DUMITRU
MICU – „Ştefan DINCESCU, «ULTIMUL ASALT»“
Nu ştiu să mai fi întâlnit, nu doar la noi, dar
nici în alte literaturi, un autor cu o bibliografie mai derutantă decât a lui
Ştefan Dincescu. Titlurile volumelor sale de
versuri afişează, pe de o parte, apartenenţa la stirpea poeţilor „blestemaţi“
din toate timpurile, iar, pe de alta, concomitent, atracţia spre poezia de
idei, de reflecţie, de inspiraţie livrescă, de expresie ermetizantă sau, în orice caz, insolit intelectualizată. Este
contrariant a citi că sunt „de
acelaşi autor“ cărţi intitulate Viaţă
în pielea goală, Se spânzură
condeiul!, Metaforă tăiată la gât
şi Turnir cu Demostene, Lancea lui Ahile, Adio, Mister Bashô!, Cel de
pe urmă Laocoon sau Decesul
trompetei, Fiii alambicului, Licuricii din infern sau Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyām în
traducere imaginară de Ştefan Dincescu, Jelind
mălinii viscoliţi. Serghei Esenin. Traducere imaginară sau Fiu al Maicii Lot, Pandaliile fericitului Iov, Clóţele
Şeherezadei.
Surpriza
cititorului creşte, desigur, la aflarea faptului că un poet atât de „nărăvaş şi abrupt“ (după Eugen
Negrici), cu un limbaj atât de alandala, este una şi aceeaşi persoană cu
profesorul de română Ştefan Dincă, disciplinat, probabil, şi, cu siguranţă, devotat profesiei sale didactice, de vreme ce a
publicat cărţi consacrate unor chestiuni de gramatică. Tendinţa, în
poezia sa, spre diversitate, spre o diversitate şocantă, învederată în titluri, se exprimă şi altfel, rafinat, în
felurite chipuri, precum recurgerea, în premieră, la procedări
năstruşnice de un fel aparte, ca introducerea „poemului pe două clape“ şi a „poemului
într-un vers“ cu „două uşi“, adică
scris – aparent! – de doi autori, Ştefan Dincescu şi fiul său, Florin Daniel
Dincă, sau reanimarea unor specii poetice defuncte, ca haiku-ul şi rubaiatul. „Poem pe
două clape“ înseamnă, în practica lui Dincescu, o strofă ce
împleteşte, aduse la acelaşi înţeles, versuri proprii şi versuri culese din o
seamă de alţi poeţi, străini, ca Villon, Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Trakl,
şi români, precum Eminescu, Arghezi, Blaga, Radu Gyr, M.R. Paraschivescu,
Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, Marin Sorescu, Ana Blandiana. Una dintre „traducerile imaginare“, cea din Omar Khayyām, implică reactualizarea rubaiatului, nu
neapărat în perfecţia formei sale originare, ci într-o adaptare liberă, ca de altfel şi a haiku-ului. O amuzantă
situaţie apare, în volumul cu
„traducere imaginară“ din Esenin, semnată cu numele combinate ale celor doi
poeţi, cel rus şi cel român, Esenin Dincescu.
Semnalat de
timpuriu de către comentatori, polimorfismul părea, şi chiar este, un implicat
stilistic inalienabil al poeziei lui Ştefan Dincescu. Cea mai nouă antologie
însă, cea de acum, Ultimul asalt,
infirmă, în aspectul formal, presupunerea. Bucăţile din cuprinsul ei apărute anterior, şi nu o singură dată, sub tot atâtea
titluri diferite se intitulează aici,
invariabil, Poem. Prin ceea ce
semnifică şi prin felul în care o fac, titlurile de pe coperţi şi din
interioarele volumelor indică (abscons şi provocator) natura particulară a fiecărei unităţi şi microunităţi textuale, dar şi
(explicit sau în dodii), temperatura caracteristică, în general, dicţiunii
poetice a cultivatorului „metaforei
tăiate la gât“. Temperatură a unei sensibilităţi ulcerate. Ontologic
rebelă faţă de climatul lumii ce o include,
această sensibilitate adoptă, spre a se declara, tonurile derâderii, ale
zeflemelii, ale dispreţului, ale ironiei crude şi ale sarcasmului: expresii,
toate, ale unei negaţii radicale. Dar nu declarată spontan, necontrolat. Oricât
de năpraznică, furia transmiţătorului „pandaliilor lui Iov“ este filtrată prin cultură. Fiecare dintre
volume şi cicluri poartă, ca motto, citate din
personalităţi ale culturii naţionale şi universale. Textele colcăie de nume
istorice, mitologice, biblice, nume
de filosofi, scriitori, artişti, personaje. Din autoexigenţă estetică,
fără îndoială (altfel de ce?), poetul îşi tot reeditează versurile, selectiv,
cu modificări, îşi comasează câte două-trei volume în culegeri antologice.
Ceea
ce, din primul volum de autor, Turnir cu
Demostene, izbeşte atenţia este elementaritatea reprezentărilor, suculenţa cuvintelor, încărcătura
metaforică a unora, nu rareori violenţa
expresiei. Poetul operează cu substantive din sfera semantică a zoologicului
primar, a teluricului (cai, mânji, câini, lupi, cerbi, zăgani, şerpi, arici, dudău, bahnă, topliţă), cu verbe, dar şi adjective aspre sau mustoase până
la exces, unele de circulaţie restrânsă, cu vocabule percutante. Vigoarea acestora creşte în context. În
imaginarul propus de Ştefan Dincescu, ,,nechează
(…) puiandrul cu aripi de foc“, ,,lupul
asudă (…) cu botul în uger“,
,,fraţii Căţelei s-au prăsit în versete“,
,,cerbii (…) rod bălării de stele“, visând ,,dudău de cântece“, ,,şerpii cu
ochii prăvăliţi în seu“ ies ,,luluind, la paradă“, „fluturii sculptează poeme în vânt“, din toate părţile „ţâşnesc
ciocârlii“, ,,mierlele s-au storcoşit / de-o iarnă
putrezind ocoale“. Acest imaginar poetic este străbătut de făpturi
urâcioase, demonice, de zapcii, imbrohori,
sicari, şi chiar de însuşi diavol. Poetul s-ar vrea „vâlvătaie în vatră“, dar ,,sufletul meu îmbăloşează o scară“ şi se
întreţine cu Necuratul: „La masă cu Satan
îmi băui ceaiul“.
Notele
individualizante ale poemelor din Turnir
cu Demostene trec în volumele următoare, multiplicate şi supradimensionate.
La nivel lexical, sare în ochi abundenţa termenilor locali şi arhaici, ca şi a
celor odinioară tabu, vulgari până la obscenitate. Pentru înţelegerea multora
dintre cei din prima categorie (zglăvogi, cabaz, ispol, zăblău, imbrohori, ciocârtit, lerfă, a sfoiegi, coşave, gogleze, ociog, năprui, dănac etc.) trebuie apelat la dicţionare speciale. Un provincialism: clóţă (cloşcă, clocă) apare
chiar în atât de bizarul titlu al
culegerii Clóţele Şeherezadei. Un alt
fapt de stil caracteristic este larga prezenţă a rimelor interioare. Rimează,
în interiorul câte unui vers, atât cuvinte, luate izolat, cât şi
propoziţii: ,,tainele, fainele“, „lină lumină calină“, „când tandru, când puiandru“, „Lot şi caşalot“, „ovaţii şi fustigaţii“, „Cristoşi păguboşi“, „larii şi avarii“, ,,fântânile, săptămânile“, ,,mâinile, pâinile“, „privighetorile,
zorile“, „ploilor, boilor, oilor“,
„şatră mă latră“, „zei derbedei“, ,,ciocârlan de porţelan“, ,,Întreb ninsoarea: «Unde-i visarea?» (…). /
Întreb căpriorul: «Unde-i izvorul?» (…). / Întreb copaia: «Unde-i văpaia?» (…).
/ Întreb sonetul: «Unde-i poetul?» (…).“
Nu
doar lexicul, ci toate componentele limbajului, implicit toate mijloacele de plasticizare, sunt organe ale unei poetici a demitizării şi a
desacralizării. Enunţurile sunt cinice,
provocatoare, sacrilege, sceneria poetică se constituie în spaţii ale
degradării fiinţei, ale păcatului şi
ale damnării. Subiectul liric cheamă o „fată
cu pistrui“ într-o „magherniţă“,
ce-i drept, „cu damf de soare“, pentru ca ,,să
coşcovim năplaiul din icoane“. ,,Lihnit
şi posac, zgribulit şi sărac“,
„scuipat de fraţi“, „tras pe sfoară“ de ,,îngerii Domnului“, ,,plesnit
peste limbă c-o nuia“, ,,pictat în
cărbune“, constrâns, ,,într-un orăşel
cu fluierari“, să „cânte dintr-o
cociorvă“, el ,,se iscăleşte pe
ficaţii leoaicei flămânde“ şi ar vrea „să-şi
umfle versul cu pompa de la bicicletă“. Experienţele lui se petrec în medii corupte până
la îndrăcire, într-o lume în care ,,sub
pod un cerşetor / şi-un câine jigărit / ling jegul din acelaşi blid“, ,,păsări de pradă – vorace, inept – / ne
ciopârţesc ficaţii, îndurerate“, ,,soare
nasol / se rupe din beznă, din ghiol, / ca un porc din nămol“, ,,Caiafa / spală maţele de porc / în
creierii privighetorii“, ,,poveştile
îngheaţă / în jegul zeilor plângând“, ,,din
ieslea nopţii, / căţeaua Iudei varsă pui“, ,,uşile soarelui sar din ţâţâni“. Totul, în această lume, este, ca în poezia
expresionistă, ca în ,,The Waste Land“ a lui T.S. Eliot, ca
în Plumb-ul şi Scântei-le galbene ale lui Bacovia, ca în arghezienele Evoluţii şi Triumful,
decăzut, deposedat de orice aură. ,,Privighetorile s-au încleiat în beznă (…)“,
poezia ,,cu beregata retezată, / îşi
clefăie tărâţele, scrumul“. Metafora este ,,vădană (…)
tăiată la gât“. Sacrul este pervertit, redus la derizoriu. ,,Raskolnikov s-a pensionat: nu se mai
interesează / nici de gâturile noastre, nici de şira spinării“. În
curând, Montezuma va solicita să-i fie
lacheu poetului, care, ,,iarna şi vara“, se va da „cu Nefertiti pe derdeluş“. „Calchas jupoaie ţapul cherchelit“, Agamemnon ,,se roagă (…) în costum de gâde“. Devenit un
simplu ,,coţcar“, ,,Ulise fierbe zgură“. Orfeu este ,,scopit“. ,,Solomon îşi peticeşte
sacul / Cu Biblia şi comănacul“, ,,Abel,
nimfomanul, / vinde-n iarmaroace Biblia, Coranul“. ,,Mefisto saltă
zeii cu cricul“. Dumnezeu însuşi
a ajuns un ,,boşorog“, cu ,,creierii
spălaţi“, un derbedeu, „sârguincios
chiulangiu la orele de
religie“, care „stucheşte“,
care ,,face semne cu mâna, golăneşte“ şi,
în cele din urmă, ,,se spânzură cu iţarii“. În locul zeilor şi al
eroilor venerabili, au apărut – spre a stăpâni pământul – Humbaba, Mengele,
Caligula, Maica Lot şi Iuda. Temporal, macrounitatea care focalizează
fenomenalităţile degenerescenţei speţei
umane, erorile, insanităţile, monstruozităţile este ,,veacul“. Veacul nostru: în înţeles nu de secol, ci de epocă. Pentru a-l defini,
poetul recurge la toate epitetele infamante:
,,greţos“, ,,idiot“, ,,găgăuţ“, ,,guşat“ şi – considerându-l factor
regresiv în devenirea istorică („veacule,
racule“) – îl ,,dă dracului“.
Rezumativ
vorbind, sursa discursului poetic al lui Ştefan Dincescu este sentimentul de a se găsi (cum zicea Arghezi)
,,cu toate-n veac nepotrivit“.
Aşteptându-l în zadar pe Godot, imaginat ca un Mecena prin care ar fi să-i ,,bată în porţi / cerbul cu soarele-n coarne“,
poetul se întreabă, exasperat, cât va dura condiţia lui de exilat într-o
provincie analoagă celei a lui J. Laforgue („Ô riches nuits! Je me meurs, / La province
dans le cœur!“)
În deznădejdea lui, damnatul se adresează mamei. Mamei pământeşti: „Stai lângă
mine, maică, lângă mine, / pe scăunel – de strajă – lângă pat!“, dar şi celei din cer: ,,Maică Marie, mi-e trupul curat, / mi-e gândul în rană scăldat! / Maică Marie, mi-e verbul curat, / mi-e versul de zei înfiat!“ Adorarea „eternului feminin“, în variantă
maternă, ar putea explica momentane liniştiri ale sufletului zbuciumat,
generatoare de visări idilice, precum cea din „Carpen“: „Zăvoi pictat într-o mărgea de rouă. / Goi pescuiam luceferi c-o nuia. / Oh, aşteptam în fiecare oră / o ciocârlie-n gheare să mă ia / să ne înece în văzduh! //
Pe ghizdurile Desnăţuiului pripit / poemele şi le scria pământul. / Un clopot
cald mă ogoia / şi ne clădea în zbor / Cuvântul.“
Idilicul apare, în poemele lui Ştefan Dincescu, doar incidental. Covârşitoare
sunt stările depresive, deznădejdile, sarcasmul, decorurile sumbre, infernale.
Infernală, după cum se vede, lumea poeziei lui Ştefan Dincescu nu este, totuşi,
un tărâm al damnării eterne, al întunericului absolut.
Ultimul volum anterior antologiei pe care aţi deschis-o se intitulează Licuricii din infern. Un iad cu licurici
parcă nu este chiar iad. Mai ales unul în care sunt (potrivit altui titlu) şi
privighetori („Privighetorile din Valea
Sidim“). Sunt şi mălini, „viscoliţi“,
dar încă nu dărâmaţi („Jelind mălinii viscoliţi“). Unde există copaci, păsări, licurici
poate licări speranţa mântuirii. În
plan poetic, s-ar putea ca „asaltul“
notificat în antologia de faţă să nu fie „ultimul“.
S-ar putea ca viitoarele producţii lirice ale autorului să includă şi o primenire a naturii inspiraţiei.
Prof. univ. dr.
DUMITRU MICU
