JUAN RAMON JIMÉNEZ
(24 decembrie 1881 – 29 mai 1958)
„Declarat poet pur, Jiménez e totalmente
strein de matematica, parnasiană în fond,
a lui Valéry: pentru el poezia e însăşi
energia secretă a existenţei, mişcarea continuă
a sufletului în direcţia unui zenit
absolut.
Dar e şi o cunoaştere a lucrurilor
care-i «intră cântând în suflet»,
o cunoaştere
a umbrei, a luminii şi a frumuseţii
devenită
aproape dogmă abstractă şi tiranică în raza
căreia limbajul său îşi pierde treptat materialitatea
şi tinde spre puritatea conceptuală
a «florii
fără tulpină şi rădăcină» invocată în unul
din poemele lui. Cuvântul, ca în aserţiunea
lui Heidegger, întemeiază o
realitate,
mai mult decât o numeşte, realitate
ce nu se confundă cu universul obiectiv,
ci îi reproduce esenţa.”
A. E. BACONSKY
O PRIVIGHETOARE
Privighetoare-a
nopţii, ce aştri făcuţi plângeri
ce flori
făcute-acorduri, în inima ta cântă?
Tu, pasăre-a
plăcerii, din ce grădini cu îngeri
sorbi apa cea
curată ce-ţi moaie guşa sfântă?
Ca vocea ta să
fie-n triumf stăpână peste
noaptea de mai,
ce muzici se despletesc în spaţii
naintea ta, din
pieptul tău mic suind pe creste,
imense ca o mare
şi-un cer de incarnaţii?
Oare atlazul
lunii ţi-astupă fina urnă
cu
giuvaiere-azure, frumoase şi fidele?
Un zeu îţi cântă-n
suflet? Din ce adânc nocturnă
eternitate
ciocul tău ciuguleşte stele?
ORĂ IMENSĂ
Tulbură pacea
doar o pasăre, un clopot...
Parcă-ar vorbi
în taină cu-amurgul amândoi.
E liniştea de
aur. E seara de cristale.
Candori
rătăcitoare trec legănând copacii.
Şi dincolo de
toate prin vis pârâul clar
printre
mărgăritare spre infinit aleargă...
Singurătate!
Totul e limpede şi stins...
Tulbură pacea
doar o pasăre, un clopot...
Iubirea e
departe... Nepăsătoare, calmă,
inima-i liberă.
Nici veselă, nici tristă.
Culori,
parfumuri, brize şi cântece o fură...
Parcă-ar pluti
pe lacul unor simţiri imune...
Tulbură pacea
doar o pasăre, un clopot...
Parcă-ai putea
cu mâna s-atingi eternitatea.
INTELIGENŢĂ, DĂ-MI NUMELE...
Inteligenţă,
dă-mi numele
exact al
lucrurilor.
Cuvântul meu
să fie lucrul
însuşi
creat din nou de
propriul meu suflet.
Prin mine să
treacă toţi
cei ce nu le
cunosc, spre lucruri,
prin mine să
treacă toţi
cei ce le uită,
spre lucruri,
prin mine să
treacă toţi
cei care le
iubesc, spre lucruri...
Inteligenţă,
dă-mi numele
exact şi-al tău,
şi-al lor, şi-al
meu şi-al lucrurilor.
EU NU SUNT EU...
Eu nu sunt eu...
Eu sunt cel care
umblă
fără să-l văd,
alăturea de mine;
sunt cel pe care
uneori îl ştiu
şi alteori îl
uit. Sunt cel ce tace
senin, în timp
ce eu vorbesc, sunt
cel ce iartă,
blând, când eu sunt plin de ură,
cel ce se plimbă
– acolo pe unde eu nu sunt,
cel care-o să
rămână în picioare
în timp ce eu
voi coborî-n mormânt.
