POEŢII, VERSUL ŞI COPACUL

POEŢII, VERSUL ŞI COPACUL

BELŞUG

– Negrule, cireşule,

gândul rău te-mprejmuie.

Jinduiesc la taine coapte

guri sosite-n miez de noapte.

Om şi păsări, duhuri, fluturi,

nu aşteaptă să te scuturi.

Prea eşti plin de rod şi vrajă,

vine furul, pune-ţi strajă!

– Las’ să vie, să culeagă,

vara mea rămâne-ntreagă.

Stelele deasupra mea

nimeni  nu mi le-a fura!

LUCIAN BLAGA

SEQUOIA

Rugăciune-nverzind în lumina de aur,

ca printr-un trunchi de sequoia de caut. Nicicând

n-au avut întâmplările crengi mai curate,

nici ora frunzişul mai des.

Obiceiul stelar al suirii pe boltă

ani îndelungi l-am deprins. Ca pe-un vis urmărind

un alt vis, suprimând accidentele zării,

primeşte-mă, frunză de sus!

Însă ce cântă-n vârf, dacă nu rădăcina?

Legea ţărânii, cu mult mai suavă aici,

e aceeaşi: copacul invers ne respiră

solemn, arde-odată cu noi.

Întâmplări care nu sângerează roteşte

fruntea fibroasă la cumpăna marilor crengi.

Într-o climă uimită, atingem cu mâna

un timp care nu mai e timp,

ci fiinţă ingenuă, har al prezenţei.

Tot ce mistuie-n foşnet, tribut confirmând

horoscopul căderii, e numai o formă

a trecerii noastre prin foc.

Sub cupolă – ce salturi mortale de îngeri

poartă sequoia! Zburând ne-ntâlnim, fulgerăm,

ne desprindem, şi suntem chiar muzica lumii,

când stele – geloasele – tac.

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ

PINUL ROMAN

La ce te zburleşti, în amurg, ţintuit sub

treptele-albastre? Blândul luceafăr pe cer

străluceşte intact, iar săgeţile tale

recad ca o ploaie.

Pe cine implori după miezul de noapte?

Stelele strigă numele tău, însă vai!

a batjocură, maimuţărind aparenta

juneţe a frunzei.

Te strigă mereu, dar răstoarnă abisul

zeilor: iată – râpa te-nfăşură, nu

perspectiva divină, în genele tale

adorm cărăbuşii.

Doar soarele ştie c-a stat răstignit pe

trunchiul tău zvelt; dar cine mai poate-adormi

în stiharele sângelui său? – şi de-aceea

apune în grabă.

Îndură şi taci! Unde zeii, odată,

pasul şi-au pus, un gol se deschide. Şi vai!

omeneşte, cu lacrimi, se vindecă-n pulberi

cucernica rană.

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ

POTECA PINULUI SINGURATIC

Rămîi aşa – o torţă-n vânt, o rădăcină

înverşunată! Deschizându-şi încă vad,

pârâul tânăr e un chiot de lumină.

Rămâi semeţ – un stâlp de har ce nu se-nclină,

în timp ce stelele se-ncrâncenă şi cad

şi mânji aftoşi se nasc în aburi de urină.

Fii credincios acelor nopţi cu lună plină,

când ochii tăi se dilatau şi-un trib nomad

de crini imenşi sub cortul tău venea la cină.

Un trunchi – doar unul! – să reziste pe colină,

înalt şi drept, – şi-n toate sferele de jad

va bate-un aer de istorie virgină.

Priveşte-n sus! Deprinde crivăţ şi ruină!

Şi-aşteaptă ziua fulminantului răsad

când urşii tăi se vor ivi din vizuină...

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ

FAGUS SILVATICA

Verticală şi fără litigii terestre,

guvernează tulpina de fag. În coroană,

parcă vrând să răscumpere lumea, o frunză

nencetat e-n gâlceavă cu frunza vecină

ca un vis urmărit de-un gelos alter-ego.

Frontiere subţiri de răcoare se mută

din văzduh în văzduh, controlează ninsoarea.

De uitarea de sine a sevei profită

o ferigă cu sporii cât oul de mierlă,

de odihnă – un aspru refuz al odihnei.

O răbdare geologică, zilnic păstrată

în odăjdii ingenue, susură ca o

stropitoare a timpului. Nici o luxură

în această biserică fragedă, numai

primitiva nevoie de-a fi într-un foşnet

echilibru lumesc de viforniţe sacre.

Într-un astfel de trunchi mi-aş spori semnătura.

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ

PLOPUL

 

Născut din ţarină spre cer se-avântă

Ca un izvor de ramuri şi de foi…

Şi doru-l mână, norilor, spre voi, 

Dar lutul rădăcina-i înmormântă.

 

Vioară e – şi-n vântul serii cântă.

Ce suflet plânge în buştean greoi?

Ce gând de aur piere prin noroi, 

Căzându-i frunza, aripa lui frântă?

 

Când va suna a Morţii grea secure, 

Atunca doar, din lemnul de pădure, 

Din flăcări fumul alb o să învie

 

Plutind senin pe-al cerurilor larg… 

Sunt, Doamne, plopul cel legat de glie

Întins spre infinit ca un catarg.

ION PILLAT

CÂNTEC DE TOAMNĂ

Lin frunzele cad, plâng apele-n vad,

Lung buciumul toamnei în noapte răsună.

  

Prin ramuri de tei ning molcum scântei,

Îşi cerne vrăjirea văpaie de lună.

Trec nori după nori în veci călători

Pe-ntinsele şesuri în zboruri deşarte.

Pe-al inimii gol se-aşterne domol

Durerea tăcută cu frunzele moarte.

ION PILLAT

PĂDUREA DE LA STÂNCA

De ce-ai tăiat copacii de la Stânca?

Ca să mi-i vinzi cu carul, ce-am făcut?

N-aveam izvorul clar ce-l naşte stânca,

Şi umbra mea în tremur peste Prut?

Toporul ce mi-a despoiat mărirea,

Nu-n trunchiuri, ci-n trecutul tău, lovi.

Azi umbră nu-ţi mai dă nici amintirea

De când îmi smulse ramurile vii...

ION PILLAT

COPACII DIN SAT

De ce-ai sădit în satul nostru case

Şi garduri vii, căruţe şi plugari,

Când singuri stăm – răzeşi cu crengi pletoase –

Şi-l străjuim de vânturile tari?

Şi omului de ce i-ai dat fiinţă?

Azi e aici şi mâine în vecini,

Când noi suntem un loc şi o credinţă,

Ai satului – din frunză-n rădăcini.

ION PILLAT

CÂNTECUL PORTOCALULUI USCAT

Pădurare,

umbra-mi retează.

De chinul de-a mă vedea

fără roade, mă liberează.

De ce între oglinzi mă născui?

Ziua îmi dă târcoale.

Şi noaptea mă copiază

cu toate stelele sale.

Fără să mă văd vreau să fiu.

Furnicile şi păpădiile

vor visa că sunt păsările

şi frunzişul meu viu.

Pădurare,

umbra-mi retează.

De chinul de-a mă vedea

fără roade, mă liberează.

FEDERICO GARCÍA LORCA

COPACI

Copacilor!

aţi fost săgeţi

din azur căzătoare?

Ce războinici cumpliţi vă azvîrliră?

Stelele, oare?

Muzica voastră din inima păsărilor vine,

din ochii lui Dumnezeu,

din desăvârşita iubire.

Copacilor!

Rădăcinile voastre aspre, cum sunt,

vor cunoaşte inima mea în pământ?

FEDERICO GARCÍA LORCA

PLOP MORT

Plop bătrîn!

te-ai prăbuşit

în oglinda

iazului adormit,

abătându-ţi fruntea supus

înaintea vântului dinspre apus.

N-a fost răguşitul, sudicul vânt

cel care trunchiul ţi-a frânt,

n-a fost securea cea grea

a pădurarului care ştia

c-ai să re-nvii

în lăstarele vii.

Duhul tău puternic a fost

cel ce moarte-a chemat

văzându-se fără cuiburi, uitat

de tinerii plopi ai câmpiei.

Fiindcă erai însetat de gând

te-ai frânt

şi enormul tău cap centenar,

solitar,

asculta depărtat, peste văi,

cântecele fraţilor tăi.

În trupul tău păstrai

larvele

pasiunilor tale – strângeai

în inima ta

sămânţa Pegasului, stearpă.

Groaznicul germen ai dus

al unei iubiri inocente

pentru soarele-apus.

Ce adâncă-ntristare

în peisajul naturii,

eroul pădurii

ramuri nu are!

Leagăn n-ai să mai fii

lunii tîrzii,

nici surâsul fremătător

al adierii, uşor,

nici toiagul vreunui luceafăr

rătăcitor.

Primăvara vieţii nu s-o întoarce nicicând,

n-ai să mai vezi semănături

înflorind.

Broaştelor cuib vei rămâne,

te-or umple furnicile.

Plete verzi îţi vor pune

urzicile,

şi vârteju-o să-ţi poarte

într-o zi, cu tristeţe,

şcoarţa zbârcită de moarte.

Plop bătrân!

Te-ai prăbuşit

în oglinda

iazului adormit.

Eu te-am văzut coborând

în amurg, sângerând,

şi-ţi scriu elegia târzie

ţie şi mie.

FEDERICO GARCÍA LORCA

MĂSLINUL

Cine sunt eu? Cine sunt?

Am mai mult de-o mie de ani.

M-am născut privind marea

printre pietrele roşii ale

acestei coline dulci.

Mi-au murit fraţii,

copiii, nepoţii...

Mi-au murit toţi urmaşii.

Eu singur am rămas.

Scorburi îmi macină trupul, îl crapă

dând la iveală pereţii subţiri despuiaţi,

prin care soarele se furişează, încălzindu-i,

iar vânturile mării intră, ies,

vuietul valurilor repetându-l.

Poate-am să mor,

bătrân, uitat de toţi, dar mi-e încă proaspătă

memoria, tânără şi verde.

Ce n-am văzut!

Întinsul mării, iată

se umple de corăbii... Cenuşii

şi albe umbre-ale deşertului ajung

pe coaste... Flamuri şi stindarde

c-o semilună soare-l umbresc.

E-năbuşit de tobe glasul mării.

Şi urcă sângele spre fructele-mi înalte,

şi lacrimi roşii picură din ramuri.

– Frumoasă creştină!

De dragoste mă usuc.

îmi las calul pentru tine,

îmi las armele de tot

şi războiu-l părăsesc.

Mă usuc de dragoste.

Frumoasă creştină!

Sete mi-e ca în deşert.

Dă-mi apa buzelor tale.

Mor de sete, mă usuc.

La umbra măslinului,

Mor de sete, mă usuc.

Mă usuc de dragoste.

Frumoasă creştină!

Hai cu mine-n satul meu

dincolo de-albastrul mării.

Îmi las armele de tot.

Mă usuc de dragoste.

O, căţea creştină!

Iataganul pe grumaz!

Pe măslin să-ţi şadă capul.

Trupul, jos, la rădăcină.

Sângele coboară-n mare.

Marea-l bea cu lăcomie.

Frumoasă creştină!

Mă usuc de bucurie.

De mâhnire mă usuc.

Mă usuc de dragoste.

Fructele mele-s viorii şi negre,

culoare tristă: sânge-nchegat.

Ce n-am văzut!

Război şi foamete,

şi plâns amar în noaptea prea umilă

la veşteda lumină-a uleiului călduţ.

Eram bogat, aveam, în faţa mării,

comoara grea. Şi mă gândeam că-s liber,

gândeam că ramurile mele

sunt ale vântului, doar ale lui...

Sunt ale tuturor şi nimănuia.

Aşa credeam, dar timpul lunecând...

– Nimeni nu mă vede-n noapte,

nimeni n-o să vadă.

Înaintea zorilor,

nimeni n-o să vadă.

În basma nişte măsline

ţi-oi aduce-n taină.

Căci măslinu-acela mare

am să-l scutur bine.

Dă-mi basma ta, o, mamă,

mă întorc în grabă.

Înaintea zorilor,

m-oi întoarce, mamă.

S-a auzit apoi o-mpuşcătură...

Şi-un prunc căzu, cu mâna-nsângerată...

Dar câte n-am văzut! Frumoase? Toate,

nu ştiu de ce, se terminau în lacrimi.

Şi fericit doar eu eram, şi vesel

şi veşnic viu în lămpile aprinse.

Şi paşnic numai eu în faţa mării

plină de morţi pe valurile-nalte.

Da, liniştit şedeam precum o velă

de sânul ei puternic aninată.

Şi gustul undelemnurilor mele

în lutul zvelt de amfore l-am strâns.

Sub soare, sfânt, mă binecuvântau,

în orice dimineaţă, oameni, păsări.

Iar turmele dormeau la umbra mea

în sunete de fluier împletite.

Dar, vai, nimic n-a dăinuit mai mult

de-o clipă. Precum marea şi pământul

se frământă-n furtuni necontenit,

şi veacuri lunecând, în ochii mei,

mai mult ca pacea, bătălii se mişcă.

Acuma pier. În braţele-mi uscate,

un ram în floare, doar, a mai rămas.

Cu el mă uit la ceruri. Ce se-ntâmplă?

Trosneşte-azurul, fulgeră prin spaţii

ciudate corpuri, către care aştrii

îşi aţintesc pupilele uimite.

Călătoreşte dragostea? Sau ura?

Călătoreşte foamea? Ori războiul?

Prietenia umblă prin văzduhuri?

Sau moartea e, sfârşitul omenirii?

Întoarcerea-n neant a nefiinţei?

Văzduhuri limpezi ale mării, brize,

spuneţi-mi voi! Mă zbat în agonie...

Şi clopote aud... Murmur de valuri...

Cânt eu sau valurile cântă oare?

Se face ziuă... Iată... Ziua urcă...

Asupra mea coboară zvon de aripi...

Mă sting ca un măslin fără de pată...

În ciocul lui un alb hulub îmi poartă

odată cu suflarea mea din urmă,

lumina verde-a ultimului ram. 

RAFAEL ALBERTI

FRASINUL

Fiindcă eram un trist şi grav sfetnic,

Înţelept întru toate şi înaintat în vârstă,

Am părăsit această nebună lume şi mantia

De gheaţă pe care o poartă moşnegii.

Eram puternic, sau cel puţin aşa ziceau

Tinerii ce-n joc mânuiau sabia;

Dar am părăsit această nebună lume şi sunt vesel,

Sunt vesel în alt fel, cum mi se potriveşte.

M-am încolăcit de trunchiurile de frasin,

Mi-am ascuns chipul în locul unde stejarul

Îşi întinde asupră-mi frunzişul, departe de mine

Am zvârlit jugul îndărătnicelor obiceiuri lumeşti

Şi mi-am aflat soţie în liniştita scorbură

De la Mar-nan-otha,

Ce mai demult fusese lemn de corn.

La îndemnul ei lăsat-am vechea viaţă

Şi ea mi-a domolit zelul de sfetnic,

Rugându-mă să îmi încep cântarea.

Vântul, doar vântul murmurând prin frunze.

M-a-nstrăinat de viaţa de-altădată

Atât de mult că azi mă cred nebun;

Am cunoscut durerea oamenilor şi mă bucur

Căci azi le ştiu suspinul şi-amarele mustrări.

Iar eu? M-am lepădat de nebunie şi durere,

Mi-ani strâns lacrimile într-o frunză de ulm,

Le-am ascuns sub o piatră,

Şi iată că mă socotesc nebun

Acum când m-am lepădat de nebunie şi-am alungat-o,

Pentru-a putea să părăsesc cu totul viaţa lor stearpă

Fiindcă mi-am aflat soţie

În trunchiul scorburos, ei spun

Că sunt nebun,

Dar eu sunt fericit,

Da, fericit, căci dragostea nevestei mele

Inima îmi alină şi e mai dulce ca dragostea femeilor

Ce dogoreşte, sfâşie şi zăpăceşte.

Da, e adevărat, sunt vesel,

Vesel că ea îmi e soţie

Şi nimeni nu ne poate tulbura.

Când mă aflam, pe vremuri, printre tineri...

Spuneam că sunt puternic, printre tineri.

A fost odată o femeie...

... dar uit... era

... nădăjduiesc că nu se va întoarce.

... Nu-mi mai aduc aminte...

Cândva ea m-a rănit, dar...

E-atât de mult de-atunci...

Şi nici nu-mi place să-mi aduc aminte.

Îmi place vântul blând care se joacă

Printre mesteceni;

Suntem aicea singuri singurei

Printre mesteceni.

EZRA POUND

UN ULM USCAT

Cu ploi de-april şi cu-a lui mai căldură,
pe ulmul cel bătrân, de tot uscat,
şi-n două părţi de fulger spântecat,
câteva frunze verzi reapărură.

O, ulmul centenar pe cea colină
pe malul Dorului! Un muşchi gălbui,
pe trunchiul cariat şi găunos al lui,
albeaţa scoarţei astăzi i-o întină.

El n-o mai fi de păsări cântătoare
dorit, ca plopii de pe mal în care
atâtea ciocârlii se cuibăresc.
Armate de furnici curg rânduri-rânduri,
roind pe el, şi-n ale lui străfunduri
păianjenii urzind îl împânzesc.

Dar, ulmule de Dor, până te taie
securea rece a vreunui lemnar,
şi-apoi în jug de clopot te îndoaie
tâmplarul, ori în osie de car;
până te-or face-n vatră foc şi scrum,
să se-ncălzească cu a ta văpaie
în vreo colibă-n margine de drum;

până te frânge vântul şi răpune,
până te-mpinge râul înspre mare,
pe unda sa în depărtata zare,
prin funduri şerpuite de genune,

ulm drag, ce farmec are frunza ta
în versul meu mi-a mai rămas a spune.
Şi inima mea speră, tot aşa,
că primăvára mă va lumina
în toamna vieţii cu înc-o minune.

ANTONIO MACHADO

COPACUL

De cum am început să-l tai

copacul s-a arătat de ne-nvins.

Coroana-i vuieşte sălbatic şi până departe

tulpina-şi încordează muşchii tari,

rădăcinile ţin piept de pretutindeni.

Am ales cu minuţie locul în care să cadă

şi locul mi s-a părut potrivit pentru ultimu-i loc de odihnă

– acum lucrez fără nicio plăcere

ca un osândit pe viaţă-n lanţul său.

Seva toceşte sunetul fierăstrăului

în timp ce marele puls al copacului

bate nevăzut şi adânc

dinlăuntrul tulpinei.

Negre furnici mişună deasupra

scoarţei nepăsătoare şi nimeni nu presimte

catastrofa. Oţelul îşi asumă

până la urmă şi dreptul acesta – deşi

copacul e cel ce are ultimul cuvânt:

el singur decide când se cuvine să cadă,

secunda exactă a capitulării sale.

Însă când trunchiul i s-a lungit la pământ

şi-şi descrie deasupra pământului umbra –

atunci cu adevărat e înfrânt;

fără apărare, ca o balenă naufragiată

pe faţa apelor,

încearcă mirat să găsească ieşire

acestei noi şi ciudate

orizontale vieţi. Un murmur

răzbate din coroană, crengile

se-ndoaie văitându-se la pământ.

Frunzele se desprind şi cad,

crengile i se amputează una câte una.

N-a mai rămas decât trunchiul

ciuntit, paralizat de forţa gravitaţiei.

Descurc locul,

mătur,

fac după mine curat

ca la un loc al crimei,

apoi aprind un rug de cadavre

negre şi albe de fum,

le privesc răsucindu-se-n sus

pe drumul lor în imponderabil,

flamuri de scrum se învălătucesc din

răsuflarea fierbinte a copacului,

se împrăştie ca nişte vorbe rostite încet,

cad moale în apă –

vânturi le cară departe

peste mlaştini, aproape de tot

nimicite.

NIKLAS TÖRNLUND