FIRDOUSI,Tună, vers răzbunător!

FIRDOUSI

(935 – 1020)

SCRISOAREA CĂTRE ŞAHUL MAHMUD

O, Mahmud atotputernic şi bicisnic padişah,

dacă n-ai o conştiinţă, teme-te măcar de-Allah!

Nu-mi eşti tu pe tron întâiul. Mult mai falnici împăraţi

fost-au mai demult – ’nainte-ţi – în Iran înscăunaţi.

Oşti aveau mult mai temute, mult mai pline visterii,

nici nu-i părăsea norocul tocma-n toi de bătălii.

Nu-i înfumura coroana, şi nu-i luminau sub nări –

numai la belşug de-ospăţuri – flacăra de lumânări...

Dar un şah, când tronu-şi face strungă pentru tâlhărit,

soarta, fruntea înfierează cu-al ruşinii fier topit.

Mic stăpânitor al lumii, mare-n fumuri şi dispreţ,

mi te miră poate verbul stihului meu îndrăzneţ?

Tu cu-a gâdelui secure libertate-ai frânt... Aleu!

M-ai fi vrut să-ţi fiu un câine, dar îţi stau în cale – leu!

Tu n-ai auzit cuvântu-mi care-l mânui – fulger crunt?

Tremură! Cu cuget liber, gata, şahule, te-nfrunt!

Ştiu: o şoaptă veninoasă la ureche­-ţi mă huli,

că-l slăvesc pe proorocul mazilit, calif Alii,

şi ţi-ai pus atunci sigiliu peste soarta mea, gigant,

dând porunci să mă zdrumice tălpile de elefant.

Da! Poetul recunoaşte: lui Alii i-aş face loc

peste oameni să domnească, între-Allah şi prooroc.

Chiar dacă mă tragi în ţeapă, sau mă arzi, ori mă-nvenini –

nu doar Mohamed mi-i faclă, şi Alii îmi dă lumini.

Sunt şi alţi şahi, o, Mahmude! Ei, în visteria lor,

nu-şi ţin inima sub cheie... Tună, vers răzbunător!

Dă de veste la o lume că, sub sceptru-unui intrus,

a trăit rapsodul falnic: Firdousi de la Tus.

Despre şahii drepţi din vremuri Firdousi stihui

epopeea persiană scrisă-n vechiul grai „parsi”.

Scris-am, ritm şi rime, stihuri mii o sută douăzeci –

şahii de odinioară zugrăvindu-mi-i pe veci.

Zugrăvii armuri şi zale, ipingele ostăşeşti,

scuturi, platoşe, pumnale, arcurile-mpărăteşti,

lănci şi prăstii şi arcane şi-aripatele săgeţi,

şesuri, văi, păduri, oceane, şi cetăţi şi călăreţi,

zugrăvii şi telegarii şi măgarii urecheaţi,

zugrăvii balauri negri, elefanţii cei colţaţi,

şi toţi zgripţorii ce-n beznă varsă flăcări până pier,

şi toţi dracii de pe lume şi toţi îngerii din cer!

Zugrăvii duşmanii noştri. Pe prieteni – zugrăvii.

Zugrăvii toţi şahii, prinţii duşi din lumea celor vii.

Slava lor e colb. Mormântul li-i tăcut, tăceri se cern...

Din morminte înviază doar prin versul meu etern.

Hei, Mahmud, o criptă mută ţi se cască sub picior.

Eu, cu telegari de vesuri, te târăsc spre viitor.

Veac de veac, viitorimii îi aduc şi chipu-ţi slut...

Nărui-se-vor palate sub furtuni şi ploi – în lut,

însă stihurile mele vor dura în veci de veci

ca o lume de planete – mii o sută douăzeci!

Veacuri vor pluti ca neguri peste hronicu-mi crăiesc,

şi-orice om, citind, va spune: „E măreţ, dumnezeiesc!”

Da! Am zămislit o lume cu-astă mână... Pe pământ,

cine-a mai zvârlit atâtea semincioare de cuvânt...?

Unu-a cizelat în stihuri străluciri de diamant,

iar prin vorbe ce scânteie străluceşte cestălant.

Stihul strălucit să fie, se sfârşiră multe vieţi –

ce-am făcut în poezie, n-au făcut atâţi poeţi. 

Ani, trezeci, pe manuscripte, m-am trudit, an după an,

să cuprind în mii de rime măreţia ta, Iran!

Iată-olobul vieţii mele! De ştiai, o, şah Mahmud,

că-n treizeci de ani de zile doar sudori de sânge-asud,

tu, nemaigăsind răsplată pentru merit în ţinut –

lângă tine-n tron, alături, braţ la braţ, m-ai fi ţinut.

Ani, treizeci, şi zi şi noapte, peana-n cronici se-nmuie –

rob, trudii să scriu poema persiană: ŞAH-NAME.

(Jug care mi-ai frânt cerbicea, binecuvântat să fii!)

Iată-mi stă în faţă cartea, cartea mea despre şăhii.

Şi credeam de-acum că şahul mi-o va preţui în schimb,

şi, pe merit, o să-i pună al cinstirii sale nimb...

Păr cărunt, ruşine ţie! De la masa lui de şah,

drept răsplată că mi-i cartea zămislirea lui Allah,

vrednică de-a sta-ntre flamuri de victorie – repet:

de la masă-i padişahul îmi trimise un ... şerbet.

Iată-mi răsplătirea muncii: apă dulce-ntr-un pahar.

Cum să uit sfruntarea-aceasta? Dulcele şerbet amar?

Spuneţi-mi Mahmud de face cât un ban coclit şi chior?

Jalnicul cârmaci – mi-i silă josnicia să-i măsor!

Nu! Oricât în cin şi cinste mi-l ridici pe-un fiu de rob,

chiar de-i padişah, rămâne slugă, mercenar neghiob!

Pe-un neguţător de ambră de-l atingi cu haina lin,

duci o undă de mireasmă – chihlimbar până-n cămin.

Dar, c-un cărbunar o vreme de-ţi petreci şi de-l atingi,

albul tău veşmânt se umple de-al cărbunilor funingi.

Deci nădejdea în cei josnici nu ţi-o pune nici atât –

sufletul să nu-ţi faci negru, haina cum ţi-ai mohorât.

De-ai fi fost, o, şah Mahmude, padişah adevărat,

faţa ta de la un geniu n-o-ntorceai înfumurat.

De la mine, vechi legende auzeai de prin strămoşi,

ochii să-ţi răsfeţi, urechea, şi miresme s-amiroşi.

Truda mea până la ceruri ai fi ridicat-o-n cin,

n-aş mai fi băut amarul apei dulci să mă-nvenin,

şi-ntr-o lume de belşuguri, la optzeci de ani ai mei,

n-ar tânji un Firdousi, după-o pâine şi-un bordei.

Scris-am stihuiri măreţe nu din dorul de isprăvi,

ci a ţării măreţie s-o înalţ mai sus de slăvi,

să fac şahul şi poporul să urmeze drepte căi,

să-şi deschidă şahu-n vreme vultureşte ochii săi,

să-i aprind simţiri înalte şi să-i amintesc dibaci,

că, având în mâini puterea, bine trebuie să faci!

Dar de eşti uituc, Mahmude, ori să mă asculţi nu vrei –

sufletul atunci în flăcări ţi se mistuie-n scântei!

M-ai rănit. Ţi-am pus în frunte al satirei roşu fier –

şi satira mea te-o arde, oameni cât vor fi sub cer...

FIRDOUSI

SCRISOAREA LUI FIRDUSI CĂTRĂ ŞAHUL MAHMUD 

De-ţi baţi de mine joc, Alah ne-aude 

Şi-n veci bătut de el vei fi, Mahmude! 

Fiindcă porţi şi tu regescul semn 

Şi stai pe-un tron de care eşti nedemn, 

Credeai că nimeni nu se va-ncumete 

Să-ţi fie-acuzator, ca să te-arete 

Şi-n faţă să-ţi arunce-al său dispreţ? 

Dar iată-mă că sunt aşa-ndrăzneţ! 

De ce n-aş şi-ndrăzni să fiu atare? 

Fiindc-aş fi prea mic, iar tu eşti mare? 

Şi-aş fi un prost de rând şi-un geniu tu 

Şi-un om cinstit şi nobil, iar eu nu? 

Te-ascult, Mahmude, şi-ţi admir ştiinţa! 

Toţii regii răi s-asamănă-n credinţa 

C-ai lor supuşi o turmă sunt de robi, 

Cu toţii orbi şi-asemeni de neghiobi. 

Căci dac-ar fi altfel, nu se-nţelege 

De ce-ar răbda orice le face-un rege. 

Şi-aşa, credeai că, dacă-ţi sunt supus, 

Eu n-am să văd cum sunt pe cruce pus

Şi, chiar văzând, eu n-o să am tăria

Să zbier, ca să-ţi arăt neomenia!

O, şah Mahmud, de m-ai crezut un miel,

Cumplit război avea-vei tu cu el,

Căci nu-s un miel fricos precum m-ai crede,

Ci leu flămând ce-n pripă să repede.

Şi n-ai ştiut ce furii-n mine sunt,

Ce suliţi port în sprintenu-mi cuvânt,

Ce fulger mi-e-n condei şi-aprins ce scapăr!

Ei, da! Tu m-ai lovit, iar eu mă apăr,

Şi-oricine vede clar că asta vreu

Şi-n cearta asta nu-s de vină eu,

Căci tu ai vrut să ai cu noi de furcă

Şi, dac-ai vrut să-ncurci, acum descurcă!

Mişeii-au îndrăznit a mă huli.

Că nu-s devot cu totul lui Ali,

Iar tu, un biet bătrîn, le dai crezare.

Dar iată, jur pe sceptrul tău, pe care

Mai bine-ar fi să-l schimbi într-un ciomag,

Mi-e drag profetul, cum şî-Ali mi-e drag;

Şi-oricât m-or fi hulind prigonitorii,

Pe-aceştia doi – şi demn, şi plini de glorii –

Fidel îi voi iubi şi-acum şi-n veci.

Tu poţi să mă sugrumi ori să mă-neci,

Şi poţi să pui – cum cer şi sicofanţii –

Sub tălpi să mă strivească elefanţii:

Şi totuşi sfânt pe-Ali îl voi ţinea.

Oh, ce-ngrijat eşti de credinţa mea!

Dar, rogu-te, Mahmude, vezi de tine,

De-a ta credinţă şi de propriu-ţi bine,

Şi vezi să nu te-abaţi din drumul viu!

Căci mintea, cât-o ai în cap, ţi-o ştiu

Cât firul de nisip, dar nor ţi-e fumul

Şi-un biet ca tine lesne pierde drumul!

Căci dac-a mea credinţă vrei s-o pui

Cu-a ta-n cântar, atâta pot să-ţi spui,

Că ştie Dumnezeu şi-adună-n carte,

Scăzând oricui ce-ntâi şi-ntâi împarte.

Şi cred că-n faţa lui, când noi vom sta,

Cu-a mea credinţă eu – şi tu cu-a ta –

Eu, biet cum sunt, în faţă-i pot protege

Şi-o sută de patroni ca tine, rege!

Şi-acum declar solemn că eu, poetul,

În numele lui Mohamed profetul

Şi-al lui Ali, am scris al meu poem,

Dar nu pentru Mahmud, pe care-l chem

Şi-acum şi peste veci în judecată

Şi-Alah din cer ca pe-un hain să-l bată!

Cu-al meu poem, Mahmude, te mâdreşti:

Ci-n care chip părtaş la el tu eşti?

Câţi regi au azi şi-n veac de-acum fiinţă,

Aşa să aibă toţi întru ştiinţă:

Că nu-l cunosc pe-acest Mahmud, că eu

N-aştept să-mi dea Mahmuzii premiul meu.

Dar cine-i el să-şi bată-n faţă-mi pieptul?

Puţini sunt cei ce-au nume dat cu dreptul,

Dar nesfârşit de mulţi sunt proştii cari

Numiţi ne sunt de cei nemernici „mari";

Dar nume, dacă vrei, al meu e nume,

Căci nimeni n-a mai fost Firdusi-n lume!

Puterea lumii prea puţină fu

Să nască pe-un Firdusi pân-acu.

Ca stelele pe cer roiesc poeţii,

Mulţi buni, dar mulţi o pacoste-a vieţii,

Şi cântă tot ce ştiu prin univers.

Găseşti la unii şi putere-n vers,

Dar cei mai mult sunt triste roţi de moară –

Nu-i vulturul ce e, fiindcă zboară,

Căci zboară şi-un gâscan din gard în gard;

Şi nu-s aloe – orice tăciuni ce ard.

Asculte-aceşti poeţi şi vorbe crude,

Căci prea te faci de râs cu ei, Mahmude!

Eu mi-am clădit acest al meu poem

Din tot ce noi mai plin de glorie-avem

Şi-n grai, şi-n sunet, şi-n culoare:

Poem ce-i râu de raze scurs din soare.

Dar nu-s acestea care-l fac etern,

Ci-al artei simţ, prin care-avui să cern

Tot ce-am putut din basm şi cărţi alege –

Şi-al meu talent care-a putut să-nchege.

De fapte mari, de regi, de bătălii,

Cuprinde-o sută douăzeci de mii

De versuri cartea mea – şi-această carte

Istoria ţării în două ne-o desparte.

Eu vi-am cântat şi-amici, şi inimici,

Femei frumoase şi bărbaţi voinici

Şi cai, şi care, corturi de corăbii,

Şi scuturi, coifuri, paveze şi săbii,

Şi lănci, şi lanţuri, arcuri şi săgeţi –

Cât n-au cântat o miie de poeţi!

Câmpii şi văi, pustiuri şi păduri,

Şi munţi, şi ape, oraşe mari şi sate

Şi clocot ele mulţimi nenumărate

Cu vuiete de oşti, cu vai de guri

Şi tropot, freamăt, muget, şi-ntre ele

Şi zmei, şi gini, şi draci, şi duhuri rele

Şi regi cari-au făcut, de sânge uzi,

Cât nu vor face-o mie de Mahmuzi!

Am scos din cronici fapte şi istorii

Şi-am fost oglinda vecinicelor glorii.

Trecutul vechi, de praf acoperit,

Luceşte-acum, prin minte-ntinerit –

Iranul vechi, de mult făcut ruine,

Trăieşte-o viaţă-n veci, de-acum prin mine!

Acestea le-am făcut. Şi-aş vrea s-aud

Ce parte-ai tu la ele, şah Mahmud!

Vai, şah zgârcit! Eu ţi-am lăsat avere,

Ce-a pururi e tot ea şi-n veci nu piere.

Când fi-vei mort de mult şi când uitat

Va fi chiar faptul c-ai trăit şi-ai stat,

Atunci, departe-a vremii-ngrămădire

Prin mine va mai da de tine-o ştire;

Atunci de tine-atâta scris va sta:

Că eu, Firdusi, am scris pe vremea ta!

Nu tu mă vei purta prin timp ce vine,

Povară pe-al tău gât, ci eu pe tine!

Acum văd eu ce vinovat îţi sunt!...

Bătute de furtuni, de ploi şi vânt,

Cu timpul cad palatele regale

Şi zboară stol de lilieci prin sale,

Clocesc pe scumpe tronuri cucuvăi

Şi regi ajung paiangenii-n odăi,

Iar pe-unde vi-aţi plimbat mărirea seacă,

Şopârle şi guzgani au să petreacă!

Dar ce-am clădit eu, rege, pentru voi,

Nu-i turn ca să-l dărâme vânt şi ploi

Şi nici furtuni pe lumea toată vruna!

Afară, poate, de-ar veni furtuna

Ce-ntregul neam ni l-ar strivi-ntr-un fel,

Că n-ar mai rămânea nici praf din el,

Şi nici atunci! Mi-ar stinge, cred, cuvântul

Furtuna, numai, ce-ar strivi pământul!

Bătrân de-optzeei de ani, bolnav ce zac

Şi-acum aproape orb şi om sărac,

Eu totuşi ridicai şi-acea povară

La care şi-alţii-o mie se-ncercară

Şi n-au putut-o nici urni; dar eu

Cu drag am biruit şi-atâta greu.

Trăim în lipsă şi scriiam cu anii;

Plâgeau amicii şi râdeau duşmanii

Pe truda mea şi gândul meu semeţ,

Dar eu, acoperit de-al lor dispreţ,

Mi-am rupt, din nervi bucată de bucată,

Căci tu-mi promiseşi altfel de răsplată.

Uşor îţi este-a sta pe-un tron răpit,

Mâncând şi bând, pe perne tolănit;

Dar eu, şi zi şi noapte-n trudă mare,

Treizeci de ani muncii fără-ncetare

Să-ţi fac un monument – şi l-am făcut!

Iar tu, nărodul de noroc bătut,

În loc să-mi dai făgăduita parte,

Spre-a nu mai fi sărac şi mai departe

Şi-n pace să-mi petrec al vieţii rest,

Tu, şah Mahmud, în nobilul tău gest

Ţi-ai strâns la piept enorma ta avere

Şi plată tu mi-ai dat – un ol de bere!

Priviţi-l, veacuri! Şi vă fie-ndemn,

Poeţilor, de-a scrie pentr-un rege!

Acest lipsit de cinste şi de lege,

Ce nici de-un strop de apă nu e demn,

Îmi ia-n dispreţ puterea ce mi-e dată

De cel ce-ntregii lumi îi este tată,

De cel ce m-a ursit din veci să fiu

Firdusi-acel ce-acestea i le scriu!

Vai, tu, ciupercă de pe vârf de cracă!

Bătrânule neghiob, ce crezi, că dacă

Îţi puse-o soartă tristă mâna-n păr,

Eşti mare om şi rege-ntr-adevăr?

Dar soarta asta, care-orbeşte vine,

Putea nălţa – cum te-a nălţat pe tine –

Pe-oricare-un biet golan şi prost la fel

Şi chiar şi pe-un nărod şi mai mişel

De cum eşti tu – deşi-n mişelătate

Nu cred că ai vrun naş, nici măcar frate!

De-ar fi acest Mahmud născut din rob,

Pe-atât de darnic cât e de neghiob,

Iar mintea lui de nu i-ar sta-n picioare,

De mult el mi-ar fi dat regesc-onoare !

De-ar fi el nobil cât e de poltron,

Alături lui el m-ar fi pus pe tron,

Dar ce să ceri acelui ce nu ştie

Ce-i drept şi demn şi ce-i mărinimie?

Când ia, e sănătos, când dă-i bolnav,

Şi ce să ştie-altce un pui de sclav!

Un fiu de sclav nu-nvaţă maiestate,

Şi teama lui e numai că-l vei bate!

Şi când ridici din pulbere-un mişel

Şi-apoi aştepţi răsplată de la el,

E ca şi când ai creşte-n sân un şerpe

Şi-ai cere grâu din piatra stâncii sterpe,

Pe-un spine poţi să-l răsădeşti şi-n rai

Şi hrană, miere şi nectar să-i dai;

El tot ghimpos va fi-a pururi spine

Şi-amare boabe dând, dar nu smochine!

De cei ce vând parfum când eşti atins,

Tu-n haine prinzi mirosul lor distins;

Dar când te-ating acei ce vând cărbune,

Pe haine-un scrum de zgură ţi se pune.

Poţi face strâmbături din drepţi copaci,

Dar drepţi pe cei ce-s strâmbi nu poţi să-i faci.

Pe-un negru nici trei mări nu pot să-l spele,

Şi-un rău născut va face-a pururi rele.

Învaţ-acestea, rege drept şi bun,

Şi ia-le-n cap, căci ţie ţi le spun!

În versuri tari şi pline de mânie

De-aceea scriu ce-am scris, ca să se ştie,

Ca nu cumva să crezi că eu mă tem

De ura ta şi-al popilor blăstem;

Şi nu cumva să lase-acum şi-odată

Becisnicul tău nume, rege,-o pată

Pe-al meu poem; şi minte ca să-nveţi

Să nu-ţi mai faci distracţii din poeţi,

Bătându-ţi joc de ei ca azi de mine!

Căci vrunul dintre ei – mâhnit, vezi bine –

Îţi toarnă-n cap mânia-i de poet

Şi-ţi zvârle-n faţă-atare vrun pamflet,

Că zece mii de bivoli din rovine

Să n-aib-atât noroi pe ei, ca tine.

Şi teme-te de el! Că-n zi de-apoi,

Când sta-veţi la judeţul sfânt, voi doi –

Tu mândru şi neghiob privind profetul,

Dar blând privindu-l şi-umilit poetul,

Alah va zice îngerului său:

„Fă mare-abisul între bun şi rău!

Şi-n foc să-l arzi pe şah, că e de vină!

Dar du poetu-n vecinica lumină!" 

GEORGE COŞBUC