se dezvăluie prin confesiune. El se află permanent în centrul propriei atenţii, dar nu sub forma unui act de narcisism, ci
printr-o autoproiecţie care-l situează, ca posibil Iov, chiar în
contextul cel mai controversat al lumii contemporane: „Mă simt pătat, trădat şi asediat / din toate părţile. / N-am să
capitulez niciodată! / N-am să trăiesc, picotind, / cu limba retezată!“ („Niciodată“)
În Turnul cel mai strâmt (cu un motto din
Boris Pasternak: „Şi el le zice: V-a fost
dat anume / Pe vremea mea să fiţi, şi voi dormiţi!“) poetul, „domn peste anonimat“, îşi terorizează „Cuvintele“, cerându-le supunere absolută, la spiritul şi morala
vremii: „Poruncesc tuturor cuvintelor din văiugile mele / să decoreze ologii,
naufragiaţii, / extropiaţii; / la straja a treia, a patra / să joace la
drumul mare / cu ursul, cu şatra, / să-i înveţe ciuleandra, căluşul, rustemul /
pe Uraeus, pe Apophis, / pe Naga, / tocindu-le măselele, / sorbindu-le snaga.
// Poruncesc tuturor cuvintelor din lăcoviştile mele, / Io, Ştefan
Dincescu, domn / peste anonimat, peste Cutia milei, / mânie şi jale, / de la Ararat / şi până la Marea
cea Mare!“ (I)
Turnul
– simbol al păcatului orgolios şi tiranic, dar şi al confuziei, împrăştierii şi
catastrofei – iradiază simbolic Pandaliile
lui Iov, sugerând încercarea omului de a se ridica la înălţimea divinităţii
şi, pe plan colectiv, dorinţa Cetăţii de a se răzvrăti faţă de Dumnezeu. Cu
inteligenţă, Ştefan Dincescu asociază
turnului „cel mai strâmt“ – simbolul vigilenţei şi
înălţării – mitul Fecioarei, spre a sugera sensul de scară, de raport între cer şi pământ. Ciclul „Turnul cel mai strâmt“ trădează metafizica argheziană din „Psalmi“, personalizată în stilul
Ştefan Dincescu, prin conotaţii şi transmutări, în sens simbolic, de la
greutatea cărnii la spiritualizarea pură.
Interogaţiile şi
exclamaţiile retorice potenţează starea de poezie, enigma turnului fixat întotdeauna pe un centru, mit ascensional,
care, ca şi clopotniţa, transmite o
energie generatoare şi o revoltă hugoliană. Sub o retorică religioasă şi
criptică, poetul ascunde aceeaşi virulenţă, acelaşi ton acuzator, acelaşi sentiment
al combustiei, specific: „Maică Marie, de ce se închid / fraţii-n tăcere, / în
spaimă şi-n zid?“ („Turnul cel mai strâmt“, 3) Se ştie,
sărăcia formează ziduri, iar tăcerea, un turn pe care sufletul se înalţă până la Dumnezeu: „Cine îmi
otrăveşte fântânile, săptămânile? / Cine îmi retează mâinile, pâinile? / Cine
îmi zdrobeşte privighetorile, / zorile?“ („Turnul cel mai strâmt“, 4)
Poetica tăcerii (genial
implicată în Pandaliile fericitului Iov),
postularea misterului ca dat ontologic
suprem, principiul conservării enigmelor, agnosticismul, toate îşi află
rădăcinile în filosofia blagiană (Blaga este
unul din modelele autorului), iar chinul gândirii, libertatea discursului,
catapeteasma pustie a sufletului, violenţa limbajului, ce amintesc când de „Pamflete“,
când de „Blesteme“, prezenţa în
absenţă a unui „Deus absconditus“ trimit
la Tudor Arghezi (un alt model al
autorului), dar rezolvarea lirică a discursului / confesiunii este strict
personală, la Ştefan Dincescu.
Înfrânt în confruntarea
directă cu „Absolutul“, poetul
trăieşte sorescian (Sorescu cel din tragedia
Iona) singurătatea absolută, blestemul
singurătăţii moştenite de la neamul lui Iov: „Maică Marie, discipoli n-am, / Dumnezeu n-am! / Cine să mă plângă? /
Cui să mă rog, / pintenog, năprui inorog?“ („Turnul cel mai strâmt“, 5)
Stilul solilocviilor lirice
ale autorului volumului Turnir cu
Demostene trădează un talent autentic,
sprijinit de intuiţia vie a limbii vorbite („Mă uit la preoţi; / preoţii nu sunt. / Mă rog în zid /
şi zidu-i şui. / Mă sui în turn; / vai, turnul nu-i!“ („Turnul
cel mai strâmt“, 12) şi potenţat de intuiţia morală a sfârşitului, de
presentimentul unui timp ucigător.
Ştefan Dincescu trăieşte cu
acuitate o decadenţă ireversibilă (vezi Viaţă
în pielea goală), o apocalipsă modernă în care alienarea, boală
fatală, nu mai are leac: „Învăţătorule, adoarme veacul / şi clopotul îmi vinde /
leacul!“ („Boală“) Poemele
exprimă o conştiinţă terorizată de
pierderea credinţei şi o sensibilitate ce înregistrează inimile bolnave ale lucrurilor:
„Fecioară Sfântă, ce mă fac? / Se plimbă râmele pe os; / sicarii joacă zaruri în balanţă. / Raiul
îmbrăcatu-l-am pe dos; / credinţa nu
mai are clanţă. / Stâlcite gândurile zac. / Fecioară Sfântă, ce mă fac?“ („Invocaţie“)
Masca
proteică şi tragică a poetului ascunde strigătul fiinţei istovite de a lua
mereu alt chip, de-a se manifesta într-o succesiune de personaje iluzorii,
substituindu-se de fiecare dată omului capabil să renască din propria-i cenuşă.
Cu nostalgia şi paradoxul Iov, preferinţa poetului se îndreaptă spre poema
satirico-meditativă, spre elegia livrescă, distinsă, „cu metafora tăiată la gât“, spre un
discurs liric de o densitate ideatică şi simbolică inconfundabilă, în care cititorul avizat citeşte „semnele veacurilor“, potrivit expresiei
evanghelice, adică semnele precursoare ale „sfârşitului
unei lumi ce nu poate fi vreodată
altceva decât sfârşitul unei iluzii“ (René Guénon).
În
toate poemele stăruie, bacovian, senzaţia de gol metafizic, de înstrăinare, degradare şi complicitate cu un Satan
care şi azi răspunde Domnului: „Am dat
târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos.“ Efectele sincopate ale expresiei poetice potenţează
fondul subteran tragic, angoasant al poemelor de o modernitate bine temperată,
care îl scoate pe Dincescu din corul generaţiei ’80: „Înger chior şi pricăjit / trepanară. / Deznădejde, nu pricepi? / Cai
sirepi / explodează-n satrapie. / Devla arde, / spaima scrie. / Te dărâmi, te
iscăleşti / în noroiul ăstui foc. / Viermele îşi scoate sceptrul / prin noroc.“
(„Lot“)
Într-un
„Ev“ în care „Sodoma îşi varsă maţele, puii / prin botul hidos / al statuii.“, Ştefan
Dincescu, prăşind în Văile Sidim şi
corcindu-se „cu Dumnezeu“,
actualizează absurdul urmuzian: „Cică
nişte găinari, / paţachine, sangvinari / strecurau, rânjind, / prin sită /
fantezia fleşcăită, / preparând din armăsar / alifii de buzunar, / să se
ungă-ntre picioare / proletare domnişoare.“ („Drogherie“), cu intenţia de a sugera distanţa dintre omul
contemporan şi Dumnezeu: „Sunt zece
veşnicii până la tine, / şapte regate de păcate…“ („Până la
tine“) Viaţă în pielea goală e un
alt fel de blestem apocaliptic al lui Iov, de tipul „Piară ziua în care m-am născut…“,
un strigăt deznădăjduit, într-un „veac
jumătate porc, jumătate câine“ în care „Io,
Ştefan Dincescu“ îşi osândeşte „cu
limbă de moarte“ (adevărata poezie nu se scrie decât cu limbă de moarte) pe
toţi urmaşii: „Să nu uitaţi niciodată…“ („Diată“).
Rănit
de toate injustiţiile comunismului (vezi „Măciuchiţa
lui Ahile“, „Heruvim descreierat“,
„Haită“), poetul, o conştiinţă în
stare de veghe – conştiinţa „paznicului
de far“ – ne oferă starea de delir dintr-un sistem totalitar: „Musaios proclamă:
«Fabricanţii de osanale / tapiţează ghetouri de
două parale. / Struţul şi porcul s-au căţelit
/ să vândă
împărăţia pe
un chibrit. / Au pornit-o martirii-n bejanie. / Prin sanatorii poemul îşi face de petrecanie. / Sutanele jupoaie hramul / cu baniţa
şi kilogramul. / Moartea
înhamă renii la sanie. / Zi şi noapte
securiştii ne borăsc în grijanie. / Dricarii
plimbă utopia cu diligenţa. / În megafoane
scalzii îşi flambează demenţa. / Mefisto saltă zeii cu cricul. / Păpa-ţi-aş,
veacule, şoricul!»“ („Musaios“)
Mitul
lui Ahile (se ştie, a fost modelul lui Alexandru cel Mare şi l-a inspirat pe
filosoful Friedrich Nietzsche) potenţează sentimentul de invulnerabilitate al
lui Iov (citeşte al Poetului / Artistului.) Lectorii volumului Lancea lui Ahile (cu un motto ce
exacerbează tema vanitas vanitatum: „Toate drumurile duc în negru putregai“ –
Georg Trakl) vor identifica în cunoscutul erou al mitologiei
greceşti, cel care ar fi răsturnat ordinea în Olimp, enigmatica şi greu
definibila personalitate a Poetului, „bocet
obraznic / într-o sabie / dus!“ („Diptic“).
„Ieşind din cetate“,
Ştefan Dincescu descoperă acelaşi (dis)confort al neantului axiologic, de care
nu se poate elibera decât actualizând spiritul lui François Villon, în opt „Epitafuri“ ce completează măştile
Scribului: „Aici se odihneşte un cretin.
/ Muncind ca robul, / o mierli / ca prostul. / Drumeţule,
închină-te! Amin!“ („Epitaf“, 5) Motivul mamei (vezi „Epitaf“, 8) aminteşte de Serghei Esenin
şi potenţează muzica elegiacă, subminată de
alunecarea programatică în derizoriu, în desacralizarea „acestui Dumnezeu / cu creierii spălaţi“ („Epitaf“, 7). Intrarea prin ieşire în alt / acelaşi univers de nelinişti, spaime şi acute singurătăţi (singurătatea fericită a lui Iov) se
continuă în Cel de pe urmă Laocoon,
unde lacrima – cuţit (parafrază după Mircea Dinescu) trădează „socratismul antologiei“. Luciditatea şi revolta ce îşi au rădăcinile în
tirania raţiunii: „Coiful în cap! Lancea în mână!
/ Hai să ne mai zdrobim niţel cu anonimatul
dement! / Ne înfiază obeză laşitatea veacului,
/ bădiţă Sancho, fii grozav de atent!“
Cele
24 de catrene ale ciclului / poemului
fac din autor cel mai echivoc „personaj al cărţii“,
încrezător în destinul său ca şi biblicul Iov sau rivalul lui Mihai
Eminescu, Alexandru Macedonski: „Ce-am scornit, ce-am altoit / a ţâşnit. A-nsutit. Chiar şi-n piatră! / Ce-am visat, ce-am ţipat / a puiat. A zburat. Chiar şi-n piatră!“ Cu
certitudine, poetul ştie să evadeze din provincialism, să se salveze de sentimentul
eşecului, să se încarce de entuziasm.
Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyām în traducere
imaginară de Ştefan Dincescu demonstrează lipsa de complexe a poetului autentic. În acest sens,
scriitorul îl urmează, în spirit, pe Vasile
Voiculescu din Ultimele sonete închipuite…
Dacă autorul lui Zahei Orbul îşi ia
ca mentor pe
Shakespeare, Ştefan Dincescu se opreşte la Omar Khayyām, pe care-l
întemniţează în propria-i metafizică, inclasabilă în ordinea unui veac „jumătate porc,
jumătate câine“ (metafizica
socratică a înţeleptului care preferă cucuta, în locul oricărui compromis): „Daţi-i poetului, convivi, ce este al
poetului! / Foame cu sacul, nedreptăţi diavoleşti, / largi clevetiri, anonimat
în călduri / şi peste bot zdravene palme frăţeşti!“ („Rubaiat“, 1)
În „traducerea imaginară“ a celor 47 de
rubaiate, autorul îşi trădează identitatea amphitryonică (Amphitryon, muritorul
care şi-a împărţit soţia cu Zeus, simbol mitic al omului ce rezistă unor forţe
ce-l depăşesc) pătrunsă de Adevărul fatal că: „Umbrele lupilor ingurgitează umbrele oilor.
/ Umbrele văilor macerează umbrele ploilor. / Umbrele cailor zdrenţuiesc
umbrele ulucilor. / Umbrele umbrei clocesc umbrele cucilor.“, şi
crucilor, am adăuga noi.
Cartea Decesul trompetei cu cele trei cicluri: „Dinastia apelor“, „Pinacoteca
lui Mister Bashô“ şi „Coturnii lui
Anteu“ revelă sub altă mască poetică „rănile
Clitemnestrei borţoase“ (volumele,
ciclurile, artele poetice trădează proteismul discursului.) Poetul îşi exprimă
cu sarcasmul arghezian din „Pamflete“
o revoltă sisifică împotriva unei Divinităţi ce-i alimentează lui Satan,
sursa răului, posibilitatea de a-i verifica răbdarea, omului, timp în
care: – În vomă de râuri ni se dospeşte
destinul. / – Se cufureşte Dumnezeu / în strachina noastră. („Dinastia apelor“, 12)
Poemul „24“ din „Dinastia apelor“ reiterează doctrina
răsplătirii din Cartea lui Iov,
demitizată şi banalizată în spirit postmodern: „Un singur deget, Doamne, mi-ai promis! /
Un singur deget, Doamne, mi-ai dat! / Un deget, Dumnezeule beat, poleit în rahat!“
În cele 16 haikuuri orfane „din haita Bashô“ (vezi „Pinacoteca lui Mister Bashô“), cititorul descoperă bovarismul autorului, un rău
modern fără leac, o lume dezumanizată, ameninţată de „nimic“ : „Sub pod un cerşetor / şi-un câine jigărit /
ling jegul din acelaşi blid.“ („10“);
„Mielul tăcerii / face viermi / în
flautul unei păduri.“ („12“) Lapidaritatea stilului, lirismul
concentrat anunţă „decesul trompetei“,
de aşteptat, azi, când: „Specialiştii
pregătesc pentru siloz / pieile senilului Iov.“ („Coturnii lui Anteu“, 14)
Registrele
stilistice diferite de la volum la volum produc în întreaga antologie un fel de
eufonie inimitabilă a limbajului dincescian, o voluptate de ordin lingvistic şi muzical, ce îşi ajunge sieşi, parcă indiferentă
şi opacă faţă de sensuri: „Cine dezmiardă
puii tăi, / pasăre zburând / printr-un cuţit?“ („Coturnii lui Anteu“, 15)
Captivante
şi absolut originale prin montarea a „două
uşi“ ni se par cele 20 / 40 de
poeme din Fiu al Maicii Lot. Ştefan
Dincescu iese de sub umbrela Poemelor
într-un vers de Ion Pillat, prin tematică (o sinteză a problematicii din Pandaliile fericitului Iov), prin
limbajul acuzator, sarcastic, demitizant, autoironic, lucid, prin dialogul
antinomic dintre generaţii (Tată-Fiu), dintre două viziuni
asupra lumii, dintre raţiune şi pasiune, dintre condiţia dată–condiţia
dorită, dintre Dumnezeu–Satan, dintre Iov–Dumnezeu, dintre Viaţă–Moarte.
Volumul
revelă un portret al Omului născut sub pecetea păcatului şi ar putea avea şi un motto biblic: „Şi au rămas amândouă fetele lui Lot grele
de la tatăl lor“ (19, 36). Definindu-se
prin mitul Maicii Lot, Ştefan Dincescu sugerează nietzschean atât moartea
lui Dumnezeu, cât şi moartea Omului: „Te cumpără, cucernic, acest Dumnezeu tot
mai nemernic.“ (Fiu al Maicii Lot, 9); „Duhneşte – petală de mac – Dumnezeu tămâie
de drac.“ (Fiu al Maicii Lot, 23); „Orice
Evanghelie ajunge pişoar într-un bordel.“ (Fiu al Maicii Lot, 37) Viziunea
este fatalistă, tendenţioasă, este viziunea
Poetului fericit (Fericirea lui Iov) pe care „şi Dumnezeu îşi ridică piciorul“, Poetul care „prin ochişorii de hoit“ delapidează viitorul, cum acuză, pe bună
dreptate, Daniel Florin Dincă, Fiul, heteronim al lui Ştefan Dincescu, amintind
de heteronimii portughezului Fernando Pessoa (Alberto Caeiro, Ricardo Reis,
Alvaro de Campos).
Antologia
de autor Pandaliile fericitului Iov (îl
invidiez pe autor, pentru titlu, deşi nu sunt poet) nu este un „tratat de descompunere“, cum ar putea
să pară la prima vedere, ci un „tratat
despre păcatul fericirii“; G.B. Shaw spunea că nu avem dreptul să consumăm
fericire, fără a o produce. Ştefan Dincescu, „un pian pe care se antrenează toate coşmarurile“, a depăşit
neliniştea fericirii – stare în care intră toate trăirile firii – (ne)mulţumindu-se azi, 29
august 2006, cu „o glorie fără ecou ca o
muieruşcă fără vagin“.
Aşa
grăit-a fericitul Autor eliberat de pandaliile şi iluziile lui Iov, predestinat
„să putrezească într-un vis“. Visul
că Dumnezeu îi iubeşte doar pe cei
(ne)vinovaţi. În ceea ce îl priveşte pe Ştefan Dincescu, poetul cu „limbă zdrobită în cleşte“, poate să
afirme fără nicio îndoială: „Eu sunt Eu
plus antologia / spovedania mea.“
PETRE ISACHI
