NIKLAS TÖRNLUND
(1950, LUND, SUEDIA)
VOLUME DE VERSURI
1. PRINTRE GHEŢARI (1977)
2. DESCULŢI (1979)
3. MORŢI ODINIOARĂ (1981)
4. TU EŞTI ŞAMANUL (1984)
COPACUL
De cum am început să-l tai
copacul s-a arătat de ne-nvins.
Coroana-i vuieşte sălbatic şi până departe
tulpina-şi încordează muşchii tari,
rădăcinile ţin piept de pretutindeni.
Am ales cu minuţie locul în care să cadă
şi locul mi s-a părut potrivit pentru ultimu-i loc de
odihnă
– acum lucrez fără nicio plăcere
ca un osândit pe viaţă-n lanţul său.
Seva toceşte sunetul fierăstrăului
în timp ce marele puls al copacului
bate nevăzut şi adânc
dinlăuntrul tulpinei.
Negre furnici mişună deasupra
scoarţei nepăsătoare şi nimeni nu presimte
catastrofa. Oţelul îşi asumă
până la urmă şi dreptul acesta – deşi
copacul e cel ce are ultimul cuvânt:
el singur decide când se cuvine să cadă,
secunda exactă a capitulării sale.
Însă când trunchiul i s-a lungit la pământ
şi-şi descrie deasupra pământului
umbra –
atunci cu adevărat e înfrânt;
fără apărare, ca o balenă naufragiată
pe faţa apelor,
încearcă mirat să găsească ieşire
acestei noi şi ciudate
orizontale vieţi. Un murmur
răzbate din coroană, crengile
se-ndoaie văitându-se la pământ.
Frunzele se desprind şi cad,
crengile i se amputează una câte una.
N-a mai rămas decât trunchiul
ciuntit, paralizat de forţa gravitaţiei.
Descurc locul,
mătur,
fac după mine curat
ca la un loc al crimei,
apoi aprind un rug de cadavre
negre şi albe de fum,
le privesc răsucindu-se-n sus
pe drumul lor în imponderabil,
flamuri de scrum se învălătucesc din
răsuflarea fierbinte a copacului,
se împrăştie ca nişte vorbe rostite încet,
cad moale în apă –
vânturi le cară departe
peste mlaştini, aproape de tot
nimicite.
MUNTELE SFÂNT
III
Celui ce caută
i se ia totul,
dar nu căutarea.
Hrana noastră a fost
pietrele de la-ntretăierea
vizuinelor.
Din tăceri şi din balegă
de capră ne-am clădit
sfinţenia în vârful
Muntelui.
Pulbere-am fost
şi ţărână în mâinile noastre
– dar eu m-am întors îndărăt
ca un păgân, de două ori plin
de întrebări.
Despre apropierea atemporală
nu ştiu nimic! Eu cred
în clipă, în momentele
când voinţele noastre veghează
şi se odihnesc unele în altele:
drumul urca spre munte
la răsăritul soarelui când lumina
ţâşneşte din stânci.