PABLO
NERUDA
ARS
POETICA
Între
umbră şi spaţiu, între garnizoane şi tinere feţe,
înzestrat
cu o inimă aparte şi vise funeste,
cu o
paloare grăbită, cu fruntea veştedă,
cu doliu
de văduv furios pentru fiecare zi din viaţa mea,
o, pentru
apa nevăzută pe care o beau somnoros
şi pentru
sunetul ce îl culeg tremurând,
am aceeaşi
sete absentă şi aceeaşi febră rece,
un auz ce
se naşte, o nelinişte indirectă,
ca şi când
ar sosi hoţi sau fantasme,
am un
acoperiş cu întindere egală, profundă
ca un
ospătar umilit, ca un clopot puţin răguşit,
ca o
oglindă obosită, ca un miros de casă singură
în care oaspeţii
intră noaptea topiţi de băutură,
un miros
de haine aruncate pe jos, o absenţă de flori
– poate
că astfel aş fi mai puţin trist.
Dar
dintr-odată adevărul, vântul ce-mi loveşte pieptul,
nopţile cu
substanţă infinită prăbuşite-n dormitorul meu,
zgomotul zilei
ce arde cu sacrificiu,
îmi cer
profeţia din mine, cu melancolie,
cu o
lovire de obiecte care cheamă fără să aibă răspuns,
mă înconjură
cu o mişcare neostenită şi un nume confunz.
POEŢII
CELEŞTI
Ce aţi
făcut voi, gidişti,
intelectualişti,
rilkişti,
misterizanţi,
falşi vrăjitori
existenţiali,
maci suprarealişti
aprinşi prin
cimitire,
europenizate
cadavre la modă,
palizi limbrici
ai brânzei
capitaliste,
ce aţi făcut
în faţa
regatului neliniştii,
în faţa
acestei obscure fiinţe omeneşti?
Nu aţi
făcut nimic decât să fugiţi:
aţi vândut
resturi îngrămădite,
aţi căutat
părul celest al nopţii,
florile laşe,
unghiile rupte,
„frumuseţea pură“, „vraja“,
operă de
sărmani fricoşi
pentru a
umple ochii cu ceva,
mai orbi
decât coroanele
din cimitire,
când cade ploaia
peste florile
de pe morminte.
POEMUL V
Ca să mă
auzi
cuvintele
mele
se subţiază
uneori
ca urma
pescăruşilor pe plajă.
Colier,
clopoţel ameţit
pentru mâinile
tale suave ca strugurii.
Îmi
privesc cuvintele şi-mi par străine.
Mai mult
decât ale mele sunt ale tale.
Se agaţă
pe vechea mea durere ca iedera.
Astfel
urcă pereţii umezi.
Şi eşti
vinovată de acest joc sângeros.
Ele fug
de peştera mea întunecată.
Tu doar
le umpli, numai tu le umpli.
Înaintea ta au locuit în singurătatea pe care o ocupi
şi sunt
obişnuite, mai mult decât tine, cu tristeţea mea.
Acum vreau să spună ceea ce vreau să-ţi spun.
Ca tu să
mă auzi cum vreau să mă auzi.
Vântul
neliniştii încă le mai trânteşte.
Uraganele
visului le face pulbere.
Asculţi
alte glasuri în durerea glasului meu.
Plâns de
guri bătrâne, sânge de rugăminţi îmbătrânite.
Iubeşte-mă,
prietenă. Nu mă părăsi. Urmează-mă.
Urmează-mă,
prietenă, în acest val al neliniştii.
Simt cum
se colorează cu dragostea ta cuvintele mele.
Tu ocupi
totul, tu stăpâneşti totul.
Voi face
din toate cuvintele un colier infinit
pentru mâinile tale albe, suave ca strugurii.
