JORGE GUILLÉN, IUBIRE ADORMITĂ

JORGE GUILLÉN

 (18 ianuarie 1893, Valladolid – 6 februarie 1984, Malaga)

OPERA POETICĂ

◊ CÂNTEC (1928)

◊ STRIGĂT (1957)

◊ OMAGIU (1967)

„Nimeni n-a demonstrat, mai masiv ca Jorge

Guillén, că există o poezie a faptului de cultură,

exact aşa cum există o poezie a faptelor de viaţă

sau a faptelor istorice. Unui sentiment al lucrurilor,

exprimat în accente de un patetism strălucitor,

în pofida formei atât de riguroase; unui sentiment

al Istoriei, convertit în strigăt de avertisment,

dar şi de participare, i se adaugă acum un

sentiment al culturii, cristalizând ca o plastică

laudă a puterii creatoare. Obsedat de perfecţiunea

lucrurilor şi de perfecţiunea morală a insului

uman, Jorge Guillén a fost, totodată, obsedat

de perfecţiunea operei sale, de rotunditatea ei.

 (...) Exemplară, poetic vorbind, prin rigoarea

şi luciditatea care prezidează la alcătuirea ei,

prin forţa existenţială a angajamentului liric,

poezia lui Jorge Guillén este în acelaşi timp

exemplară, omeneşte vorbind, prin

pathosul pe care-l degajă în contact cu lucrurile,

cu evenimentele şi cu valorile, prin generoasa

disponibilitate a sufletului de a recepta

simfonic marele spectacol al Lumii.”

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ

SÂNGELE-AŞTEAPTĂ MEREU

Sângele-aşteaptă aici. La-ntâlnire mă cheamă. 

Stăruie, cere mai mult tot mereu. Vrea iubire.
Fără de tine, o, lume,-s pierdut. Ţine seamă,
Apără-mi sacra tăcere pe culmi de uimire.

AMINTIRILE

Ce s-a ales de-acele iuţi zile care-n turmă

Trecură, vai! prin inimi? Neobosit şi orb,
Doar el câştigă. Câte plăceri – cele din urmă!
O, timp, fugind îmi spulberi simţirea într-un sorb!

IUBIRE ADORMITĂ

Dormeai şi, dintr-odată, cu braţul ridicat

Tu mi-ai cuprins nesomnul. Îndepărtai tu, oare,
Astfèl vegheata noapte, sub raza lunii clare?
Stăteam cuprins în somnu-ţi şi m-am simţit visat.

SPRE POEM

Un ritm cum mă desprinde simt de-această

Dezordine în care rătăcesc.
În voia lui lăsându-mă, găsesc
Lumina blândă pe-o terasă vastă.

Mi-e călăuză ritmul ce trasează

O ordine, şi mă despic deplin
De nencetatul murmur cu venin,
Mai rău decât tăcerea, mută groază.

Se-mprăştie coşmar după coşmar

Prin vorbe hotărâte să scânteie
În spaţiul cucerit al plinătăţii.

Şi sunetul profil îmi dă plenar.
Încremenirea formei mi-este cheie.
Durerile-mi închin seninătăţii.

PE MARGINEA ODISEII

NAUFRAGIAT UIMIT

Pe plajă refugiindu-se Odiseu,

Naufragiat şi gol,

Zări câteva fete.

Ele-au fugit. Rămas-a nemişcată

Doar una. Talia-şi înalţă mândru.

Încremenire! Acoperit cu frunze

Naufragiatul prins-a să vorbească.

Cu glas înflăcărat, privirea fermecată.

„Cine eşti tu, o, prea frumoasă fată

Cu braţe-atât de albe? Eşti zeiţă

Din ceruri coborâtă pe pământ?

Ori doar femeie

Asemenea cu zeii?

Ferice de părinţii ce te-au adus pe lume.

Nicicând zărit-au ochii mei aşa mândreţe,

De-Artemis vrednică, odraslă a lui Zeus.  

O dată doar am fost mişcat ca-n aste clipe.

La Delos, lângă-altarul lui Apolo,  

Când am zărit un palmier atât de zvelt,

Că am simţit cum inima-mi tresaltă.  

Iertare-ţi cer că gol mă-nfăţişez privirii tale.”

Zâmbi femeia cea cu braţe albe.  

„Oricine-ai fi, străine...” Şi zâmbea.

Strălucitoare, mândră. Nausica!

PE MARGINEA CĂRŢII O MIE Şl UNA DE NOPŢI

IMINENŢĂ

Atunci am zis: „Sezam.” Pe nesimţite,

Solemn şi tainic uşa s-a deschis.

Am fost cuprins de-o-nfiorare blândă

Şi totuşi am pătruns nestânjenit.

Mă susţinea imbold pornit din suflet.

Deodată o-ncăpere am zărit.

Uriaşe candelabre sclipitoare

La o chermeză fără musafiri.

Între oglinzi, covoare şi tablouri

Rămas-am singur. Vană strălucire

Pe cel predestinat aci-l aşteaptă.

M-am repezit spre soarele şi pacea

Latente ale gloriei mature.

E fermă hotărârea mea. Atunci...

PE MARGINEA LUI QUEVEDO

OBSESIE

Din pântece la zdup ajuns-am, iată,

Iar de la zdup voi nimeri-n mormânt...

Nainte de-a te naşte şi după ce-ai murit

Să fii-n desăvârşire – de-a pururi ferecat:

În pântecele mamei, ca-ntr-un mormânt uitat,

Eşti beznă ocrotită. E locul multdorit.

De duşmani şi primejdii sunteţi atunci feriţi.

Ermetică, secretă, interioară stare,

Neprihănit loc unde e totu-n nemişcare.

Adâncuri  tenebroase: în  fericire, fiţi.

Dar s-a-ntrerupt această păzită vieţuire.

Prin naştere-i împinsă fiinţa-n aspru joc.

Deşi scăldată-n soare, viaţa-i nenoroc,

Nelinişte,-nchisoare, şi omu-i năruire.

Iar anii-s aşteptarea de-ntoarcere la pace,

Dorinţa de-a ajunge, la mult visatul punct

De calm. Aci-ngropat e tot zbuciumul defunct.

Probleme nu mai are, e orb acum şi tace.

Anevoios răgazu-i din pântecele sfânt

Şi până-n ceasul morţii, din leagăn la mormânt.

Să vină ora pură, izbăvitoare când

Se-ntrepătrunde mama cu fiul într-un gând.

PE MARGINEA LUI GOETHE

OMENESCUL EFEMER

Zum Augenblicke dürft ich sagen:

Verweile doch, du bist so schön!

(FAUST, 2, V)

Rămâi, tu, interval numit viaţă,  

Viaţă sacră, care-acum dispari

Murind încet

Fără vreun nimb de infinit

Şi nici făgăduinţă de-absolut,

Frumoase clipe azi, urâte mâine,

Dar vii şi dragi mereu, căci sunt reale

Când dincolo ajungi, ofrande sunt:

Pământul, apa, focul le-au adus,

Şi aerul ce-i astăzi transparent,

Iar mâine greu şi-necăcios,

Ofrande naturale

– Ori poate şi divine –

Cu-o forţă superioară ce doreşte

Ca eu s-o stăpânesc

Şi s-o supun la un nivel uman,

De echilibru-aici, pe câmpul nostru,

Recunoştinţă e şi e iubire.

E veşnică Elena?

Eu vreau doar omenescul efemer.

ANTONIO MACHADO

ÎN ADEVĂR

Lui Oreste Macrì

Cu-ncetineli de visător hoinar

Îmbătrânit prematur,

Acel bărbat cutreieră cărări

De soare, colb ori lună.

Chip de înfrânt

Ce umple arhetipul?

Voinţă-având de-a fi bărbat senin

Mereu în ton cu înserarea lină

Vrea certitudini

De la rădăcina

Invulnerabilă a propriului său suflet.

E un miracol

Faptul că totul, pas cu pas pe drumul vieţii,

Atât de simplu e şi-adevărat.

Destin fatal al unui om ales.

Un suflet vrea căldura altui suflet

Într-un contact mântuitor, fecund.

Justiţia întreagă, deocamdată,

E în cuvântul just,

De parcă-ar fi obiectul însuşi

Care-n viziunea lui de trecător

Ne e propus – cu el păşim pe drum –

Pe sine înfăţişându-se

Treptat poetul.

Jur-împrejurul siluetei lui hoinare

Fiinţele şi lumea lor

Se leagă, solidare,

Şi inima cu mintea-n unison,

Şi-atâtea aparenţe  

În ritmuri se transformă

De vers şi univers,

În ciuda lui Cain

Ce se transformă şi câştigă lupte.

Privirea vede clar, şi mâna vrea

Tovărăşie să găsească.

Trecutul – rădăcină visătoare –

A vizionarului privind spre revărsat de zori

O nouă zi curată

Pe-un nou tărâm.