WALLACE STEVENS, CARTEA ŞI CANDELA

WALLACE STEVENS

(1879 – 1955)

„Stevens a fost un iubitor de muzică şi de pictură, foarte avizat, un cunoscător excelent, deschis la delicii subtile, îl admira pe George Enescu şi pe Brâncuşi întru a cărui admiraţie se întâlnise cu opuşii săi Pound şi Sandburg, idoli fiindu-i însă impresioniştii şi Debussy, cum o pot atesta poeziile scrise în prima jumătate a carierei sale. (...) Poet al primatului imaginaţiei, el ar putea spune, parafrazând un vers al contemporanului său William Carlos Williams, că nu există lucruri decât în imaginaţia ce le creează (...). Abstractismul extrem al limbajului său, răspunzând unei permanente necestităţi de a concentra poemul asupra lui însuşi – poet al poeziei, îl numea un critic american – duce uneori la preţiozitate, la un navegar cultos, cum ar fi spus Quevedo, obositor şi van. Intervin nuanţe de ironie, un simţ al zădărniciei Eclesiastului şi chiar o amărăciune imperceptibilă; tonul se comprimă şi cuvintele îşi modifică funcţia, capătă valenţe noi ori se neutralizează reciproc, lăsându-ne doar un sentiment confunz de poezie insesizabilă. Poet al meditaţiei închise, circulare, Wallace Stevens e tipul bonzului modern, dedublat, desfăşurând în capela sa foarte greu abordabilă, ritualuri eteroclite, pendulând paradoxal între anacronismul formulei şi magia verbului menit să anticipeze o epocă nouă, necunoscută, a poeziei autarhice – dacă ne putem vreodată imagina o asemenea poezie. În mod straniu, de multe ori el atinge vibraţia cea mai înaltă tocmai atunci

când îl încearcă tristeţea de a nu fi putut eluda existenţa, istoria, societatea, adică tot ceea ce constituie viaţă şi moartea poetului din totdeauna.“

(A.E. BACONSKY, PANORAMA POEZIEI

UNIVERSALE CONTEMPORANE)

 
DIMINEAŢĂ DE DUMINECĂ

I

Complicitatea kimonoului, cafeaua

Târzie, portocalele pe scaunu-nsorit

Şi libertatea verde-a unui papagal

Pe-un covoraş se-amestecă împrăştiind

Răgazul sfânt al unui sacrificiu vechi.

Ea, aţipind, visează-un pic, şi simte sumbra

Năvală a acelei catastrofe

Străvechi, o umbră grea pe luciul apei.

Verzile-aripi lucind şi portocalele-aromate

Par lucruri într-o procesiune-a morţii,

Undind pe-o apă vastă, fără sunet,

Ziua-i o apă vastă, fără sunet,

Purtându-i visătoarele picioare

Pe faţa mării, spre tăcuta Palestina,

Domeniu şters de sânge şi morminte.

II

De ce şi-ar oferi mărinimia – morţii?

Ce e divinitatea, dacă-apare

Numai în umbre fără grai şi-n vise?

Nu va găsi ea-n tihna-acestui soare,

În fructele-aromate,-n aripile verzi, şi altfel

În orice iz şi frumuseţe a ţărânii,

Lucruri la fel de vrednice de-a fi

Iubite, ca şi cugetul la ceruri?

Divinitatea trebuie s-o simtă-n ea:

Patimi de ploi sau simţăminte de ninsori,

Mâhniri ale singurătăţii, sau cumplite

Elanuri când pădurea înfloreşte,

Fiori pe-un umed drum în nopţi de toamnă;

Atâta chin şi bucurie, amintind

Copacii verii, ramurile iernii.

Iată măsurile sortite sufletului ei.

III

Zeus în nori nepământeană naştere avut-a.

N-a supt la sân, şi nici un plai iubit  

Zeieştii sale minţi nu i-a dat spaţiu

Pentru mişcări solemne şi rotunde.

Umbla-ntre noi, august, precum un rege

Mormăitor, trecea printre supuşi,

Până ce-al nostru sânge, virginal,  

Unindu-se cu cerurile-adus-a

Asemenea răsplată-ncât supuşii  

Adevăraţi au desluşit-o, într-o stea.

Greşi-va sângele din noi? Sau fi-va  

Un sânge-al paradisului? Pământul

Părea-va oare-alcătuit în totul

Din paradisul cunoscut de noi?

Cerul va fi mai prietenos decât acum,

O parte chin şi altă parte trudă,  

Şi-n pas de glorie cu dragostea, nu însă

Acest nepăsător hotar albastru.

IV

Ea zice: „Îmi place când trezite păsări,  

Nainte de-a zbura, încearcă şesul

Ceţos, cu tandre întrebări, dacă-i real;

Dar când nu-s păsări, şi-acest şes fierbinte

Nu se întoarce, unde-i paradisul?

Nu e nici vreun bârlog al profeţiei,  

Nici vreo himeră veche din morminte,

Nici subteranele de aur, nici ostrovul

Melodios, refugiu pentru duhuri,

Nici sudul visător, nici palmierul

Noros, pe-un deal ceresc, ce-a rezistat

Ca verdele de-Aprilie, sau va dura

Ca-n amintirea ei trezite păsări

Sau ca dorinţa ei de Iunie şi seară,

Pe care-o rotunjeşte perfecţiunea

Unor agile-aripi de rândunică.“

V

Ea zice: „Însă-n mulţumire, eu tot simt

Nevoia unei fericiri nepieritoare.“

Moartea e mama frumuseţii; numai ea

E-n stare să ne-aducă împlinirea

Dorinţelor şi viselor. Chiar dacă

Ne-azvârle-n cale frunzele uitării  

Neîndoioase, cale a durerii,

Multiple căi pe care şi-a sunat

Triumful frazele de bronz, iubirea

Abia simţită, frageda ei şoaptă,

Ea scutură o salcie în soare

Pentru fecioarele-nvăţate să se-aşeze

Cu ochii pironiţi în iarba stinsă

Din jurul lor. Ea-nvaţă flăcăiandrii

Să-ncarce-un talger ne-nsemnat cu prune

Şi pere moi. Fecioarele le gustă,

Şi fără patimă se pierd în frunze moarte.

VI

Deci neschimbată-i moartea-n paradis?

Fructul cel copt nu cade niciodată?

Sau crengile atârnă veşnic grele-n  

Acel văzduh perfect, neschimbător,

Însă asemeni cu pământul nostru efemer,

Cu râuri care, ca şi-aici, tânjesc spre mări,  

Dar nu le află niciodată, aceleaşi ţărmuri

Ce se retrag şi nu se-ating nicicând

Cu-o nerostită-nţepătură de durere?  

De ce-ai sădi pe-acele maluri peri,

Stârnind pe coastă-arome iuţi de prune?  

Vai lor, vor trebui să irosească

Culoarea noastră, ţesătura de mătase

A după-amiezii noastre, să ciupească

Banala strună a lăutei noastre!

Moartea e mama frumuseţii, mistică,

Iar nouă ni se pare că zărim

La pieptu-i arzător mamele noastre ele

De pe pământ_, care-aşteptând veghează.

VII

Tulburător şi suplu, un cerc de oameni

Cânta-vor orgiac în zori de vară

O zgomotoasă închinare soarelui,

Nu ca un zeu, ci ca un zeu posibil,

Gol printre ei, ca un izvor sălbatic.

Cântec al paradisului va fi,

Din propriul lor sânge-ntors la cer;

În cântul lor vor năvăli, pe rând,

Lacul vântos în care domnul lor se bucură,

Copaci ca îngerii, şi dealuri cu ecou

Cântat mult timp pe urmă între ele.

Nemijlocit cunoaşte-vor cereasca

Prietenie-a oamenilor care

Pier şi a dimineţilor de vară.

Şi de-unde vin şi încotro se-ndreaptă

Roua pe glezna lor mărturisi-va.

VIII

Ea, peste apa fără zvon, aude

Un glas strigând: „Mormântu-n Palestina  

Nu-i poarta duhurilor cu zăbavă.

E groapa lui Isus, unde-a zăcut.“

Trăim într-un haotic univers al soarelui,

În lanţul strămoşesc de nopţi şi zile,

În insula singurătăţii, liberi,

De ape mari şi fără de scăpare.

Aleargă ciute-n munţii noştri, pitpalacii

Aruncă ţipăt brusc în preajma noastră;

Se coc dulci fructe în sălbăticie;

Şi în singurătatea din văzduhuri,

Spre seară,-ntâmplătoare cârduri de

Hulubi înscriu nelămurite unduiri,  

În timp ce, tot mai jos în întuneric,

Se-afundă lin pe aripi larg întinse.

PENTRU UN BĂTRÂN FILOZOF LA ROMA

În pragul cerului, făpturile ce trec pe stradă

Devin făpturi cereşti; mişcare majestuoasă

A unor oameni micşorându-se treptat în spaţiu,

Cântând, cu vocea slabă, tot mai slabă,

Iertare ininteligibilă şi un sfârşit –

Roma, un prag, şi dincolo această Romă

Mai blândă, şi-amândouă-n gând asemeni.

E ca şi cum mândria omenească-ar face

Din două paralele-o perspectivă, care

Se-mparte între toţi, pe ţol şi leghe.

Uşor se schimbă-n aripă un steag în vânt...

În zarea simţurilor, lucrurile sumbre

Sunt paji ai bogăţiei, însă numai

Ai celei întru spirit, dincolo de ochi,

Nu-n sfera lor, ci dincolo, nu prea departe.

Sfârşitul omului în cel mai vast imperiu

Al spiritului, maxima cunoaştere-n prezenţa

Supremei necunoaşteri. Strigăte de vânzători

De ziare se fac murmure, mirosul

De farmacie – un parfum de nepierdut...

Pat, cărţi, fotoliu, maici trecând în şiruri, 

Lampa ferindu-se de văz – acestea sunt  

Izvoarele de fericire-n forma Romei,

O formă-nchisă-ntr-un vechi cerc de forme,

Şi-acestea stând sub umbra unei forme

Unite peste pat şi cărţi, o presimţire

Planând pe scaun, o lumină peste maici,  

O rază peste candela ce-şi rupe meşe

Spre-a fi cuprinsă-n lucrul

Simbolizat de foc: posibilul ceresc.

Grăieşte pernii ca şi cum ai fi tu însuţi,

Fii orator – dar într-o limbă negreşită,

Fără emfază, Tu, pe jumătate adormitul

Al milei ce-n această-odaie stăpâneşte.

Aşa, în largul de lumină ne simţim

Nespus de mici, aşa, oricare dintre noi

Se vede-n tine, vocea şi-o aude

În vocea ta, stăpân şi om al milei,

Sorbit de-atomii tăi cei mai mărunţi,

Tu somnolezi în adâncimile treziei,

În patul cald, şezând pe scaun, şi trăind,  

Însă trăind în două lumi: pentru întâia  

Neobosit, iar pentru ceealaltă sub osândă,

Grăbit de dor spre măreţie prin noianul

Mizeriilor, dar aflând-o totuşi

Doar în mizerie,-n suflarea care surpă,

Adânc poem al celor obidiţi şi morţi,

Ca-n stropul cel din urmă-al unui sânge-adânc

Căzut din inimă, zăcând alături,

Neted ca sângele unui imperiu, poate,  

Pentru un cetăţean din cer, deşi al Romei.

Numai discursul sărăciei ne-ncălzeşte,

Mai vechi e decât cel mai vechi discurs în Roma.

Acesta-i tragicul accent al scenei.

Iar tu, – tu spui, fără-a vorbi, silabe

Sublime-ntre sublime lucruri, – singur

Invulnerabil între căpitanii

Cei cruzi: o majestate nudă, dacă vrei,

De cuib de şoim şi bolţi pătate-n ploaie.

Vin sunetele. Îţi aduc aminte de clădiri.

Viaţa-n oraş nu stă. Şi nici n-ai vrea vreodată

Să stea: e-o parte-a vieţii tale din odaie.

Din domuri îşi ia patul tău arhitectura.

Şi clopotele-aduc mereu solemne nume

În coruri şi refrene, nedorind ca mila

Să fie doar o taină a tăcerii,

Şi nici ca solitudinea simţirii

Să-ţi dea mai mult ca straniile lor acorduri

Şi ca ecoul lor care-i un murmur.

E-un fel de măreţie absolută, la sfârşit,

În care tot ce e vizibil s-a mărit, şi totuşi

E doar un pat, un scaun, sau un şir de maici,

Teatrul cel mai vast, portal cu stâlpi,  

Cartea şi candela-n odaia ta înmiresmată.

Totală măreţie-a unui edificiu

Total, ce-a fost ales de un inchizitor

Al edificiilor, pentru sine însuşi.

El se opreşte-aici pe prag, ca şi cum schiţa

Cuvintelor rostite prinde formă.

ANECDOTA BORCANULUI

Am plasat un borcan în Tennessee,

Şi era rotund, pe o culme de deal.

Din cauza lui sălbăticia leneşă

A năpădit în juru-acelui deal.

Sălbăticia s-a-nălţat până la el,

Şi s-a lăţit în jur, nemaifiind sălbatică

Borcanul, sus pe deal, era rotund

Şi nalt şi plin de sine trona-n aer.                       

Şi-a-ntins împărăţia peste tot.

Borcanul era gri şi despuiat.

A rezistat tufişului şi păsării,

Cu altceva nimic în Tennessee.

MOARTEA UNUI SOLDAT

Viaţa se contractă, în aşteptarea morţii,

Ca-n anotimpul toamnei.

Soldatul cade.

Ea nu soseşte ca un personaj în trecere,

Impunându-şi despărţirea.  

Strigând după pompă.

Moartea e absolută şi fără monumente,

Ca-n anotimpul toamnei,

Când vântul cade.

Când vântul cade şi, peste ceruri,  

Norii îşi văd, cu toate acestea,

De drumul lor.