◊◊◊
„Prin
1905, Hermann Bahr a hotărât: Singura datorie, să fii modern. Douăzeci şi ceva
de ani mai târziu, mi-am impus şi eu această obligaţie cu totul inutilă. A fi
modern înseamnă a fi contemporan, a fi actual; suntem cu toţii moderni în mod
fatal. Nimeni – în afară de un aventurier visat de Wells – n-a descoperit arta
de a trăi în viitor sau în trecut. Nu există operă care să nu fie a timpului
său (...).“ (J.L. BORGES, Din „PROLOG“ [vol. LUNA DE PE CER, 1925],
Buenos Aires, 25 august 1969)
◊◊◊
„Am vorbit mult, am vorbit prea mult despre
poezie ca un neaşteptat dar al Spiritului, despre gândire ca o activitate a
minţii; l-am văzut pe Verlaine ca un exemplu de poet liric în stare pură; pe
Emerson ca un poet intelectual. Acum cred că în toţi poeţii vrednici de a fi
recitiţi coexistă ambele elemente.“ (J.L. BORGES, Din „PROLOG“ [vol. CAIETUL
SAN MARTÍN, 1929], Buenos Aires, 1969)
◊◊◊
„Soarta
scriitorului e ciudată. La început e baroc, din înfumurare, şi după mulţi ani,
dacă astrele îi sunt prielnice, poate obţine, nu simplitatea, care nu înseamnă
nimic, ci modesta şi secreta complexitate.“ (J.L. BORGES, Din
„PROLOG“ [vol. CELĂLALT, ACELAŞI, 1964])
◊◊◊
„Nu
cred în şcolile literare, pe care le socotesc născociri didactice pentru a
simplifica materia predată, dar dacă aş fi silit să declar de unde provin
versurile mele, aş spune că din modernism, această mare libertate care a înnoit
numeroasele literaturi al căror instrument comun este limba spaniolă şi care a
ajuns, de bună seamă, până în Spania. (...) O limbă este o tradiţie, un mod de
a simţi realitatea, nu un arbitrar repertoriu de simboluri.“ (J.L. BORGES,
Din „PROLOG“ [vol. AURUL TIGRILOR, 1972], Buenos Aires, 1972)
◊◊◊
„Doctrina
romantică despre o Muză care îi inspiră pe poeţi a fost profesată de clasici;
doctrina clasică despre poem ca o operaţie a inteligenţei a fost enunţată de un
romantic, Poe, în 1846. Faptul este uimitor. În afara unor cazuri izolate de
inspiraţie onirică – visul cu păstorul pe care-l povesteşte Beda, celebrul vis
al lui Coleridge –, este limpede că ambele doctrine cuprind partea lor de
adevăr, numai că aparţin unor etape deosebite ale procesului de creaţie. (Prin
Muză trebuie să înţelegem ceea ce evreii şi Milton au numit Spirit şi biata
noastră mitologie numeşte Subconştient.) În ce mă priveşte, procesul este mai
mult sau mai puţin invariabil. La început întrezăresc o formă, un fel de insulă
depărtată, care va fi apoi o povestire sau o poezie. Văd sfârşitul şi începutul, nu ceea ce se află între
ele. Acest lucru mi se dezvăluie treptat, când astrele sau hazardul îmi sunt
favorabile. Nu o dată trebuie să mă întorc din drum şi să străbat zona de
umbră. Încerc să intervin cât maii puţin cu putinţă în evoluţia operei. Nu
vreau să o deformeze opiniile mele, care, fără îndoială, sunt lipsite de
importanţă. Ideea de artă angajată este o naivitate, fiindcă nimeni nu ştie
prea bine ce execută. Un scriitor, spune Kipling, poate plăsmui o poveste, dar
nu-i poate pătrunde tâlcul. Trebuie să fie credincios imaginaţiei lui, nu
împrejurărilor efemere ale unei presupuse «realităţi».“ (J.L.
BORGES, Din „PROLOG“ [vol. ROZA PROFUNDĂ, 1975], Buenos Aires, iunie 1975)
◊◊◊
„Din îndeletnicirea cu literatura poţi învăţa să eviţi greşelile, nu să
meriţi soluţiile fericite. Poţi avea revelaţia imposibilităţilor noastre, a
severelor noastre limite. Cu trecerea anilor, am înţeles că îmi este interzis
să încerc cadenţa magică, metafora rară, interjecţia, opera savant construită
ori de largă respiraţie. Destinul meu este ceea ce se numeşte de obicei poezia
intelectuală. Cuvântul e aproape un oximoron; intelectul (starea de veghe) gândeşte
prin intermediul abstracţiunilor, poezia (visul), prin intermediul imaginilor,
miturilor sau născocirilor. Poezia intelectuală trebuie să împletească în mod
agreabil aceste două procese.“ (J.L. BORGES, Din „PROLOG“ [vol. CIFRUL,
1981], Buenos Aires, 29 aprilie 1981)
◊◊◊
„Să scrii un poem înseamnă să încerci o magie măruntă. Instrumentul
acestei magii, limbajul, e foarte misterios.
Nu ştim nimic despre originea lui. Ştim doar că se ramifică în idiomuri şi că
fiecare dintre ele constă într-un nesfârşit şi schimbător vocabular şi într-un
număr nesfârşit de posibilităţi sintactice.“ (J.L. BORGES, Din „INSCRIPŢIE“
[vol. CONJURAŢII, 1985])
◊◊◊
„Fericirea
de a scrie nu se măsoară prin virtuţile sau slăbiciunile scrierilor. Orice lucrare omenească e perisabilă, afirmă Carlyle, dar
execuţia ei nu este. Nu am nicio estetică.
Fiecare operă îi încredinţează scriitorului forma pe care o caută: versul, proza,
stilul baroc ori cel simplu. Teoriile pot fi admirabili stimuli ( să ne amintim
de Whitman), dar la fel de bine pot zămisli monştri ori simple piese de muzeu.“ (J.L. BORGES,
Din „PROLOG“ [vol. CONJURAŢII, 1985], Geneva, 9 ianuarie 1985)
CELĂLALT TIGRU
Visez un tigru. Proslăveşte umbra
Biblioteca vastă, laborioasă,
Şi rafturile parcă estompează;
Puternic, inocent, însângerat
Şi nou, el selva va străbate lin
Şi viitorul, urma-n mal mâlos
Lăsând de râu cu nume neştiut
(În lumea lui nu-s nume, nici trecut,
Nici viitor, o clipă numai certă),
Şi va-nghiţi barbarele distanţe
Şi adulmeca-va-n labirint stufos,
Dintre arome, aroma aurorei
Şi-aroma de vânat plăcută foarte.
Printre zăbrele: trestii lungi de bambus,
Dungi descifrez de tigru şi presimt,
Sub pielea lui vibrând lucioasă, muşchii.
În van în calea mea se-aştern boltite
Şi necuprinse mări, deşerturi vaste:
Din casa aceasta din îndepărtat
Oraş american din Sud, visez
Şi te urmez, o, tigru de pe Gange.
Când înserarea-n suflet îmi pătrunde,
La tigrul vocativ din versu-mi cuget.
E-un tigru de simboluri şi de umbre,
Înşiruire de figuri de stil
Şi de-amintiri din enciclopedie,
Nu tigrul implacabil, giuvaier
Funest, sub soare ori lună schimbătoare,
Care-n Sumatra ori Bengal repetă
Ritualul de iubire şi de moarte.
Opus-am ăstui tigru de simboluri
Pe cel adevărat, cu sânge cald,
Ce hăcuieşte-a bivolilor turmă
Şi azi, în august 3, leat 59,
Pe pajişte-şi întinde umbra-nceată,
Dar însuşi faptul de-a-l numi acuma
Şi de-a-i închipui ambianţa-nseamnă
Pe tigru să-l prefaci într-o ficţiune
De artă, nu fiinţă vie a Terrei.
Al treilea tigru căuta-vom, care
Va fi la fel cu ceilalţi, altă formă
De vis, sistem de omeneşti cuvinte,
Nu vertebratul tigru, acela care
Prin selvă, depăşind mitologia,
Păşeşte lin. Şi totuşi – ştiu prea bine –
Ceva-mi impune această aventură
Nedefinită, veche şi smintită,
Şi-n ceasul înserării caut tigrul
Cellalt, ce-n versul meu nu-şi află locul.
LABIRINT
Ieşire nu-i. N-a fost
făcută pentru
Palatul ce cuprinde
universul.
Nu poţi
surprinde-aversul, nici reversul.
Nici zid nu-i
împrejur, nici tainic centru.
Nu aştepta să se
deschidă poarta
Ori drumul care
duce-apoi la altul,
Şi îndărătnic altul,
şi iar altul,
Să aibă vreun sfârşit.
De fier ţi-e soarta
Şi judele. Atacul
n-aştepta
De taur ce-i un om cu
chip ciudat,
Plural şi hâd.
Tresari înspăimântat
De piatra nesfârşită.
Nu spera
Nimic. EI nu există.
N-o să vină
În negrul asfinţit
nici o jivină.
LABIRINTUL
Nu poate Zeus să
desfacă plasă
de piatră ce mă strânge.
Nu ştiu rândul
de oameni care-au
fost; urmează gândul
şir monoton de
ziduri, drum ce lasă
în urmă poarta-mi.
Drepte galerii
ce se-ncovoaie-n
arcuiri secrete,
când anii trec,
lugubre parapete
de timpul crud mâncate
zi de zi.
În praful palid
descifrat-am umblet
ce mă-nspăimântă. În
văzduh tresaltă
încovoiate seri ce
sumbru poartă
prelung ecou din
dezolatul urlet,
În umbră-i Altul,
ştiu, şi trista-i soarte
singurătatea-i. Cată
să n-ajungă,
pe Hades îl tot
cheamă şi-l alungă
dorind în sânge să-mi
găsească moarte.
Mereu ne căutăm. O,
de-ar veni
a aşteptării cea din
urmă zi!
UN CITITOR
Să se laude alţii cu paginile pe care le-au scris;
eu mă mândresc cu cele pe care le-am citit.
Poate că n-am fost un filolog,
n-am studiat declinările, modurile,
laborioasa schimbare a sunetelor
D care asurzeşte şi devine t,
echivalenţa dintre g şi k,
dar am întreţinut de-a lungul anilor
pasiunea pentru limbă.
Nopţile-mi sunt pline de Virgiliu;
faptul c-am ştiut şi am uitat latina
e un câştig, fiindcă uitarea
e una dintre formele memoriei, subsolul ei vag,
cealaltă faţă, ascunsă, a monedei.
Când în ochii mei s-au şters
vanele aparenţe dorite,
figurile şi pagina,
am început să studiez limbajul de fier
folosit de străbunii mei pentru a cânta
singurătăţi şi spade,
şi-acum, de-a lungul a şapte veacuri,
de la Ultima Thule,
ajunge la mine glasul tău, Snorri Sturluson.
Tânărul, în faţa cărţii, îşi impune o disciplină precisă
şi o respectă, urmărind să obţină o cunoaştere precisă;
la vârsta mea, orice activitate e o aventură
ce se învecinează cu noaptea.
Nu voi mai apuca să descifrez vechile limbi nordice,
nu-mi voi mai cufunda mâinile lacome în aurul lui Sigurd;
sarcina pe care mi-am asumat-o e nelimitată
şi mă va întovărăşi până la capătul drumului,
nu mai puţin misterioasă decât universul
şi decât mine, învăţăcelul.
O CARTE
Abia un lucru între alte lucruri,
Dar şi o armă. Fost-a zămislită
În anuۥ o mie şase sute patru
În Englitera. Visul o-ntăreşte.
Mânie-ascunde, zgomot şi-ntuneric.
O cântăresc în palmă. Cine-ar spune
Infernul că-i într-însa: vrăjitoare
Bărboase – parcele, pumnale care
A umbrei legi pe dată le-mplinesc,
Un aer greu, de năruit castel
Care-ţi veghează moartea, delicata
Mână ce-nsângerează mări de spumă,
Tăria spadei, strigătul de luptă.
Acest tăcut tumult acuma doarme
În lumea unei cărţi ce se-odihneşte
Pe liniştitul raft. Dormind, aşteaptă.
ELEGIE
Nu ştie nimeni, nici măcar oglinda
că amare lacrimi omeneşti vărsat-a.
Nu poate bănui că prăznuieşte
acele lucruri vrednice de lacrimi:
zoritul şir de ani şi frumuseţea
Elenei, deşi el n-a văzut-o,
şi mâna lui Iisus pe lemnul crucii
sub stăpânirea Romei, şi cenuşa
Cartaginei, şi în poem persan
privighetoarea, scurta fericire,
neliniştea ce stă mereu la pândă,
Virgiliu plin de muzică şi fildeş,
care a cântat a spadei vitejie,
mişcarea norilor, necontenită,
ce parcă-ncremeneşte-n asfinţit,
şi dimineaţa ce devine seară.
Un om se află dincolo de uşă,
alcătuit din timp şi din iubire.
E singur. Toate lucrurile lumii
le-a plâns la Buenos Aires.
GÓNGORA
Marte, război. Apollo,
foc ceresc.
Neptun e marea. Ochii
mei s-o vază
nu pot, căci zeul o
înceţoşează.
Vestigii ce pe Domnu-l
surghiunesc
din inima curată.
Mi-a sortit
ursita stranie
idolatrie.
Sunt năpădit de grea
mitologie.
Captiv, căci de
Virgiliu sunt vrăjit.
De el şi de latină.
Am făurit
din orice vers
ermetic labirint
de împletite vorbe ce
te prind
în laţ, neînţelese,
joc căznit.
Văd peste vremi cum o
săgeată-n zbor
încremeneşte,-n
lacrima fierbinte
văd perla, şi cleştar
văd în izvor.
Ciudată-mi este arta.
Ia aminte.
Nu-mi pasă de
batjocuri ori de-ocară.
Cosiţele în aur le-am
schimbat.
Şi totuşi o-ndoială
mă-nfioară:
de numele meu Domnul
n-a uitat?
Încerc la lucruri
simple să revin:
la trandafiri, la pâine
şi la vin.
